Poezia Pustnicul de Lucian Blaga




PUSTNICUL


1.


Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede sîngeriu
prin pîlcă deasă. Pe-o stîncă șade Lucifer cu aripi de liliac,
cu ochii luminoși de fosfor. Privește neclintit parcă ar asculta
ceva-n tăcere.



Lucifer
Nu s-aude-n larg decît mișcarea
pămîntului prin lume.



Cu aripile sprijinite-n pietre-aștept
de-un veac aici.
Cînd am urcat cărarea
părea că duc în spate-o cruce grea
și spini ce atîrnau în aer mă-nțepau pe frunte.
Dacă semnele nu mint,
călcîile îmi odihnesc
pe stîncile spînzurătorilor.



Spiritul pămîntului
o voce din adînc


Cu nouri grei de păcură m-am învălit
și c-un potop de fulgere topit-am asprele verigi,
în care ferecat păzeam adîncul lumii.
De-acum îmi sunt stăpîn
și pribeagind prin cosmice vîltori
într-un avînt de flăcări voi înfrînge
stavila ce mă desparte de tărie.



Din veci mă arde-același gînd :
să fii pămînt - și totuși să lucești ca stea !
Mă bate-n piept al mării val,
s-apropie izbînda mea.


Lucifer
Din cînd în cînd din scoica ta de lut
te-aud
Duh cîrtitor,
cum blestemi omenescul neastîmpăr făr' de spor.



Spiritul pămîntului
O clipă i-am crezut arhangheli
în spadă și-n priviri crunți,
cu suflete
ca niște munți.
În al nădejdii zbor
le-am dat ogorul meu, ca să-l ridice-n cer,
și doar cu stîrvuri m-am ales
pe urma lor.



Lucifer
Din adîncimea ta te plîngi
că-n bine ei au fost pitici,
din înălâimea mea regret
că-n rău au fost cam tot așa de mici.


Spiritul pămîntului
Aș vrea din mare să stîrnesc un vînt,
în lună să le spulber țintirimile
și urnele de scrum
adăpostite în pămînt.



Lucifer
un fulger luminează întreg orizontul
către cer :

De-un veac tot stau aici.
Stăpîne, poți începe :
morții ne așteaptă !
O vorbă de le zici,
spre Tine ei se-ndreaptă
răsărind din neguri,
răsărind din stepe.
Stăpîne, poți începe !


Alt fulger
Întunericul crește, ochii lui Lucifer luminează ca două stele
gemene. După un răstimp apare Adam. Suie cărarea și ajuns
în vîrful Golgotei suflă în bucium în cele patru părți ale
lumii. Un al treilea fulger.


2.


Un cimitir cu cruci de lemn. Întuneric de amurg. Vîntul vîjîie
prin plopii din fața unei clopotnițe și mișcă din cînd în cînd
clopotul. S-apropie spiritul - alburiu, străveziu, astral - al
Pustnicului. Trece prin cruci.




Spiritul pustnicului
Speriat de-nțelepciunea caldă, plină de ispite,
ce mi-o șoptea-n urechi
frumusețea lumilor - am căutat deșertul.
M-am ascuns în scorburi de leproși
ori viziuni înguste,
și numai faguri proaspeți mi-au fost hrana
și lăcuste.



Vînturi de nisip mi-au ars pleoapele-nroșite
și vulturi galbeni s-adunau cunună-n jurul meu
ca-n preajma unui stîrv.



De lungi mătănii mi s-au îngroșat genunchii
la fel cu ai cămilelor,
ce zac pe așternut de piatră.
Și ani și ani - statornic - trupul mi l-am biciuit
cu rîsul și ocara tuturor
sălbaticelor mele gînduri aspre ca de foc.



S-aude dangătul ruginit al clopotului.

Nici vii,
nici morți.


Un vînt pustiu dă pinteni clopotului greu
ce-a mai rămas în turn.
Pe cine-ar mai putea să cheme ?


Au răsărit de prin morminte trupurile reci
ca primăvara mugurii din ramuri
și numai cu colind din cimitir în cimitir
și nicăieri nu-mi aflu oasele împrăștiate
ca florile de prun, curate, albe în noroi.



Le-am căutat prin peșteri și prin fund de ape,
prin umede progădii la răscruci
și pe sub lespezi vechi de mînăstiri,
dar nu mi le-am găsit.



