Se afișează postările cu eticheta Vasile Alecsandri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vasile Alecsandri. Afișați toate postările

Poezia Lupul Și Momița ( Fabulă ) de Vasile Alecsandri




LUPUL ȘI MOMIȚA ( FABULĂ )


Un vulpoi cu plete sure,
Întîlnind într-o pădure
O momiță mititică,
Sprintenică, frumușică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-și îmblînzi
Și, cu drag la ea privind,
Îi grăi așa, zîmbind :
,,Ce păcat, o ! momițică,
Să trăiești tu singurică !
Nu-i mai bine
Tu cu mine
Să te prinzi tovărășie
De trai bun cu veselie ?''
,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată
Momițică alintată ;
Și sări cu răpegiune
Sus pe-o creangă de alune.
,,Ah ! de ce să-ți fie frică,
Dragă, dragă momițică ?
Eu sînt lup civilizat
Și mi-e cugetul curat,
Ca un miel nevinovat...''
,,Cum e bun de ospețat ?''
,,Alei ! surioară dragă,
Nu e timp acum de șagă,
Căci de cînd eu te-am zărit,
Chiar de-un farmec sînt răpit,
Și mă jur orice-i vrea
Să-ți dau toată-inima mea !''
,,Mă tem, zău, să te ascult,
Căci în lume de demult
Este-o vorbă cam ciudată,
Însă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr,
Dar năravul, niciodată !''




Poezia Imn Religios de vasile Alecsandri


IMN RELIGIOS

Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt,
În tine crede, speră întreaga românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt,
Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire :
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Tu din dămînța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avînt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


În tine-i viitorul, trecutul și prezentul !
Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !



Poezia Sfîrșit de Toamnă de Vasile Alecsandri





SFÎRȘIT DE TOAMNĂ

                           
      
Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ;
Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor


                                    
Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc,
Ca  frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.


                                    
Din tuspatru părti a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi ierarhici prin văzduh croncănitori.



Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare !
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.



Mircești 1867

Poezia Pe Vîrful Visurilor Nalte de Vasile Alecsandri





PE VÎRFUL VISURILOR NALTE



Pe vîrful visurilor nalte
Plimbatu-s-a junia mea,
Deprinsă falnic ca să salte
Din vis în vis, din stea în stea.
Și sufletu-mi în exaltare
Găsea, zburînd de pre pămînt,
Că lumea nu-i destul de mare
Pentru semețul său avînt.





Junia-mi, vie, triumfală,
Cu ochii plini de viitor,
Trecea prin lumea ideală
Pe urma unui tainic dor
Și cînd era rătăcitoare
Prin umbra care dă fiori,
Afla vii raze de la soare
Ascunse noaptea-n mii de flori.





Poezia La Un Cocostîrc de Vasile Alecsandri





LA UN COCOSTÎRC

1.

Tu, care-n fapt de dimineață
Plutești cu zboru-ți larg și lin
Într-a pămîntului verdeață
Ș-a cerurilor blînd senin,



Pribeag din plaiuri depărtate,
Mult fericit îmi pari și ești,
Cînd cerurilor blînd senin,



Ah ! mult aș vrea pe a ta urmă
Să mă înalț la cer senin,
Lăsînd a omenirii turmă
Zăcînd în patimi și-n venin !



Pe-a tale aripi-nălțătoare
S-anină gîndul meu voios,
Se plimbă sufletu-mi în soare
Cînd lutul meu rămîne jos.


2.

Prin frunzele de verde smalt
A crengilor de portocal
Privesc pe-albastru cer înalt
Trecînd nori limpezi de opal.



Un vînt ușor s-a ridicat
Și frunzele-n mișcarea lor
Se pare-un stol cutremurat
De păsărele verzi în zbor.



Iar mai departe-n lanț de plopi
Își pleacă fruntea nencetat,
Umbrind un lan întreg de snopi,
Un lan de aur săcerat.



Și mai departe pe cîmpii
Pădurea-n toată fala ei
Răsună viu de armonii,
Și-n poală-adună brebenei.


