Poezia Drum de Noapte de Ion Pillat





DRUM DE NOAPTE



Caleașcă, drum de noapte, păduri adînci de fag
Și prin frunzișe lună cernută-n ceață fină,
Poiene necosite de mult și miros vag
De flori de fîn în floare, de fagi și de sulfină...



În pace sufletească topindu-se, te-alină
Realitatea vremii pe al naturii prag,
Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag
Al fetei de-atădată în albă crinolină !



Aceiași ochi sălbatici, aceleași zîmbet trist,
Din care făurisem a dorului povară,
Și eu același tînăr și palid bonjurist...



Cînd ea înfășurată în vălul de percal
Îmbălmăsat de vîntul pădurilor, în vară,
Visa la iarnă baluri la consulul muscal.





Poezia Timpul ( 1 ) de Ion Pillat





TIMPUL ( 1 )




L-a trezit, vorbind în vînt, o tocălie,
Din căpița de fîn proaspăt și curat
Unde Timpul ațipise noaptea-n vie -
Dar, ciudos pe lemnul prost, a scuturat
Ca un praf de aur zorii pe moșie,
Toți cocoșii din podgorii au cîntat...




Un văitoi sări, zbucnind, dintr-un tufiș,
Iar un pui de rîndunică dintr-o șură -
Îi privi, o clipă, pe furiș :
Iepurele, dintr-un hop trîntit pe-o rînă,
Amorți înghemuit în arătură ;
Pasărea pică din zbor înalt - bătrînă
Îi căzu, ca frunza, Timpului în mînă.




Dar el, șiret, nu s-a mirat
Că plugurile negre ies toate la arat,
Și mici - de-aici -
Cu boi greoi,
Dau zor :
Sînt niște coropișniți pe răzor -
Și-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat :
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemișcat...




Mari lanuri au crescut de grîu bogat ;
Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat,
Și roșii testimele în soare-au mișunat
- Gîndacă aprinși,
Ziși ,,boi ai Domnului” în sat -
Și stoguri ca bătrîne pe cîmp ținură sfat...
Și morile de apă, sortite de noroc
Să-și învîrtească roată, călătoreau pe loc...




Și cum aprinse toamna în codri-ntîiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflase-n valuri noi
Cu spuma lor de lînă, pîraiele de oi...
Și frunze-n viață printre atîtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi...




Iar Timpul a rămas uimit
Cînd primul fulg de nea a fulguit :
Un fulg căzut
Din stolul călător, ce s-a pierdut.




Atunci a rătăcit prin vii,
Și fără teamă
A poposit în larma de la cramă.



Tăcerea de o dată și-ntinse împrejur,
Auitor și veșnic, golu-i sur...
Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Pri geamuri sparte da frunzișul,



Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale - mucegaiul...
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.


Lung Timpul a căscat de plictiseală...
A plecat.



Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanță,
Șchiopînd în băț și fără dinți -
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți...
Și luînfu-i piersicile din obraz,
Lăsînd smochini uscate - făcu haz.




Acuma dase brumă timpurie,
Și carele grăbeau apre teascuri -
Zări pe deal, bogată-n rod, o vie,
Și-n ea - cu limbi de șerpi - un foc de vreascuri.



Pîndarul, cu suman și pușcă veche,
Vrăjea la jar șoptindu-i la ureche,
Pîndind și umbra nopții să nu fure.



Simți cum Timpul calcă prin pădure,
A bubuit lung pușca lui cu cremeni...
Dar Timpul, luînd în pakmă pîndar și deal și vie
A rîs, a rîs... suflînd ușor :
- Un fulg de păpădie
Ce-n vînt îl semeni -
Se depărtă priveliștea nălucitor ;



Se făcu mică... mică - așa cum
Ai fi privit-o la ,,panopticum”,
Sau încrustată-n tine, în rama anilor.



Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stelele cît pumnul...
Și nici un sat nu-i mai ieșea în cale,
Nici un rumân nu întîlnea, nici unul.



Singur un Bordei - pitit și chior -
C-un ochi roșu de opaiț la fereastră,
Pe cîmpia înghețată mai adastă
Așteptînd pe călător...
Timpul de perete trînti ușa
Și intră stăpînitor.



Focul stins și-a zvîcnit cenușa,
Lumînarea sub icoană n-a clintit,
Și pe pat
Omu-ntins nu s-a mișcat,
Cu obrazul ca în piatră dăltuit -
Omul galben și cu brațe-ncrucișate...


Timpul, mort și el, căzu pe spate.




Poezia Toamnă de Ion Pillat





TOAMNĂ



Au vuit prelung ca vîntul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.




Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Toamnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru-n al tău port.




Precum seara, pe cîmpie cînd fășii se prinde ceața,
Tot auzi sunînd vecernii și nu știi de unde vin,
Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viața,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.




Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat...
Toamnă, lasă-mă să mîngîi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.




Poezia Septemvrie de Ion Pillat





SEPTEMVRIE ( 1 )



În zare cine-ncrie al berzelor triunghi ?
În inimi cine-nfinge trecutul cu un junghi ?


Vezi Toamna și-Amintirea - surorile divine -
Cînd una ne sosește și cealaltă revine.


Zadarnic cred că vremea cu anii a crescut.
În fiecare toamnă reintru în trecut.


Copilăria-mi toată dă buzna la uluci,
Cînd stă la poartă coșul cu struguri și cu nuci.



SEPTEMVRIE ( 2 )


O foaie se desprinde din crîng și calendar :
De-aun an o așteptase septemvrie ca dar.



Tot ce legat fusese, de-acuma o să zboare.
Lumina e mai caldă, deși e mai răcoare.



Colorile învie pe ,oartea frunzăturii,
Dînd farmecu-nfloririi declinului naturii.


Și tremurînd în vîntul ce-o smulge și-o ridică,
O pasăre de aur e frunza cea mai mică.



SEPTEMVRIE ( 3 )


Din bulgării vin care cu vinete și verze.
Se-afundă-n zări, departe, un unghi obtuz de berze.


Am întîlnit o fată cu tufănele-n brațe.
Un vînător la iazuri a tras cu pușca-n rațe.


Aud prin porumbiște chelălăind ogarul.
Lovește rar și ritmic butoiul gol, dogarul.


Azi n-a lăsat postașul ziarele din tîrg ;
Dar mere poleite ca-n basme în pîrg.


Pesemne-n coșul nopții vrea soarele să cadă ;
Au început de-o vreme și zilele să scadă.


La lampă, și cînd ziua cu totul s-o urmări,
Voi reciti Pasteluri de V Alecsandri.





Poezia Copil De-Odinioară de Ion Pillat





COPIL DE-ODINIOARĂ




Prin iarnă din cămara zăvorită
Se furișează cald miros de mere,
Readucînd în vremea viscolită
Iar toamna cu trecută mîngîiere,
Cînd sufletul împovărat venise,
Cu tîrna lui de poame și de vise,
În casa amintirilor închise.




Și-i inimi amorțite de-a lor strajă,
Străbat adînc, îmbălsămînd gîndirea,
Cu seva lor fierbînd din nou sub coajă,
Copilărescul dor și amăgirea...
Și-n inimi, viu, ca și întîia oară,
Te scoli din somn, tu, cel-de-odinioară,
Din somnul tău, copil de-odinioară.