Poezia Nu-Nțelegeam de Tudor Arghezi





NU-NȚELEGEAM



Nu-nțelegeam ce se gîndeau să spuie,
Cercînd zăplazul cît e prins în cuie
Și mult mirați că poarta n-are
Zăvoare și încuietoare.
- ,,Așa ne-am pomenit. Bătrînii mei
N-au prea umblat cu lacăte și chei,
Deprinși, cum se obinuiese,
Cu porțile și ușile deschise
Și la biserică și casă.
Drumețul intră, poarta mea îl lasă,
Se hodinește sau se-nchină,
Și pleacă mulțumit, cu traista plină.”





Ei au mai zis pe păsărește :
- ,,Cine vă apără și vă păzește ?”
- ,,Nouă ne-a stat întodeauna paza
Celui ce face noaptea și amiaza
Și cugetul curat.
Cetățile, un vînt le-a măturat,
Și zidurile mari și întărite
Se fac tărîțe-n vînt. Pe nesimțite,
Un duh al gîndului le scurmă.
Au fost cetăți și n-a rămas o urmă.
Puterea inimii vă doare,
Căci decît cremenea-i mai tare.
De mii de ani eu mă păstrez
Fără cetăți și fără meterez.
Sînt alt soi de bărbat :
Eu am bătut și fără să mă bat.
Cu zîmbetul și așteptarea
Am strîns acasă toată zarea
Și se va-ntoarce înc-o dată
Și cîtă-a mai rămas înstreinată.
În fieștece țărînă străină,
Am bulgări tari de jar și de lumină.




Străinii nu pot să le are,
Că plugul nu răzbește prin vîltoare
Și se fac scrum și vitele și plugul.
Cenușa li-e cîștigul, funinginea belșugul.”







Poezia Altădată de Tudor Arghezi





ALTĂDATĂ


Altădată, au venit prin baltă,
Cu cîte un ochean, cu cîte vreo unealtă.
I-am văzut în pășuni, prin uluci,
În cimitir, printre cruci.
Au întrebat : - ,,Ce ați dat
Pe șesul ăsta semănat,
Pe măgură și pe izlaz,
Pe livada din iaz ?”





Ce-am dat, ce n-am dat,
Ei vorbesc pițigăiat.
Ce vorbă-i asta că ce-am dat ?
- ,,N-a fost - am spus - de cumpărat,
Că noi astfel am apucat.
Alte tocmeli avem pentru pămînt,
Că astea nu se cumpără și nu se vînd.
Izvoarele și țara, noi, de-a dreptul,
Le-am dobîndit cu sufletul și pieptul.
Săgețile pornite, cît ajung,
Din munți în munți, croiesc hotarul lung,
Și țarina răzeasșă nu se schimbă
Pe preț de liftă sau de limbă.
Vînzarea, prețul, cîștiul, banii,
Tertipurile sînt ale Satanii.”



Răspunse unul : - ,,Ba mai taci din gură,
Ce tot vorbești ? că țara se și fură.”


Zisei și eu : - ,,Dacă ți-ai pus de gînd,
Să nu-i mușcați țărîna pe curînd”.






Poezia M-au Întrebat de Tudor Arghezi





M-AU ÎNTREBAT


M-au întrebat, dar au și scris.
- ,,Mulțumim dumitale - am zis -
Dar nu pricep cum vine
Că scrii acolo-n catastiv, de mine.
Că nu-s doar cine știe ce în sat
Și carte nici n-am prea-nvățat.
Ce carte știu, e din țărînă.
Pui slove mici cu plod, și mi le-ngînă
Și le citesc în brazdă greierii citeți
Trei nopți întregi și două dimineți,
Și ele cresc și dau tulpini și foi
De cărți înfășurate strîns, de popușoi.
Școala mi-e cîmpul, dascăl mi-e pădurea
Și iscălesc frăția cu securea.
Și n-ațipea, că-n deal se și trezea
Ziua de aur în grădina mea.
Fă bine, scoate din cotor
Foaia zbîrcită-n el, de scriitor,
Și nu mă vinde pe hîrtie.
Că satul nostru altă carte știe
Și te-or întinde, de mai mare dragul,
Cu bîta, cu toiagul,
Și nu te-o mai scula de prin mărar
Nici vraciul cel mai cărturar.




