Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Tudor Arghezi. Afișați toate postările

Poezia Tinca de Tudor Arghezi



TINCA


Coșul ei cu soare,
Proptit în șold, pe cingătoare,
Ducea znopi, de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Și garoafe de noapte.
În sînul ei ca mura
Își pironeau căutătura
Domnii zvelți din jurul meseii.
- ,,Cine mai ia florile miresii ?”



Fă, Tinco, fă ! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ți i-a dat Năstase -
Și-n fiecare dești cîte un inel
Nu ți l-a pus cu mîinile lui, el.




Cine ți-a frămîntat carnea de abanos
Și ți-a băut oftatul mincinos ?
Cui i-ai dat, fă, să ți-o cunoască
Făptura ta împărătească ?



Cine ți-a dezlegat părul cu miros de tutun ?
Cine ți-a scos cămașa, ciorapul ?
Cine ți-a îngropat capul
Nebun,
În brațele lui noduroase, păroase,
Și te-a-nfrigurat fierbinte pînă-n oase ?



Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritarel de mai !



Vezi, Năstase osînditul
Nu te-a pătruns decît o dată ;
Și atuncea toată,
Cu tot cuțitul.


Poezia La Popice de Tudor Arghezi



LA POPICE


O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse pînă-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe -
Și șovăie pe un călcîi.
,,A ! vrei să birui și ai dat întîi !”


Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
Spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie !
Sumese mîneca și scoase
Două brațe cu pulpele groase,
Scrise cu slove și horbote albastre.
Dîrdîia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoșat.



Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat
Și furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn ! Dar fu primit în dinți,
În ascuțișul colților cîinești,
Și zdrelit ca de dălți, la dești.


Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
Lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi :
Venea scurtul, vîlvoi,
Ca un arici, hotărît să înfrunte
Vijelia namilei din munte.


Scurtul l-a și mușcat
De musteață
Și a scuipat
Sînge din ea, cu mătreață.


- ,,Puneți mîna, mă ! Veniți încoace !”
- ,,Lasă, bă ! că bine-i face !”
Scurtul îi sfîșiase buza celui lung.


Acu-i acu ! Se mai ajung,
Se mai lovesc, se-mpung :


Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
O margine de gheată.


Se scoală-mpleticit
Și pune mîna pe cuțit.


La o parte, faceți-le loc !


Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas în cămașe,
Îl rupe de boașe.


Și toată pricină
Fusese Gherghina.


Poezia Chemarea de Tudor Arghezi



CHEMAREA


Din pietre sterpe și uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Și vîrful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.



Născut dintr-un crîmpei de soare
Și o fărîmă de pămînt,
Firul gingaș, curat și sfînt,
A-mbobocit și-a dat o floare.



Strivit în ulița măreață,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înnalt,
Care șoptind îi spune și-l învață.




El, mulțumit că drept merinde
I-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură cînd și-un țînțar
De moțu-i auriu se prinde.



Poezia Destine de Tudor Arghezi


DESTINE


Nu știu cum se-mpreună stihiile cu sorții,
Că blestemul dreptății are puterea morții.
De nu te ocrotește norocul în delir,
Nu scapi să te ajungă nici mort în cimitir,
Oriunde te-ai ascunde, te caută cuvîntul
De jale terfelită, și-l duce-n lume vîntul.
Că ai trăit din moarte, din ură și minciună
Nu te cruci că ura se-ncinge și răzbună.
Ai alungat săracul venit flămînd la ușe
Să-ți ceară o lipie tîrîtă prin cenușe.
Stă-ți sufletul pe-o cracă deasupra gropii tale
Și croncăne-n pustiu suișurilor goale.
Ți-au pus la cap o cruce gătită cu-o cunună
De ghimpi uscați și putrezi și-un znop de mătrăgună,
Și-n creștetu-i o zdreanță și-un ciob de oală spartă,
Murdara pomenire nu uită nici nu iartă.
Păzește-te de rele, că-ntr-un bordei din zare
O văduvă blestemă, șoptind, la lumînare.
Ea știe și să lege în veac și să dezlege,
Fără să ție seamă de pravilă și lege.
Molitvele citite de preoți la morminte
Nici slova pe hîrtie nu le mai ține minte.
Se duc cu tine-odată cînd te-au lăsat puterile
Și neamurile strîmbe cu hoții și muierile.





