Poezia Cîntec de Seară de Tudor Arghezi





CÎNTEC DE SEARĂ




Am cîntat pe cîte scule toate, ca să-mi rabde viața,
Dar cîntînd, și țevi și coarde mi-au rămas în mîini ca ghiața.
Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grîu bălan,
Și cu cîntecul de nuntă însoțeam secerătorii,
Pînă ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,
M-a silit să stau din cîntec și s-ascult zburînd cocorii,
Și la fiecare cină, ostenit să vreau să cînt,
Mi-am pus capul pe genunche, și genunchii în pămînt.




Și cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,
Umilit și trist cerui și nesfîrșitului de sus,
Coarde noi și alte glasuri în cîntare să răsune.
Și pe rînd, în timpul nopții, visu-n ele mi l-am pus.




Iată pentru ce bătrînii-mi sărutau de tînăr, mie,
Mîna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,
Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvîrteau atîtea hore
Cu talazele stîrnite la văpaia unui far.
Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore
M-au încins cu brău de dafin și cunună de stejar.
De-ar dura măcar cît frunza doina mea de pe-nserate !
De-ar mai ține frăgezimea coardelor înseninate !





Poezia Răscruce de Tudor Arghezi





Deșteaptă-te în sufletul meu, soare,
Ca-ntre făcliile pădurii.
Străbate-mă cu sărbătoare
Și dă-mă-n leagăn cu vulturii.



Rouă, stropește colțul ierbii mele
Și unge-mi-l cu mir.
Duios și fraged să mi-l spele
Mirosul lui curat de trandafir.



Ploaie, din bobul de pămînt
Pămîntul meu în două mi l-am frînt.




Brad, îți întinde rădăcina
Ca să mă caute și prindă.
Ia-ți din căldura mea rășina,
Fă-ți din belșugul meu merindă.




Dați-i năvală uriașă
Robului vostru, cel de voie bună !
Fluture, țese-mi o cămașă.
Țarină, ascunde-mă de lună.




Sînt, poate, desfăcut, sînt, poate, ostenit
Călcînd pe aripi și pe punți de iască ?
Nu ! Insul meu se cere însutit.
Dați-i răgazul să renască.





Poezia Cîntec de Tudor Arghezi





CÎNTEC



M-ai dăruit cu aur și podoabe,
De care multor suflete li-e sete,
Toate puterile răzlețe-mi fură roabe,
Sînt plin ca de icoane un părete,
Îngreuiat de nimburi și zmaralde.




Mă simt ca un stihar de voievod,
Țesut încet cu degetele calde
Ale întregului năpăstuit norod.
Atît îs de bodat și-n adîncime,
Atît îmi mișună mătasea împrejur,
Că-mpletiturile rămase din vechime
Și-aduc aminte fostul lor murmur.











Poezia Epilog de Tudor Arghezi




EPILOG



Au cîștigat ciocoii războiul cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul !
Sărbătoresc se-ntinde în bucurești alaiul,
Și nengropați, pe drumuri, ucișii zac dovadă
Că cine mai cîrtește, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpușcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noștri și noi, acei cu vina,
Gîndește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gîtuire.
Izbînda-i tituși tristă, deși e cîștigată.
Boierii cad pe gînduri, la masă, dintrodată.
Le scapă furculița din mînă, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atît de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te întîlnești cu morții,
Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cîrji bătrînul Stoian și parcă cere.
Niciunul nu mai are nici brațe, nici putere.
- ,,Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta...
Era deștept, Dumintru...”
- ,,E-ntins în șanț, papă...”




E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace.
E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorît a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dat tot le-a mai rămas
Din ochi o pîlpîire și-o șoaptă, ca un glas.





Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oștirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pămînt strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, v-a fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezișe, tertip și meșteșug.
Acum se face-n voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pîine mai e și fără țară.
Cu slove de tri șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpînesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale...
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite ,,anonime”.




Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Cînd una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenunchiat să vadă sămînța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas,
Nervos că iscălește la șase luni un ceas ?
Dreptatea, deocamdată, înfrîntă, tot mai cere
Rîsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvînt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleidu-te pe tine.
Nu vreți, nici astă dată nu vreți ? Atunci se schimbă
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă.
Așa, pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.


Că poate și armata în slujbă la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.







Poezia În Deșert de Tudor Arghezi





ÎN DEȘERT


La ce folos că-mi strălucești, tu, soare,
C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,
Că pardosești pămîntul cu covoare,
Ștergare și peșchire și plocate,
Și-așterni cărările nemaiumblate,
Că umpli casa de lumină albă,
Că ne atîrni de ramuri salbă, după salbă,
Un cîrlionț de aur, un cîrcel,
Cînd o beteală, un inel ori un cercel,
Pe pomii unși în vîrfuri nante,
Cu miruri și ulei de diamante.




Nu ai lăsat nici din scaieți niciunul
A nu-aminti-n odăjdii de rouă și Crăciunul.
Mărgelelor din ghimpi și spini nu preget
Să le adaog o mărgea din deget.




Căci faci altare și aprinzi miresme,
Că-nnalți biserici și catapetesme
În plopii mei, îți mulțumesc frumos,
Măria-Ta de sus, dar ce folos !



Ni-i vătămată inima de viață.
Ea cere noapte, negură și ceață.