1888


Poezia Ciclonul de Vasile Alecsandri




CICLONUL


Lunca mie dragalașă, de-a mea inimă cîntată,
Ieri frumoasă și-nflorită, astăzi zace inundată,


Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale brațe crunte a răpit-o și cuprins.


Dragă luncă ! iarba-ți verde și a florilor comoară
Dispărut-au sub potopul ce din tracăt le omoară.


Apele mereu se suie ; toate paserile-n zbor
Țipă jalnic, îngrozite pentru cuiburile lor.


Dar o și mai cruntă spaimă, dar o cumpănă mai mare
Le așteaptă, vai de ele ! după crunta inundare.


Un ciclon din zarea neagră, plin de fulgeri trăznitori
Vine, vîjîie și urlă, aducînd troieni de nori.


Peste luncă se abate, dramă, sfarmă-ntr-o clipală
Nalți stejari trecuți prin secoli cu-a lor frunte triumfală.


Și răstoarnă urieșii pe-a lor dese seminții,
Ieri vioaie-n a lor umbră, azi ucise-n vijelii.


Trist tablou de pustiere ! sub a cerului urgie,
Biata luncă geme, luptă în grozava agonie


Și aduce-n triste gînduri pe tot omul simțitor
Cînd privește cum giganții se răstoarnă de ușor !...


Din ei unul, mai deoparte, fulgerat de-a drept în frunte,
Are-o creangă ruptă, verde, ce pe apă face punte.


Ea se clatină în aer legănînd un cuib duios
Unde patru pasărele cîntă lin, armonios


Pe sub el, îngrozitoare, valurile clocotesc,
Printre crengi se suie șerpii, tunetele sus trăsnesc.


Însă cuibul n-are grijă, căci un cuib e o cetate,
Are-un înger ce-l păzește de stihiile turbate,


Și prin aspra vîjîire a cumplitelor vîntoase
Cătră ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase.


Mircești, august 1888





Poezia Unor Critici de Vasile Alecsandri





UNOR CRITICI



Voi ce catați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare cînd constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi care vă dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de-o viață întreagă ș'al meu nume.
De ce atîta rîvnă ș-atîta opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri ?



Poetul care cîntă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit ?
Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici pacate ?...
O ! critici buni de fașă, poeți în șepte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.




Oricare pasărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încîntă auzirea,
Nalțînd un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adaogînd o notă l-a lumei armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea tuturora ce-ntr-una viersuiesc.




E unul care cîntă mai dulce decît mine ?
Cu-atît mai bine țării, și lui cu-atît mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cît de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cîntați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți !


Mircești 1888




Poezia O Scăfîrlie Uriașă de Vasile Alecsandri





O SCĂFÎRLIE URIAȘĂ



Nalțimea efemeră la care ai ajuns
Te face a te crede cu mir pe frunte uns,
Și-nțepenindu-ți gîtul, umflîndu-te în pene
Și ridicînd spre tîmple părechea-ți de sprîncene,
Privești la omenire cu ochi fără scîntei
Ca la un cîrd nemernic de proști și de pigmei.
Tu zici cu îngîmfare : ..Puterile divine
Creat-au lumea-ntreagă în șepte zile pline,
Dar au avut nevoie de mii și mii de ani
Să umple scafîrlia-mi cu creieri nazdravani.
Un ocean de planuri imens reformatoare
Se zbate-n zgomot mare sub fruntea-mi gînditoare
Ș-adeseori frățește eu zic lui Dumnezeu :
Cînd îi rencepe lumea, s-o dregi pe planul meu,
Și astfel, numai astfel se va vedea cît bine
Poți face omenirei, unindu-te cu mine...
Zic, însă nu m-ascultă, și totul merge rău...
O singură speranță rămîne lumei : Eu !”