Poezia Timpuri de Tudor Arghezi





TIMPURI




Uite-ți trecutul în palmă... Te gîndești...
Atîtea povești -
Cînd le-ai citit,
Fără-nceput, fără sfîrșit
Și cu sfîrșitul la-nceput ?
Seamănă măcar a trecut
Crîmpeiele acestea
Ce par să urzească povestea,
Icoanele șterse, în care umblă




O umbră de umbră ?
Ape fără oglindire,
Sfoara pîraielor subțire
Care-ntr-o dîră se zbate
Pe păturile otrăvite ale albiei uscate ?
Nisip, cenușe și lut
Sînt un trecut ?




Un talaz se frămîntă,
Zguduie marea frîntă,
Rupe unda și viscolul de alge
Și nu se sparge !
Se îndulcește, alunecă, se strecoară, adoarme.
Fără năvală, fără să se sfarme.
Hultanul a cerut boabe de sînge.
Leagă-i rana, nu i-o strînge,
Și pliscului, cînd i se deschide,
Dă-i boabe de stafide.






Poezia Hora de Ucenici de Tudor Arghezi





Poate-ai auzit de-o țară...
De țara lui Pierde-vară.

Și acel ce nu aude
Are-n țara ceea rude.

Ce-ai să-mi spui de Gură-cască ?
Cine nu-i să nu-l cunoască ?

Dacă te-aș fi întrebat
Despre Papură-mpărat ?

S-a dus veste,-aș fi răspuns,
Ca de-un drac de popă tuns.

Ia seama să nu te-nșeli,
Că trecem la socoteli.

Zece, șapte, nouă, una
Deopotrivă-s todeauna.

Ba pe cît mi se cam pare,
Nula e ceva mai mare,
Și un chil e cît un dram.
Bine. Nici nu m-așteptam.

Înmulțești ? Ca și cum scazi.
Ce-a dat ieri ? Ce dă și azi.

Cum e împărăția bună ?
Cînd sporește și adună.

Cum sînt puse oasele ?
La om, pe de-a-ndoasele.

Citești drept ? Dar scriu înors.
Pui muștar și iese orz.
Pui cartofi, ies toamna gîlci.
Piatra ce-i ? Un fel de zgîrci.



Despre măduvă și carne...
Niște copite și coarne
Și se vede pe copită
Potcoava nejumulită.

Ce-ți fac vacile-n pășune ?
Ce să facă ? Rod cărbune.

Ce e cercul ? Un pătrat.
Cum e unghiul ? Crăcănat.

Un cățel ? E un purcel.
Ce-i altfel ? Tot ce-i la fel.



Sînt acum încredințat.
Tînăru-i om învățat,
Zice Președintele,
Potrivindu-și dintele.

Și noi zise adunarea,
Ne-am făcut încredințarea.

Așa școală, frate-meu,
Parcă-aș învăța și eu.





Poezia Fetica de Tudor Arghezi





FETICA

Ce duh ai și ce putere
Să-mpletești ceară cu miere,
De la floarea din grădină,
Ostenită de albină ?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi și pentru faguri,
Pulberi, rouă, stropi și leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lînă, ca din ace,
Țeși rețeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce și un pui.
Scule, numere, cîntare
Au pus la măsurătoare
Că-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tău, fetică.
Ești, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr' să știi,
Ai făcut bijuterii
Și minuni în toată clipa
Cu musteața și aripa.
Și, cum știi, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.





Poezia Tîlharul Pedepsit de Tudor Arghezi





TÎLHARUL PEDEPSIT




Într-o zi, prin asfințit,
Șoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.




El intrase pe furiș,
Strecurat pe urdiniș,
Se gîndea că o albină-i
Slabă, mică și puțină,
Pe cînd el, hoț și borfaș,
Lîngă ea-i un uriaș.



Nu știuse că nerodul
Va da ochii cu norodul
Și-și pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de cîte una.




Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleșit.




Socoteală sș-i mai ceară ?
Nu ! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot pînă la coadă,
Tăbărîte mii, grămadă,
Și l-au strîns cu meșteșug,
Încuiat ca-ntr-un coșciug.




Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toți micii împreună.





Poezia Iscoada de Tudor arghezi





ISCOADA



Decum s-a ivit lumina,
A ieșit din stup albina,
Să mai vadă, izmă-creață
A-nflorit de dimineață ?




Se-ngrijește gospodina
De-nflorește și sulfina,
Căci plutise văl de ceață,
Astă-noapte, pe verdeață.




A găsit toată grădină
Înflorită, și verbina,
Și s-a-ntors, după povață,
Cu o probă de dulceață.





Poezia Prisaca ( Stupul Lor ) de Tudor Arghezi



PRISACA ( STUPUL LOR )


Stupul lor de pe vîlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalți, de nea,
Pe o blană de zăpadă.


Prisăcarul le-a uitat,
Și-a căzut și peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.



Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sînt treze
Și făcînd un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.


Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.



Poezia Păsările Cerului de Tudor Arghezi






PĂSĂRILE CERULUI



Pasările negre taie,
Înghețate și greoaie,
Cu aripile deschise,
Cerul ce le amorțise,
Într-acolo-n asfințit,
Prin văzduh înțepenit.




Un'se duc cine mai știe,
Fără cuib nici colivie-n
ramurile, ca de fier,
Îmbrăcate-n zmalț de ger ?
Zborul lor cînd să se-nvețe
Prin văzduh, fără să-nghețe,
Șchiopătînd,
Din cînd în cînd ?
Că le degeară de-a dreptul
Subsuorile și pieptul,
Și le arde-n ochi și ghiare
Vîntul, ca o apă-tare.




Le-aș pofti să intre-ncai,
Să le dau pezmeți și ceai,
Să le dau, în așternut,
Mei, alune și năut,
Să le-adorm, măcar atît,
Cu-oblojeli pînă la gît -
Sau le vîr într-un suman.




Dar mă cred rău și dușman.
Findcă omul cu biciușcă-i
Vînător cu glonț de pușcă.
M-aș ruga, și nu știu cui,
Să-mi dea scufii, să le pui,
Și ciorapi de lînă groasă,
Poate și tîrligi de casă ;
Însă lungi și cu carîmbi,
Fie otova sau strîmbi,
Ori cu-ncrețituri și fald -
Numai să le ție cald.
Aș ruga-o pe bunică
Să ia fus și furcă mică
Și să tragă din fuior
Fire moi, de dragul lor.
Și-o să o mai rog să facă,
Sîmbătă, și cîte-o clacă
De logodnici și feciori,
Pentru bufnițe și ciori,
Pentru berze și cocori
Să le-ncalțe, să le-mbrace
În ciobote și cojoace.




Drept răsplată, curmeziș.
Le-or clădi, pe-acoperiș,
Cuiburi mari
Cu pui hoinari,
Din ostrețe,
Crăci și bețe,
Și din paie de săcară,
Caselor, la primăvară...






Poezia Darurile de Tudor Arghezi





DARURILE



Două scufii cu urechi
Și tîrligi două părechi,
Mînicere și pieptare.
Mult de lucru nu mai are.




Ghemul cînd i-l ia pisica,
Iar se supără bunica.
Tocmai pe subt un dulap
Fuge cîte un ciorap.




- ,,Vin' la mama să te pupe,
Însă, vezi, nu mă-ntrerupe,
Că-mi rămîn nepoții goi, -
Roagă maica pe pisoi, -


Că vouă ce vă mai pasă
În flanela voastră groasă...”






Poezia Gîri-Gîri de Tudor Arghezi





GÎRI-GÎRI



Între oi și-ntre măgari,
Laolaltă ca catîrii,
Calcă-n pas, cu pașii rari,
Gîsca-n vîrstă, Gîri-Gîri.



Cgiar berbecii o cinstesc
Pentru tact și cumpătare,
Și cu felu-i bătrînesc
Îi dau rang de inspectoare.



Are cinsprezece ani,
Și în gloata curții deasă
Trece mîndră prin gîscani
Ca prin bîlci o preoteasă.




O saluți, o chemi, și vine,
Din ce-i spui și ce-i vorbiși.
Ea se uită lung la tine
Dintr-o parte și pieziș.