Nu-mi place mie omul că măsoară
Și-ți fură umbra cu condei și sfoară.
Nu-mi place cîntăreală
Și ispitire pe încetineală.
Ce-i dulce sug, și scuip ce-mi face greață :
Atîta în bătătura mea se-nvață.
Ia-ți drumul cît mai ține soarele,
Să nu-ți rămîie pe la noi picioarele.”






Poezia Cînd Veniră de Tudor Arghezi





CÎND VENIRĂ



Cînd îmi veniră furii în ogradă
Ei n-au venit întîi grămadă.
Nu au venit cum vin, deobște, hoții
Cu ceața și-odată cu toții.
Ograda, satul și cătunul
I-au cunoscut, venind, pe cîte unul.
Și n-au venit nici noaptea, pe furiș,
Feriți de drum și luminiș.
Ei au venit cum vin vecinii,
În toiul zilei. Se coceau ciorchinii
Și atîrnau din frunze poame coapte.
Era mai multă zi decît fusese noapte.




 M-au întrebat ce-mi fac copii.
Unii munceau prin fundurile viei,
Alții-i zăream pe scule cum se-ndoie
Biruitori în luncă și-n zăvoaie,
Cu seceri de scîntei și cu topoare noi.
În lanurile de trifoi
Vedeam și coasele cum zboară,
Tăind nutrețul meu a patra oară.
Cum auzeam că spun și-ntreabă
Păreau să fie oamenii detreabă.




Dar cîinii ridicați în bătătură
I-au dus lătrați, din gură-n gură.
Cîini mei proști, Potaia și Lățosul,
Citesc cu nasul și mirosul.




Poezia Făt-Frumos de Tudor Arghezi





FĂT-FRUMOS




Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zărește nicăierea,
Oricît și-ar pune soarele puterea,
Oricît s-ar scoborî luna de jos ?




Munții pustii, cu piscurile cată
Mîhniți, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.




S-a rupt din codri, s-a pierdut din șeș
Și, goală ca de suflet, tristă, șara
Nu mai găsește parecă,-nțeles.



Fluierul lui cîntă și-n cingătoare,
Și zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori și de fecioare,
Îl ascultau doinind pe la-nnoptate.




Se deșteptau cu doina lui, în zori,
Se-ndrăgosteau la cîntecele sale
Și se simțeau logodnicii ușori
Și mai frumoși, călcînd în iarba moale.




Împrietenit cu cerbii și mistreții
Și nins de fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca niște fete,
Și cu sfiiala dulce-a tinereții.




Unde-a plecat că n-are nimeni știre
Fătul-Frumos, cu plete negre grele,
Cu ochi albaștri, plini ca de măegele,
Și cu sprînceana-n jurul lor subțire ?




A scoborît din munți, pe stînci, călare,
Și patru nopți a scăpărat pămîntul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea și vîntul.




Și luîndu-și fluier, însă și săcure,
Și arme grele,-n mîna lui ușoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Și ca un fulger purtător de soarte.




El străbătu întreaga țară
Iar apele nevrînd să-i facă loc
Le-a despicat pe mijloc
Cu pieptul între valuri, cu coiful alb afară.




Și s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflînd la fața apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar.
Pe un străin al lui Traian și-al Papii.




Neamul ursuz din țărmul de subt lună,
Neam trist, urît, și hîd și sîngeros,
Amenințase doinele lui Făt-Frumos,
Mîndra lui și voia lui cea bună.




Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cînt,
Simți, din sînge, flăcări că se-adună,
Și-n glas în vorbe,-n pîine și pămînt,
Dogorea cerului străbună.




Și o lumină nouă-n viața lui,
Și o chemare din Tării și noapte -
Și-n toate glasul nu știa al cui,
Și un îndemn de semne și de șoapte




Nemaiștiute, nemaiîncercate,
Ce se iscau și se topeau în salbe,
Că lua vîzduhul chipuri aripate
Și se-ngroșau într-însul fințe albe.




Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, și-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeți.
Murmur de fier și șuier de urale,
Într-o urzire crîncenă de vieți,
De lănci împiedicate în zăbale.




Acum, s-a dus dușmanul să-l răpuie ;
Ori să-l înnece-n sînge și-n vîltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie -
În stare și de milă, dar și de necruțare -




Cum va voi, Vrednicul urmaș
Al lui Ștefan și Țepeș împreună,
Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș
Dar și țăpoiaie-nnalte, cu proțăpirea bună.




Tu, Țară-așteaptă cîntecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniștit,
Din răsăritul mare-n asfințit,
De la hotar, pînă-n hotar.