1888





Poezia Plugul Blăstemat de Vasile Alecsandri





PLUGUL BLĂSTEMAT



Vecină cu moșia bogată și domnească
Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeșească,
Pe care o pîndește avanul domnitor
Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător.
El vrea ca să-și carpească hlamida aurită
Cu zdreanța sărăcimei de veacuri moștenită.
Dar nu vrea răzășimea să-i vîndă-al său ogor,
,,Nu vrea ? răcnește vodă... Prostimea întețită
Ridică azi din țărnă ființa-i umilită
Și îndrăznește-a-și pune voința-n fața mea ?
Să afle ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea !”



A doua zi o ceată de mulți neferi călare,
Înconjurînd pe vodă, pășesc peste hotare,
Și ca să trag-o brazdă, aduc un mare plug,
Unealtă de hrăpire cu șese boi în jug...
Cîmpia navalită lucește verde-n soare,
Dar un fior pătrunde în orice fir și floare.
Și via ciocîrlie cîntarea și-a curmat,
Și zarea se-nveselește c-un nor întunecat.



Din capatul cîmpiei începe plugul rece
Să tragă brazda neagră pe locul unde trece,
Și pajiștea atinsă geme nencetat
De-a fi-njumătățită prin fierul blăstemat.
Văzduhul se răsună de strigare de ură,
Și plugul lasă-n urmă-i în veedea bătătură
O rană lungă, largă, din care amărît
Se-nalță-n cer blastemul pamîntului răpit.



Și tot înaintează plugarii... cînd deodată
O falnică româncă în cale se arată,
Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ștergar
Și c-un pruncuț la sînu-i, pașind măreț și rar.
Ea vine și față cu boii se oprește,
Din ochi aruncă fulgeri, apoi așa grăiește :
,,Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoșesc ?
A ! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
Na !... zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă,
Ca să rămîie-n lume pomină ucigașă.”
Ea zice și depune odoru-i lîngă boi.
Minune !... Cei din frunte, plăvanii amîndoi,
Cu ochi plini de blîndețe pe dînsul capul pleacă,
Îl mirosă ; el rîde și ei nu vor să treacă.




,,În lături !” strigă vodă, și glasu-i răgușit
Se pare de pacatu-i în pept înădușit.
Iar falnica româncă ăe sînu-i alb crucește
A sale brațe albe, obrazu-și dezvelește
Ș-adaoge-n glas tare :  ,,Mai bine mort de mic
Decît s-ajungă-n lume prin tine un calic.
Dă ! trage brazda, feară, și-ngroapă laolaltă,
Alăture cu pruncul, mîndria ta înaltă !”




Naprasnic, atunci vodă c-un bici cumplit de foc
Lovește-n boi să-i mîie, dar boii stau pe loc
Ș-acopere copilul cu-o caldă înfașare
Prin aburii ce iese din deasa lor suflare.
Și ciocîrlia-ncepe cîntările-a-și urma,
Și mama în uimire-ncepe-a lacrima.




,,Muiere ! strigă vodă turbat, schimbat în feară.
Peri deci și tu pe brazdă, și țîncul fraged peară !”
Nebun, el se răpede, dar n-a făcut doi pași,
Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași.
Și iată că s-aude un glas de răzbunare,
Și iată că se vede o gloată-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripă de vînt,
Cu-o falcă sus în ceruri și alta pre pămînt.




Răzășii sînt, răzășii !... Fugiți, periți cu toții.
Păcatul vă ajunge, neferi și domni, voi, hoții !
Răzășii în urgie s-apropie de voi
Ca să vă puie-n juguri, să dați plugul napoi.

....................................................................................

Dispar în clipă hoții, zarea se deschide,
Și gloata strigă : ,,Oarba !...” și copilașul rîde.


12 octombrie 1888




Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri




IARNA LA SINAIA



Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.


Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.


Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.


Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?


În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,


Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.


Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară


S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.


Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,


Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.


Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,


Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !


Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,


S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.


Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.


1888


Poezia Pe Un Album de Vasile Alecsandri





PE UN ALBUM


Pîcla deasă-mbrobădește munții nalți, plini de verdeață,
Ș-a lor frunte reapare albă-n fapt de dimineață.
Astfel crîncena durere pe-un cap tînăr cînd se-apasă,
Într-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-l lasă.