N-a avut noroc să-nvețe
Școala cel puțin primară,
Că acum, la bătrînețe,
Ajungea și profesoară.





Poezia Mîța de Tudor Arghezi





MÎȚA




Cînd se scoală iese-n tindă.
De-abia-ncepe să se-ntindă,
Și-obosită de căscat
Se întoarce iar în pat.




Ca să doarmă și mai bine,
Laba căpătîi și-o ține,
Și din vis, cum s-a adus,
Că s-a pus cu burta-n sus.



Dar scurteica-i, ca de vată,
Cu opt nasturi e-ncheiată :
Și dormind și dolofani
Sug din ea cinci cotoșmani.




Creștetul, bălțat piezis,
Pare strîns ca-ntr-un bariș
Înnodat cu două frunte :
La urechile din frunte.




Ea visează poate, parcă,
O plimbare într-o barcă,
Pe un luciu argintiu,
Poate chiar în Cișmigiu.



Că-i dă coada-n ritm tîrcoale,
Ca-ntr-un lac de apă moale,
Coada ei de păr de pislă,
Bătînd perna ca o vîslă.





Poezia Joc de Creion de Tudor Arghezi






JOC DE CREION



Brotăcelul, la fîntînă,
L-ai avea la îndemînă,
Ca să-l prinzi ( pe brotăcel )
Să te joci nițel cu el.




Însă nici nu poți să-l vezi,
Verde, dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.



A ! că-i mic și e frumos
Și n-ar prea umbla pe jos,
Că-și mînjește - și nu vrea -
Pielea lui de catifea.




Stă în pom pitit, pe cînd
Ție ți-a venit un gînd :
Printre mugurii crescuți,
Să-l mîngîi și să-l săruți.



Dar ai vrea să știi, acum,
Ce se fac, pe frig și-n drum,
Cînd se scutură copacii,
Brotăcelul și brotăcii.




Căci, pe viscol, fără foc,
Nici căciulă, nici cojoc,
Pot să degere, săracii,
Brotăcelul și brotacii.




N-avea grijă, Nu le pasă.
Și-au gătit la cald o casă,
În pămînt, sub tulpini,
În adînc și-n rădăcini.
Și-acolo, pe vreme rea,
Dorm întînși pe-o canapea.





Poezia Greierele de Tudor Arghezi





GREIERELE



A-nceput un greiere
Casa s-o cutreiere.
Șuieră
Și fluieră
Și să dormi nu te lasă ;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Și mă bate la ureche
Struna lui de sîrmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traista și mă mut.
Ai văzut nerușinare ?
Sîmbătă, amiaza mare,
Fără nicio-nștiințare,
A venit, s-a instalat
Și s-a pus și pe cîntat.
Eu, ca omul așezat,
Nu pun mîna pe pian
Decît, rar, din an în an,
Pe oboi, sau clavecin :
Să nu supăr pe vecin -
Dar și-atuncea cu măsură
Și cu degetul la gură,
Cînt vreo polcă sau vreo horă,
Pîn' la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puțin de noi îi pasă.





Îl tot caut în zadar
Și nu dau de lăutar.
Dintr-un drîng cu limba frîntă,
El s-a pus pe chef și cîntă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier ;
Îl aud de peste tot,
Și din podini și din pod,
Și nu mă pricep cum face
Că-l aud și-atuncea cînd tace.
De cinci ori am ațipit
Și de cinci ori m-a trezit
Oaspetele afurisit.
Mă frămînt, ascult, aștept
Cu dușmanul să dau piept,
Dar el, molcom și huihai,
Dă din cobză și din nai :
Ori că zgîrie pe scripcă,
Ori că rîcîie o șipcă,
Cîteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ngînă pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe și destule
Și gîtleje, dar și scule.
Și... atunci ? am luat în gură
Apă, și cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem subt perdea,
Într-un colț de dușumea.
Îl văzui, se scutura,
Și nu mai putea cînta.
Udă, leoarcă, răgușită,
Vocea-i moale e scîncită,
Și caricatura bearcă
A uitat să mai și meargă.
Mi se face, însă, milă
De făptura lui umilă.
Suferințele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cîntă ?
Gîndul ăsta mă-nspăimîntă.
Știe oare, oarecine,
Viața lui de unde vine ?
Tot ce poate, orișiunde,
E să cînte ghiersuri ciunte,
Și cîtu-i de mititel
Numai gura e de el,
Ca o trîmbiță - și nu zici
C-are-n gușă zece muzici ?
Știe-atăta, vai săracul,
A cînta, - ca pitpalacul,
Și-are dreptul ticălos
Să nu cînte nici frumos.
Graiul lui e de-așa fel
Că-l pricep ai lui și el.
I-am prins trupul de un dram
Și i-am dat drumul pe geam,
Și-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat : - ,,Mergi sănătos !”