S-apropie de-un mormînt, îi smulge cu putere crucea de lemn
și privește cercetător înăuntru. Rînd pe rînd scoate și celelalte
cruci. La unul dintre morminte cade în genunchi și scurmă
cu mîinile în iarbă.



Pămîntule, dă-mi trupul înapoi,
Pămîntule tîlhar, de ce mi l-ai furat,
de ce mi l-ai ascuns în sînul tău de sloi ?


De l-am hulit
a fost al meu :
dă-mi trupul, trupul înapoi !



3.


În spațiul nespațial al cerului. Nouri. Lucifer stă tăcut în
lumină, roșu ca de foc și ascultă.


Veșnicul
nevăzut


Eu sunt marea și izvorul și sunt bun,
Eu sunt marea și izvorul și sunt drept.


Corul celor buni
ascunși în lumină


Mantaua bolții largi Tu o purtai pe umeri,
noi ne țineam cu mîinile de cer
cum prunci nețtiutori se țin
de haina mumelor pe drum.
Și ne rugam :
Stăpîne blînd nu ne uita !
Azi clipele de-ndemnuri bune ni le numeri
și surîzînd ne chemi la dreapta Ta.



Osîndiții
în întuneric


Parc-am păși pe capete de șerpi,
vîrtejuri de pucioasă - măzărichea iadului -
ne-ncolăcesc picioarele.
Prăpăstuiile scuipă-n calea noastră
șuir de năpîrci.
În hohot dracii de pe muchi ne-ntîmpină
cu flori de spînz
și mătrăgună,
stupi de viespi în plete ni s-adună.



Pe nouri vine spiritul rătăcitor al Pustnicului și privește
întrebător spre Lucifer. S-aude ;


Teologul
nevăzut


Ca ne-ntrecut inițiat în lucrurile sfinte
am fost numit de lume doctor invicibilis.
Azi intru-n turma celor drepți.



O singură-ndoială mă mai chinuie
în cleștele-i de fer,
sunt îngrijorat de soarta ta, o, Lucifer !
Răspunde-mi, ți s-a dat sau nu și ție
putința mîntuirii ?
N-aș vrea să cad în erezie.


Lucifer

O, mare-i cumințenia cerească cea de veci,
ce bine a știut s-aleagă oile dintre berbeci.

către teolog

De teamă să nu cazi în erezie - fără ură
tu ceri și de la dracu-nvășătură.
În numele lui Dumnezeu, dar cu-ajutorul meu
în marile și neuitate sinoade
din orice întrebări schiloade
ai stors un bob de-nțelepciune.
Dar vezi, acum mi-e greu
să-ți dau răspuns. Cînd eu-s în joc,
îmi place să păstrez misterul ;
de vrei însă dogmaticei să-i faci un epilog,
iată :
tocmai sosi la judecată
un biet întîrziat.



E duhul unui pustnic, vine fără trup,
cît a trăit și l-a urît așa de mult
că la-nviere nu l-a mai găsit.
Ce crezi - maiestre ne-ntrecut ?


Teologul


Mă văd stîngaci.
Nici hotărîrile din Laudicea
n-au prevăzut această întîmplare.
Dar meșteșugul mi-l ascut :
Păcatul - e un rod de-al lutului, de aceea
cred că nimenea nu-l poate judeca
fără de haina lui de lut.


Lucifer

Cînd e vorba de osînde
nu-ndrăznesc cu doctorii angelici să discut

către Pusnic


Nenorocitule duh, rămîne deci să te întorci
pe urgisitul bulgăr de pămînt,
să-ți cauți moaștele de sfînt
și toate oasele uitate.
De vrei poți încerca și-n altă parte :
Știu eu ? - pe alte stele - și prin alte zodii.
A racului - pe cît se poate.
spiritului Pustnicul pleacă



Lucifer
singur


De cîte ori priveam această ordine divină
și lumea văduvă de cel din urmă strop
de minte,
aș fi voit în fața Celui Veșnic blînd să mă ridic
în arătarea mea de șarpe fără vină -


și îmbiindu-i mărul cunoștinței
umilit să-i zic :
Nu ți-ar strica Înalt-Prea-Sfinte
să guști din el și Tu un pic.




Poezia Moartea Lui Pan de Lucian Blaga





MOARTEA LUI PAN


1

Pan Către Nimfă



Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă și nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îți verși mlădie trupul gol în iarbă.



Și vîna de la tîmple îmi zvîcnește
ca gușa unei leneșe sopîrle
ce se prăjește-n soare,
mișcarea ta mi-adie murmur de izvoare.



