Poezia Tunelul de Vasile Alecsandri



    TUNELUL

                                       
Pe lanul lung și verde, cu grâul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece,
Precum un râu de munte când gheața s-a topit
Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece.


                                       
E umbra unor nouri albii, ușori, marunți
Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți;
Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet
Și, ca semnal de viața, aprind în cer un tunet.


                                       
Văzduhul bubuiește!...pământul desmorțit
Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde,
Și de asprimea iernei simțindu-se ferit,
De-o nouă-ntindere ferice se pătrunde.


                                      
La răsărit urare! urare la apus!
Urcând de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară
Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.


                                     

Poezia Sămănătorii de Vasile Alecsandri



SĂMĂNĂTORII



Sămănătorii harnici, cu sacul subsusoară,
Paşescu-n lungul brazdei pe fragedul pământ;
Pe culme, pe vălcele se suie și coboară
Zvârlind în a lor cale seminţa dupa vânt.




,,O mie!"zice unul menind cu veselie.
,,Noroc și roadă bună!"adaoge un alt.
,,Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie!
Ca trestia cea naltă sa fie paiul nalt!



Din ziori și până-n noapte tot grâul să răsară;
În el să se ascundă  porumbii osteniți,
Și când flăcăi și fete vor secera la vară,
În valuri mari de aur să-noate rătăciți!"


Sămănătorii veseli spre fund înainteaza,
De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc,
Şi grapele spinoase de-aproape le urmează
Îngroapă-ncet seminţa si câmpul netezesc.



Poezia Lacul Mihai Eminescu





        LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă ;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă



Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept ;


Să sărim în luntrea mică,
Îngînaţi de glas de ape,
Şi să scap din mîna cîrma,
Şi lopeţile să-mi scape ;


Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blîndei lune -
Vîntu-n trestii lin foşnească,
 Unduioasa apă sune !


Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lîngă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.








Poezia Crăiasa Din Poveşti de Mihai Eminescu



 
CRĂIASA DIN POVEŞTI


Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe cîmpie ;


S-adun flori în şezătoare
De painjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopții
Boabe mari de piatră scumpă.


Lîngă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,


Dîndu-şi trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată.


Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
Căci vrăjit de mult e lacul
De-un cuvînt al sfintei Miercuri ;
 

Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De un cuvînt al sfintei Vineri.


Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.








Poezia Melancolie De Mihai Eminescu





                                                      MELANCOLIE


Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormînt albastru şi-n pînze argintie,
În mausoleu-ţi mîndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc !
Bogată în întideri stă lume-n promoroacă,
Ce sate şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă ;
Văzduhul scînteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stîlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer cînd să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas ;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

 ..............................................................................

Credinţa zugraveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletul-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier :
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întru-un sicriu.
Şi cănd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine ?...Parc-am murit de mult.