Poezia Bănuțul de Tudor Arghezi





BĂNUȚUL




Auzise și Dănuț
Că un ou e cu ,,bănuț”
Și credea că oul moale-i
Pușculița cu parale.
Avea ca vreo șase ani
Și visa să strîngă bani,
Socotind pe uși, cu cretă,
Cît costa o bicicletă.
Scormonind pe la găini,
Pe subt cloști și prin vecini,
A stricat pe neștiute,
Ouă cam vreo două sute.
Dar necaz și de durere,
Ce-a pierdut și ce-a găsit.
Că s-a mai și măzgălit
Cu albuș, cu gălbenuș,
De atunci și pîn-acuș
N-a ajuns să se mai spele,
Că intrase mîzga-n piele.
A răcnit și-a mai țipat
Că măcar nu le-a mîncat,
Fierte, ochiuri sau răscoapte
Șa cafelele cu lapte.
El crezuse, băietanul,
Că bănuțu-i gologanul
Sau un leu frumos și nou
Pus cumva în orice ou.
Nu știa că-i stă pe fund,
Oului, un gol rotund
Pentru plod și pentru pui,
Cînd ia trup făptura lui.
Că subt coaja strînsă caier
Stă păstrat un pic de aer,
Ca, trezit din nesimțire,
Puiul mamii să respire.







Poezia Cinci Pisici de Tudor Arghezi





CINCI PISICI




Am în grădină cinci pisici
Din care două sînt pisoi,
Ele - gingașe, moi și mici,
Ei - dolofani și zdraveni amîndoi.



Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul,
Unghii de șoimi și colții lungi, de fiare,
N-ar cuteza nici șarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crîncenele ghiare.



Cînd calcă-n flori și dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarță oltenească
Țesută umbra printre foi de dud.



Sînt tigrii mei, de veche obîrșie,
Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare,
Și bărbătesc și blînd la duioșie
Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare.



Dar de ajuns să latre un cățel,
Că fug în pomi și uită și de mine.
Tigri de junglă neagră, stați nițel,
Că mi-ați făcut mîndria de rușine.






Poezia Hoțu de Tudor Arghezi





HOȚU



A orbit de boală grea
Hoțu tatii, și-aș fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Niciun vraci nu l-a avut.
N-am aflat niciun spițer,
Nici la tîrg, și nici în cer.



De vreo șase ani sau șapte
Ochii-i zac, peceți de noapte,
Și-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul și botul.
Uite-l, dibuie și parcă
A zări nițel încearcă.




A trecut și s-a lovit,
A lătrat. O fi simțit.
A-nțeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altădată, lîngă casă,
A dat de broasca-țestoasă.
Într-o zi, s-a pomenit
Ciufulit, dar mulțumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi și o cățea.
El se ceartă printre stele
Și cu niște cucuvele.




Hoțu e cățel detreabă.
Puii cloștii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Și-l mîngîie ca pe pui,
Povestind mai lămurind
Ce-au visat și-au mai gîndit.
Îl iubesc și derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii.
Prieten bun, un porumbiel
Doarme în coteț cu el.