O ! cruzime-a patimirei ! mîna ta destrugătoare
Pare-a stinge focu-n inimi, ș-al vieții falnic soare,
Dar acel ce are parte de avîntul poeziei
Poartă-n veci arzînd în suflet viul soare al juniei.



Fie capul nins de vreme, gîndul ferbe, odraslește
Ca brîndușa nadușită sub zapada ce-o-nvelește.
Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primăvară,
Ca prin farmec geniu, floare din morminte ies afară.



El cu foc mai dulce cîntă, reintrat în viața nouă,
Ea mai vesel strălucește în lumină și sub rouă ;
Căci durerea ca și iarna au meniri renvietoare :
Iarna scoate flori, durerea - cîntice patrunzatoare.


1887




Poezia Legenda Crinului de Vasile Alecsandri





LEGENDA CRINULUI


O rază răzlețită de soarele apus
Se-ntîrziase-n cale-i fără-a privi pe sus
Și nu știa, sărmana, cum, unde să apuce,
Să scape de-ale nopței fațarnice năluce.



În fuga-i spaimîntată, de arbori se lovea,
Lucirea-i scînteindă o clipă se ivea
Pe cîmpuri, văi și dealuri, pe ape curgătoare
Și se perdea în umbră sclipind tremurătoare.



Se-ntîrziase !... fapta-i era de neiertat,
Căci soarele plecase pe frunte-i nourat ;
Dar cum să nu-ntîrzie cînd ea fu ocupată
Din ziori să încălzească un mic mormînt de fată ?



Mormîntul era umed, ș-un glas de îngerel,
Slab, plîngător, mult jalnic, ieșea gemînd din el,
Zicînd : ,,O ! mamă, mamă, e frig, peptul mă doare,
Nu mă lăsa !...” Și raza uitase mîndru soare.



Acum ea ratacise în zboru-i sfiicios
Pe-un cîmp întins, sălbatic, pustiu și năsipos,
În care, singurică, o frunză vestejită
Venea de vînt adusă din zarea înnegrită.



Lumina, radioasă ca visul de noroc,
Se-apropie de frunza oprită-acum pe loc
Și răpide ca gîndul în sînul ei patrunde,
Se face ghem de aur, de noapte se ascunde.



Deodată, la căldura din oaspetele-i ceresc,
Prin frunză trec ferbinte fiori ce-o înverzesc.
Ea prinde grai și suflet, și razăi blînde zice :
,,Tu, fulg de soare, noaptea cum te găsești aice ?”



,,Ah ! îi răspunde raza, rămas-am pre pămînt
Lipită pănă-n seară de-un mic, duios mormînt
În care-o copiliță sub peatră 'nădușită
Suspină trist și cheamă pe maica ei cernită.”




,,O știu !... eu făceam parte din pătura de flori
Depusă pe-a ei raclă de scumpele-i surori.
Sub lacrimile mamei uscatu-m-am în clipă
Și m-a adus aice un vînt pe-a lui aripă.




Vai ! iată-ne-amîndouă perdute în pustiu
Cu dragalașul înger ce zace în sicriu.
Dar s-așteptăm aice voiosul fapt al zilei,
Fiind însuflețite de sufletul copilei.”




Șoptind în întuneric plapînde,-au adormit,
O rouă, mană sfîntă, din ceruri le-a stropit,
Și-n loc de-o frunză neagră și de o rază albă,
A doua zi crescut-a un crin cu fruntea dalbă.



Așa se nasc pe lume minunile de flori,
În ele reînvie copiii zîmbitori,
Dar nime nu pricepe mai bine-a lor mistere
Ca inima de mamă dorită și stinghere !...


Octombrie 1888



Poezia Doamnei Maria Sturza, Născută Ghica de Vasile Alecsandri






DOAMNEI MARIA STURZA, NĂSCUTĂ GHICA




Pe o culme-nvecinată
Cu-a mea luncă din Mircești
O zidire se arată
De pe timpuri bătrînești.
E castelul unde-s pace
Castelana nencetat
Cu-a sa mînă mult dibace
Scrie pagini de-admirat...
Jună doamnă, cîteodată,
Primblă ochii tăi încet
Pe cea luncă rasfațată
Ce-nverzește pe Siret.
Un amic de-al tău părinte
Viețuiește-n acest loc
Și-ți urează-n dulci cuvinte
Zile multe cu noroc.


