Se afișează postările cu eticheta Nicolae Labiș. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nicolae Labiș. Afișați toate postările

Poezia Maturizare de Nicolae Labiș




MATURIZARE


Ca să iubesc lumina aspră-a zilei
Și tot ce-i omenesc, născut eu îs
Și îs născut s-aprind cu rouă-n ierbiri
Vii lacrimi și cascade vii de rîs.


De cînd mă știu copil, iubeam pădurea
Și mierlele, și vulturi din nori,
Și mieii blînzi, și rîșii iuți și ageri,
Și șerpii cei cu solzii lucitori.


Trecură anii... Rîșii iuți răpiră
Mielul meu alb cu capul bucălat,
Și-adeseori pe cînd voiam să-i mîngîi,
Șerpii frumoși de mînă m-au mușcat.


Nu înțeleg să plîng acele clipe
Cînd ura încă nu o cunoaștem.
Cînd nu plîngeam chiar de-mi zdreleam geninchiul,
Ci soarele-părinte-i surîdeam.


Acum în piept port o avere nouă
Lîngă iubire - ura ca un scut.
Strugurii-s copți și stors-am mustul dulce,
Și mustul dulce-n vîn s-a prefăcut.




Poezia Noi, Nu ! de Nicolae Labiș





NOI NU !



O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-și va pierde credința-n izbîndă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci ?




Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară ?
Cine-o să-și lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară - ?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea printre rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă !
Noi, nu ! Niciodată ! Noi, nu !




Poezia Troia Strîmbă de Nicolae Labiș




TROIA STRÎMBĂ



Strîmbă Troie-a vechii lumi
Între ziduri nu însumni
Hectorii de epopee,
Roditorul tău Enee
În atîția ani de jaf
S-a-ngrășat și zace-n praf
Și prin timpi nu mai putea
Să-ți lungească stirpea ta.


Ți-e Helena-mbătrînită
Cu tentacule moluște
Rod muncit de alții cere
Să înghită și să muște,
Ruginitele lacăte,
Portițe îți sînt surpate -
Lupți cu spasme disperate
În paragini de cetate.


Te supui păstrînd otravă -
Steaguri albe sui spre slavă ;
Steaguri sui chemînd mai iute
Alte Troie să te-ajute,
Iar ostașii tăi cu mască
Umblă-n taină fără cască.


Oaste nouă, frați ai mei
Cîte douăzeci de ani,
Fii de neînfrînți ahei
Armele-nvățăm a prinde
În aceste vremi districte -
Să le-ntoarcem spre dușmani !




Poezia Dans Ritual de Nicolae Labiș



DANS RITUAL


Timpul în preajmă-ne-și zornăie clipele -
Iată-ne inima - focuri teribile -
Încă puțin și irump
Lavele-i - aur și plumb.


Timpul ne umple în grabă pocalele,
Mintea-ne-și scăpară spada și zalele, -
Iată - ne cheamă-n curînd
Clopot ori gong răsunînd.


Nou gătiți cu inimi treze
Și cu plete-n vînt jilave
Vom dansa pe metereze
Cum spartanii-n ore grave ;
Cîmp răsunător de luptă
Sub lumina de amiază-i -
În vîltoarea ne-ntreruptă
Pași-ți către el ritmează-i.


Pentru bărbătească goană
A puterii din artere
Sî dansăm, prieteni, dansul
De învîrtejiri severe,
Pentru bărbăția minții
Să pornim un dans sub stele,
Să sclipească-n reze zimții
Și cupola frunții mele
Pentru cei ce ieri luptară
Dar bătrîni zac azi în corturi,
Să dansăm ca niște flăcări
Îmbrăcate-n albe porturi,
Să dansăm rotind în aer
Fluturări de curcubee
Pentru oastea care-așteaptă-n
Pîntec rodnic de femeie.


Din călcîie, nu, din buze
Nu, și nu din albe clape,
Sunet electrizat aproape.
Dans al mării și al sorții,
Dans de ape, dans de pară
Iată, n-au sfidat proporții
Cînd cu voi ne compară.



Poezia Constelația Noastră de Nicolae Labiș




CONSTELAȚIA NOASTRĂ


,,Tot cerul omenirii presărat
Cu stele în cinci colțuri”
                V. Maiakovski

Și-a urcat pe cer statura mare
Steaua cu cinci roșii zimți,
Îngrozind vrăjmașa înstelare
Steaua cu cinci roșii zimți.



Stele noi porniră să răsară
Împrejurul stelei roșii,
Fluxurile lumii se umflară
Sub lumina stelei roșii.



Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Drum spinos lovim cu pașii ;
Cavaleri ai stelei roșii sîntem,
Visătorii și făptașii.



Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Armele metalic saltă -
Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Deci milenii laolaltă.



Cu entuziasmul vieții noastre
Stăvili mucede vom rupe,
Din entuziasmul vieții noastre
Comunismul să se-ntrupe.





Poezia Era Entuziasmului de Nicolae Labiș




ERA ENTUZIASMULUI


Sîntem în miezul unui ev aprins
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ve nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.



Nereținute forțe azi se cer
Să se consume-n arderea această
Unui elogiu trîndav și inform
Prefer injuria entuziastă.



Viața ni se cheamă-n încleștarea
Supremei bătălii pe cîmp deschis
Și-așa ea ni-i revoltător de scurtă
Ca s-o mai dăm pe lene și plictis.



Prieteni, să trăim entuziasmul
Ce om făcu din fiecare rob,
Și care azi ne-nsuflețește lupta
În unica-ncleștare de pe glob.



Războinici nu, ci luptători de gînduri,
A lumii însănătoșire vrînd -
Mai este pe pămînt ticăloșie
Și-i oftică destulăă pe pămînt.



O clasă ne-a născut - cea proletară -
Ea ne-a născut, ori ne-a renăscut.
În numele natalei noastre clase
Stîrpi-vom jaf, și lepră, și scorbut.



Obișnuiți să chiuim la chefuri,
Să hohotim și să iubim femei,
Cînd sîntem cu dușmanul față-n față
Ne împietrim sub platoșă de stei.



Noi omenia nu ne-om sărăci-o -
Nimic din ce-i uman nu poți să negi.
Și un entuziasm al întristării
Există pentru oamenii întregi.



Păstra-ne-vom a inimii comoară -
Atîta doar - mai plin vom viețui :
Entuziasm cînd bei un vin de seară,
Entuziasm în zori lucizi de zi.



Să-ntîmpini primitor melancolia
Cînd toamnele ți-o poartă sub ferești,
Dar să auzi prin toamne primăvara -
Entuziasm - nu vrei să putrezești !



Sîntem în miezul unui ev de foc,
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi
În flăcările noastre se destramă.




Poezia Comunistului de Nicolae Labiș





COMUNISTULUI


              I

Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg, ți-l deschizi în afară,
Totuși deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară ?




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Și sufletu-ntreg îți răsună.



Lumea amorfă cîștigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n șopot ori tunet și-o strigă
Strunele tale.

              II


E primăvară și vînt,
Frigul domnește alături cu soarele,
Scutură frigul firul plăpînd,
Soarele umflă în matcă izvoarele.




Mari arături s-au întins pe pămînt,
Sevele prind din pămînt să emane
Nouă sămînță-ncolțită curînd
Printre străvechi vegetații dușmane.




Pașii tăcuți, apăsați, ți-i petreci
Peste gliile umede și încă reci,
Simțiri omenești parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.




Cîtă putere consumi
Să naști vibrația ce schimbă lumi,
Vechi vegetații să cadă pe rînd,
Să crească sămînța-ncolțită curînd !



                   III


Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh, sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori și te bucuri,
Cad din văzduh sure flori și te doare.




Bucurie, durere, în tine se-mbină -
Blîndă lumină - tăioasă lumină -
Naltă vibrație împrăștie-n fire
Și pentru creștere, și pentru pieire.




Vibrație - pentru zidiri de granit,
Vibrație pentru om obidit,
Vibrație pentru visare,
Inimă, lacrimă, floare,
Pentru copil și bărbat,
Pentru speranță, vibrație,
Pentru ale dansului ritmului și grație,
Pentru dansul de flăcări și roți -
Nimic pentru tine, tot pentru toți.




Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Și-o lume întreagă răsună.



Poezia 100 de Nicolae Labiș




100


În orașul dintre munți -
Ca știrbite stalagmite -
La un an după război,
Casele rînjeau rănite.




Toamna munții-nvinețea,
Sevele-nghețau în plante,
Bruma cobora în zori
Peste baligi, diamante.




Douăzeci și trei August
Prima pomenire vie
Și-a adus-o printre plopi
Mari, de toamnă timpurie.




În orașul dintre munți,
Oamenii nu pricepură
Cît de mare-i acea zi
Învălită-n ploaie sură.





Prin noroiul de pe străzi
Defilau numai o sută,
Doar o sută de bărbați -
Sub a vîntului volută,
Steagul roșu vuvuia
Printre casele sărace,
Precum flamurile mari
Ale armiilor dace.