Ca pînea caldă eu te-aș frînge,
mișcarea ta mi-azvîrle clipe dulci în sînge.


Nisipuri prind să fiarbă.
Vară,
soare,
iarbă !


2.

 Zeul Așteaptă


Prin miriște se joacă
șoareci și viței,
iar vițele de vie
țin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aștept
să vie.
Nu vreau decît
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
și-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caer
fulgerele-așa cum toamna
strîngi din aer
funigei.



3.

Umbra



Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.
E trist :
se înmulțesc prin codri mînăstirile,
și-l supără sclipirea unei cruci.



Zboară-n jurul lui lăsturii,
și foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoare lunii
a lui Crist.



4


Pan Cîntă




Sunt singur și sunt plin de scai.
Am stăpînit cîndva un cer de stele
și lumilor
eu le cîntam din nai.



Nimicul își încordă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamadrele pestrițe vin
și cîteodată :


Luna.



5.

Păianjenul


Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peșteră.
Razele fără de-astîmpăr se-mbulzeau
și se-mpingeau cu coatele s-ajungă pîn' la el.
Tovarăși nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor micuțul își țesuse mreaja de mătase
în urechea lui
și Pan din fire bun
prindea țînțari celui din urmă prieten ce-i rămase.


Treceau în goană toamne cu căderi de stele.



Odată zeul își cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mînă.
Și-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrînul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele,
și tresări îndurerat,
Păianjenul s-a-ncreștinat.




A treia zi și-a-nchis coșciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
și-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.






Poezia Versuri Scrise Pe Frunze Uscate De Vie de Lucian Blaga




VERSURI SCRISE PE FRUNZE USCATE DE VIE


1.

Hafis


La început - se știe - stelele aveau pe cer
cărările cu stîngăcie trase șa-ntîmplare ;
din arcuirea zveltă a sprîncenei tale
a-nvățat odată Luna
să-și arcuiască drumul ei pe boltă
- peste mare.



2.


Psalmistul


Cînd treci fără sandale pe sub tei,
porumbii adormiți pe steșini ciuruite
se trezesc, crescînd
că pașii tăi, mărunții, sunt semințe azvîrlite
de-o mînă bună pentru ei.


3.

Anacreon


În vițe roșii strugurii par sînii goi
ai toamnei. care se dezbracă rînd pe rînd
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
și stoarce-i,
stoarce-i bulgărilor de pămînt
în gură - ca să-ți văd mînuțele
de dărnicie tremurînd
și degetele umede de must.


4.

Misticul


Trupul tău și sufletul înalt, îți sunt
ca doi frați gemeni : se-aseamănă așa de mult că
nu știi cînd e unul, cînd e altul.
Eu nu-ți cunosc la chipu-i numai sufletul.
De cîte ori îți întîlnesc din întîmplare trupul, nu-l
bănuiesc, nedumerit mă-ncurc și cred că-i sufletul.





Poezia Strigăt în Pustie de Lucian Blaga






STRIGĂT ÎN PUSTIE



Cu chiotele-ți de lumină
și cu-adîncul ochilor de mare,
cu urmele în lut, ce ți le lasă
nenumăratele fecioare
cutremurate-n clipa asta
de-un dor
pe minunatul tău pămînt,
te chiem :
vino, Lume,
vin'.
Adie-mi în ureche gînguritul de izvoare,
la cari în miez de noapte
nevăzuți de nimeni strugurii
desprinși din vițe ți s-adună
să-și umplă boabele de must,
și-apoi cu dărnicia ta de moarte
vino,
Lume,
vin'.
Și răcorește-mi
fruntea-nfierbîntată
ca nisipul dogorît
pe care calcă-ncet, încet
prin pustie un profet.










Poezia Tămîie și fulgi de Lucian Blaga







TĂMÎIE ȘI FULGI




lumini scăpate din cuptor se zbat între pereți.
Și trupul moale ca de in curat
și părul ți l-ai uns peste cădelniță-n tămîie,
fir de fir,
ca să miroși la fel c-un patrafir.




Prin sat trec sănii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.
Fulgi moi și grași îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
și fulgi de-aramă azvîrliți din cer
par clopoțeii atîrnați
de gîtul pașilor de cai pe drum.




Ciobani întîrziați pe uliți simt
că cei cari s-au culcat
au clipe de tămîie și de in
curat.



Curat.