Mircești 1887






Poezia Domnului Și Doamnei Jacques Lahovary de Vasile Alecsandri





DOMNULUI ȘI DOAMNEI JACQUES LAHOVARY



Căsătoria este poemul fericirei
Compus de două inimi cu drag împreunate
Ce-n sînul armoniei și-n farmecul iubirii
Undesc comoara dulce de cînturi inspirate.



Din ele fiecare aduce partea-i dreaptă
De splendide imagini, de strofe-armonioase :
Iubitul, cumpănirea, puterea înțeleaptă,
Iubita, încîntarea simțirilor duioase.



Voi, favoriți ai soartei, ce-n astă zi cu soare
Începeți a compune poemul căsniciei,
V-a înzestrat natura cu toate-a ei odoare
Ca să intrați ferice în templul armoniei.



Deci, mînă-n mînă, veseli, cu inimi alipite,
Pășiți pe calea ce vouă se deschide
Veți fi urmați de-a noastre urări nedesparțite
Sub cer lin, albastru și care vă surîde.




Poezia Imn Cătră Soare de Vasile Alecsandri



IMN CĂTRĂ SOARE



O ! soare, creatorul când de pe tronul său
Ţi-a zis să fii, vrând lumei să dea supremul bine
Atunci el cu mândrie s-a oglindit în tine,
Şi chipul-i sfânt rămas-a în veci discul tău.



Atunci o liniştire profundă s-a lăţit
Pe neagra frământare ce clocotea în haos,
Şi lumile gustat-au întâiul lor repaos
Şi cea întâi zâmbire sub ceruri s-a ivit.



Atunci o armonie sublimă la auz
Ieşi din a ta harpă cu strunele de rază,
Şi-n noapte-i universul fu vesel ca să vază
Pe calea veciniciei eternu-i călăuz.



O! soare fără umbră, o ! splendide izvor
De viaţă, de rodire, de cânt şi de credinţă.
Prin tine se afirmă înalta provedinţă.
Din tine-a plecat zborul cerescului amor.



Tu geniului falnic dai aripi şi cununi,
Tu omului ce moare insufli dor de zile
Tu dai un dulce farmec la flori şi la copile,
Ce sunt a tale fiice, minune-ntre minuni,



A tale ziori sunt dalbe, măreţ al tău apus,
Păşind cu maestate în calea-ţi ideală,
Formezi o luminoasă arcadă triumfală
Prin care omenirea zăreşte Domnul sus.



Din toţi nenorociţii cel mai nenorocit
E orbul ce nu vede sublima ta splendoare,
Din toţi cel mai cu parte şi cel mai fericit
E vulturul, ce poate să te aținte,-o! soare.




Eu, mic atom, în lume perdut, neînsemnat,
Te port în al meu suflet cu-ntreaga ta mărire,
Căci vecinic el se-nalţă spre tine-n strălucire,
Ca razele-ţi cuibul de unde au plecat.



În tine  cred, o ! soare, de tine-mi este dor,
Prin tine cunoscut-am văpaiele iubirei ;
Cu tine-am fost tovarăş pe calea fericirei ;
În tine-am sorbit viaţa, în tine vreau să mor !

   (1886-?)












Poezia Descîntic de Vasile Alecsandri





DESCÎNTIC



Răsai, soare
Frățioare,
Cu 44 raze arzătoare,
40 ține-ți-le,
4 mie dă-mi-le,
Două-n frunte
Mai mărunte,
Două mai scînteietoare
Peste ochi și țîțișoare.
Soare luminos,
Cît ești de răzos,
Cît ești de frumos,
Așa să fiu și eu frumoasă,
Răzoasă,
Luminoasă
În ochii mîndrului meu,
Peți-mi-l-ar Dumnezeu !