Fabula Trișca de Tudor Arghezi






TRIȘCA



Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos.
Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză și din flaut, din frunză și din dring,
Cîntau demult și alții cînd horele se strîng,
Dar nu ieșea din scula niciunui nătărău -
Atît alean de suflet și leac de ceasul rău.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Și teferii și răii, firește, și nerozii,
Și rămîneau s-asculte, tăcuți și duși cu gîndul,
Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l.
Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul
Și zvonul ciocîrliei își lua din fluier zborul,





Și parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cînte.
Veneau și lăutarii orașului, trimiși
Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiș.
Căci fluierul trecuse de sine și, amară,
Avea în el și voce de om și de vioară,
Și glas de vînt și vaiet de holde și de ape,
Și geamătul furtunii cînd fulgeră ăe-aproape,
Și grindină și trăznet : tăceri și presimțiri
Urzeau păinjenișul rostirilor subțiri,
Încît ascultătorii, din cîmp și de la stînă,
Scăpau și țîța oii și secera din mînă,
Cînd l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume.
La nunți și la botezuri, la zilele de nume,
Cîntau, să să-mpletească, tot soiul de unelte,
Adînci, molîi și zvelte ;
Ele cîntau pe plată și luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie
Și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,
Și prăpădit, în zdrențe, părea mîncat de șoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-avea nici suspine și doine de vînzare,
Că harul nu se vinde
Pe bani și pe merinde.
Te temi să pipăi banul cînd crezi că nu-i a bine,
Și harul, ai credința, că e străin de tine.






Îi ajunsese faima trișcarilui departe,
La știutorii scripcii și meșterii de carte,
Și au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cîntec și consei.
Îi ziseră, găsindu-l : - ,,Prea bine, dar ce cere
Să nu ne pierdem firea și punctul de vedere.
Sînt pravile și dogme și, fără de-ndoială,
Nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.
Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,
Cum l-am primi să cînte pe insul fără dascăl,
Fără hîrtii semnate, cu număr, an și zile
De pricepuții noștri la rubrici și ștampile ?
Ai îndrăznit cînd hora și lanțul ei se mișcă
Să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.






Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai ideea,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Știi tu ce-i un andante, de pildă ? Vezi ? Nu știi.
Faci ca nerozii doine, stihiri și melodii,
Că muzică și artă și contrapunct se-nvață
În școlile înnalte și-n zece ani de viață.
Doar diploma pe care o dă Academia
Te-ndreptățește mește și face măestria.”
- ,,Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,





Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul.
Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.
Și n-avem nicio vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minților la școală.
E vorba noastră veche : Ai carte, ai și parte.
Că slova-nvață graiul și gîndul să se poarte,
Dar carte-nfumurată de gol și fudulie
Poate că e mai proastă ca neoașa prostie.
Pe vremea noastră singuri știau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu znopii,
Și popii, vai de lume, că preoții de țară
Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară.
De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita
Moltivă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.
Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,
Noi sîntem proști, bădie, de două mii de ani.
Și totuș, luați de vînturi și îndurînd arșița,
Noi, proștii, pe o trișcă, făcură Miorița.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierul, la trîntă,
Mai bine pune gura, ia trișca mea și cîntă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îți face,
Că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace.”





- ,,Îl auziți ce spune ? Un mut, la început,
Din vorba-n vorbă-ajunge obrazinc și limbut,
I se dezleagă limba anapoda, și-n loc
Să tacă, te mai face că ești dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.
Mai bagă-ți trișca-n bete,-ncrezutule zevzec.
N-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.
N-aș vrea să-ți sug scuipatul și mă-nfrupt cu bale
Din trișca ta mînjită cu muci și cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi colega ?
Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă,
Mai mult ca o bătută în praf și-o sîrbă frîntă !”






Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna
Sînt harfa cu vioara și flautul cu struna,
Și că puterea tainei lăuntrice-mprumută
Și scîndurii crestate oftat de alăută.
Țăranul scoase trișca din sîn : ,,Păi, e de soc
Și mică, - zise, - alta-n cămașă n-are loc.
Cu mîna mea am rupt-o din pom, și cu brigeagul.
O-nvîrt pe subt mustață, de mi-e mai mare dragul.
Ea s-a-nvățat să cînte de cînd era-n copac
Și-mi cîntă-n sîn, la piele, și singură, de-o tac.
Și nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut
Începe să zvîcnească, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstiți la mine ? Sînt netot,
Nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot.”
- ,,Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie
Ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,
Mai ziseră-nvățații, uitîndu-se la sculă.
- ,,O gaură, răspunde trișcaru,-i prea destulă.
Cînd povestește, cîntă și dă învățătură.
Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură.”