Poezia Sîngele de Tudor Arghezi




SÎNGELE



Nici piatra nici pămîntul n-au sînge. Numai ție
Ți-a dat ursita noastră această avuție.
În veșnicia toată
A fost făcut cu vraje și sfînt numai o dată,
Că sacra lui comoară
Nu se mai face-n lume, pe veci, a doua oară.
Cînd l-ai primit în taină, porunca ți s-a dat
Să ți-l păstrezi de-a pururi întreg, nevătămat.
Și-n tot aceeaș taină, purtat mereu în tine,
Să-l lași drept moștenire și celui care vine.
Și ți-a mai dat ursita și lacrima, de-atunci,
Să ți-o păstrezi de-așijderi și-n gol să n-o arunci.
Ți-ai dat tu oare, seama, tu, omule, de-aproape,
Că lacrima-i tot sînge în roua strînsă-n pleoape ?
Ce ai făcut cu ele, neomule, corcit
Dintr-un strigoi zănatec, pribeag și chinuit ?
Tu sîngele sfințirii alese l-ai vărsat :
Dureri peste durere, păcat peste păcat,
Și jurămîntul vieții uitate l-ai călcat.
Te-ai furișat prin noapte, și spada ta murdară
Neîntrerupt pîndește în somn și ne omoară,
Să prade și să fure...
Blestem asupra voastră, și spadă și săcure !







Poezia Prigoana de Tudor Arghezi




PRIGOANA



Porniră și norii.
Convoaie duc toamna-n moemînt.
Grămezi de lințolii se sfîșie-n vînt,
În luptă cu corbii, vîrtej cu cocorii,
Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,
Ca bivolii negri, întinși după coarne,
Năvală de șuier, de suflet și carne -
Și doliul înfașă Tării și livezi.





Din negură fulgerul sare.
L-astupă un munte ce trece
Și-apoi se despică în zece.
Pe culmi zboară spume și valuri de sare,
Cu monștrii de mînă aleargă zmintite
Femeile slute, cu muget de vite,
Subt biciul din haos ce șerpuie-n zare,
Mînat de gigantul Satan gol, călare.





Mari țeste se-azvîrlă din umăr.
De streașini atîrnă martiri fără număr.
Statui se răstoarnă în holde de fum.
Se cleatină cerul în drum
Și frigul străpunge golanii
Și bîntuie ploaia castanii
Și sufletul geme mușcat de trecut,
Ca fiara, de-o fiară cu pas cunoscut.





Și totul se-ncheagă și-n gol se prăvale
Cu scrîșnet, cu spaimă, cu jale.
În rîpi stau la pîndă satirii, ciclopii,
Frecîndu-și spinarea de marginea gropii.
Puternicii beznei și răii pădurii
S-au strîns pentru pradă, ca furii.






Poezia Pe Ploaie de Tugor Arghezi





PE PLOAIE



Ce demon am, ce sorți, ce țară ?
Și pentru ce pămîntu-ntreg
Mai strîmt
Decît boltita mea cămară ?
Azi am un sceptru, mîine-l neg : -
S-a frînt ?




Mi-e frig din creștet la călcîie.
E umed fiecare gînd
Și orb !
Mi-e sufletul bolnav de rîie
Și pîn' la sînge se mîngîie
Cu ghiarele-i de corb.




Mai sus, mai sus de nori și aștri,
E frig, pustiu, și e-n zadar
Să pleci,
Mințit de-atîți satiri albaștri, -
Spre stăvilarul secular
Înfipt în haos cu pilaștri, -
Căci nu-i făcut să treci.




Mai sus, mai sus ! Spre ce ? Spre unde ?
În loc de-a merge poate-n sus,
Te-mping spre beznele profunde,
De bronz, subt care doarme dus
Alt Nepătruns, alt Presupus.





Poezia Psalm ( 2) de Tudor Arghezi





PSALM  ( 2 )



Sînt vinovat că am rîvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Și am prădat-o-n somn și-n vis,
Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur, tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopții, desfășat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Și adormea străjerii-n uliți
Răzimați pe suliți.
Iar cînd plecam călare, cu trofeie,
Furasem și cîte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda țîții neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sînt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Desprins-am gustul otrăvit și tare.
Mă scald în gheață și mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frămînt scîntei,
Unde-i tăcere, scutur cătușa,
Dobor cu lanțurile ușa.
Cînd mă găsesc în pisc
Primejdia o caut și o isc,
Mi-aleg poteca strîmtă ca să trec,
Ducînd în cîrcă muntele întreg.



Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu !
Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria.


Dar eu, rîvnind în taină la bunurile toate,
Ți-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate.






Poezia Mîhniri de Tudor Arghezi




MÎHNIRI



E trist diaconul Iakint
Și temerile lui nu mint.
Fur  și tîlhar întru Hristos,
El printre frați trecu sfiios.




Trupu-i bălan, de osîndit,
Cu pravila s-a răzvrătit
Și, făcînd cruci, bătînd mătănii,
Se simte stîrv între jigănii.




Toții sfănții zugrăviți în tindă
Cu acuarelă suferindă,
Ai cinului monahicesc,
Scrutîndu-l, îl disprețuiesc.




Căci pe cînd schivnicii cu toții
Se pedepsesc amar, ca hoții,
Cu post uscat și ascultare,
Jertfind în Săptămîna Mare,




La el, aznoapte, în chilie,
A-ntîrziat o fată vie,
Cu sînii tari, cu coapsa fină
De alăută florentină.





Și Dumnezeu, ce vede toate,
În zori, la cinci și jumătate,
Pîndind, să iasă, prin perdea,
O a văzut din cer pre ea.