Poezia Soro, Sorioară de Vasile Alecsandri





SORO, SORIOARĂ



,,Soro, sorioară,
Dulce Marioară,
De m-ai asculta,
Multe-ai căpăta,
Bunuri și plăceri,
Ani numai cu veri,
Nopți strălucitoare,
Zile tot cu soare.”



,,De ți-ar fi povara
Cum îți este fața,
Te-aș pofti în casă,
Te-aș pune la masă,
Și te-aș ospăta,
Și te-aș săruta.”




,,Lasă-mă tu, lasă
Ca să-ți intru-n casă,
Și cît trăi
Zău nu t-ei căi.
Și nici că mi-i zice
Ca să fug de-aice.
Ba-i ruga mereu
Bunul Dumnezeu
Să ne dea uitărei
Dați îmbrățișărei.”



Poezia Puii Cloștii de Vasile Alecsandri





PUII CLOȘTII


( Versuri improvizate cu ocazia serbarei
din Cișmigiu în folosul incendiaților din Focșani )


În Cișmigiul verde, brînduși de primavară,
Sub chipuri dragalașe de vesele capile,
Apar ca niște zîne din lumea legendară,
Ce morților din groapă ar ști să deie zile.



Rîzînd, ele cînd țuică ; dar aspra băutură
Devine-un nectar dulce sub dulcea lorprivire.
Ferice care soarbe măcar o picatură
Pe care-a dismierdat-o o gingașă zîmbitoare !



Priviți ! ele se mișcă în raze vii de soare,
Înveselind chiar cerul cu fapta lor cea bună,
Căci ele-s Puii cloștii, de fire-ndurătoare,
Și sfînta Caritate în juru-i le adună.



Rămîne în admirare oricine le privește,
Odrasle-a României cu grațioase daruri,
Blînzi îngeri care vesel, cînd lumea pătimește.
Revarsă-o rouă lină pe trista omenire.



Zîmbiți, copile scumpe, acelor arși de focuri.
Zîmbirea virginală e un ceresc tezaur.
Voi știți a scoate mană din rîsete și jocuri
Și țuica s-o prefaceți în ploaie chiar de aur.



Din crengi o pasărică maiastră zice : ,,Oare
Voi, care stingeți focul din suflete cu chinuri,
Gîndit-ați vreodată ce flacări arzătoare
Curînd o să aprindeți în a junimea sînuri ?”



Dar fie ce-a fi, lumea v-admiră, mult ferice...
Prin voi de cruda soartă sărmanului nu-i pasă.
Oricine bea o țuică din mîna voastră zice :
,,Ah, de-aș avea o cloșcă și pui ca voi în casă !”


1882



Poezia Cireșile de Vasile Alecsandri





CIREȘILE


,,Ici pe culme și-n livadă,
Vezi, cireșile s-au copt.
Grauri negri stau la pradă
Pe-orice creangă cîte opt.



Stai pîrleazul, vină, vină,
Puiculiță cu ochi vii,
Să te duci cu poala plină
De goldane vușinii.



În copaci eu pentru tine
Ca un graur m-oi urca,
Și cireșile sub mine
Drept în sîn ți-oi arunca.



Iar de sus, privind la ele,
După ce m-oi întruna,
Doi cercei de cireșe
La urechi ți-oi anina.”



,,Iaca vin, dragă bădiță,
Dar în schimb ce și-oi da eu ?”
,,Porți cireșe pe guriță,
Altă plată nici că vreu !”



1882.



Poezia Pe Un Drum De Vasile Alecsandri





PE UN DRUM


De vrei să scriu pe-acest album
Frumoase versuri ca și tine,
Cerească floare,-al tău parfum
Îmbete sufletul din mine.




De vrei să cînt cu gingaș dor
Tot ce inspiră-a ta privire,
Deschide-mi ceru-ncîntător
Prin îngereasca ta zîmbire.




De-ai vrea să-mi spui tu un cuvînt
Pe care nu-ndrăznesc a-ți zice,
Eu m-aș trezi chiar din mormînt
Ca să te cînt voios, ferice.


1882