La ferești se închinau
Babele ca-n cimitire,
Alții clătinau din cap
Parcă a nedumerire,
Alții presimțeau sub cer
O schimbare nevăzută,
Și prin ploaie defilau
Cei o sută, cei o sută.




Trec o sută prin ruini
( Azi sînt parcuri și sînt case ),
Trec o sută, cîinii bat
( Azi, motoare zgomotoase ),
Trec o sută cadențat,
Stropi de glod pe strai s-anină,
Trec o sută, nouri cresc,
Dar sub nouri e lumină.





Trec o sută - ochi fierbinți,
Buze strînse-nvinețite,
( Pînă azi căzură mulți
Ori sub ploi, ori sub cuțite ).
Trec o sută pe asfalt
Șfichiuiți de ude ramuri
( Pînă azi crescură mulți
Din acei ce-au stat la geamuri ).




În orașul dintre munți,
Ca o apă-n soare suie
Oamenii pe strîmbe străzi,
Și-n stindarde vîntul vuie.
Ca o inimă pulsînd,
În mulțimea desfăcută
Se aud sonor pășind
Cei o sută, cei o sută.




Poezia Bunica de Nicolae Labiș





Cu doinile bătrîne, dureri de-odinioară
La ceasuri moi de seară îmi sună în auz.
Din lacrimile noastre am înșirat prin țară
Coloane nesfîrșite de purpuriu hurmuz.




Eu m-am născut acolo pe unde munții cîntă
Cînd vîntul se avîntă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfîntă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.




În nopți de toamnă, ude, țipînd cînd se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice privi.




Ori poate numai buna le aducea cu cîntul
Ce se-nvîrta ca vîntul prin vatra fără foc ;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pămîntul
Poveștilor din țara de aur și noroc.




Simțeam deplin eu oare atunci monotonia
Vieții mele triste, hrănite cu povești
Și cîntece-auzite, pe cînd prășea moșia
Bunica mea și alte slugi triste, boierești ?




Ori bănuiam eu oare, cînd coada sapei grele
O lustruiam la muncă cu slaba palmă-a mea,
Că stropii de sudoare și munca bunei mele
Nu sînt nici pentru mine și nu-s nici pentru ea ?




Cînd grînele bălane se încărcau în care
Și se topeau spre curtea boierului, sub dîmb,
Ea albă și tăcută, cu furca-n brîu, pe zare,
Privea imensitatea pustiului din cîmp.




În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrîne mi le-amintesc în sat...
De unde este buna, ea nu mai poate iară
Să cînte cum odată pe prispă mi-a cîntat.




Dar șuieră ciobanii și bat la stînă cîinii,
Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum.
Mai cînt-mi, bună, cîntul prin fluierele stînii,
Să înțeleg mai bine lumina de acum.


Poezia Munca de Nicolae Labiș





MUNCA



Aromitoarea lene dospea în baldachin.
Pe stampe-n jur strămoșii pioși ca la o rugă.
De sub blazonul stirpei, de smalț și aur plin,
Se întindeau tentacule, să sugă.




Și răstignită țara plătea tributul greu
De sînge și de lacrimi, de sevă și sudoare ;
Își scutura făptura în spasme lungi, mereu,
Neodihnită, amenințătoare.




Cînd zorile veniră în vuiete de tun,
A ăzbucnit sub ceruri ca flacăra, mînia ;
Și-a risipit puterea în vălmășag nebun
Stăpîna de-altădată, trîndăvia.





Bărbații tari și mîndri, cu mîneca sumeasă,
Au aruncat în flăcări tot putredul gunoi.
Și totuși unii trîntori prelinși în noua casă
Și-au inelat pe deget blazoanele mai noi,




Au pîngărit cuvinte rostindu-le țipate,
În noua rînduială și-au căutat culcuș ;
Rîzînd de munca dură, de-nalta-i demnitate
S-au răsturnat în valuri de vinuri și de pluș.





Nu sînt ei fiii țări, ci-s sterpe stîrpituri,
Și ochiul nostru ager îi vede și îi arde
Și rînd pe rînd zvîrli-vom în groapa cu lături
Pe trîntorii ascunși după stindarde.





Eu am o chezășie cînd spun c-așa va fi :
Pun chezășie munca modestă și cinstită
Pe care milioane de oameni, zi de zi,
O duc cu încordare, în fierbere grăbită.
Și pentru trîntori, munca aceasta-i dinamită.





Am căutat și caut deplina puritate,
Credeam c-o aflu-n albul zăpezilor, ceresc,
Dar sub lumina caldă a soarelui de marte,
Topindu-se, zăpezile murdare se vădesc.




Căci marea puritate se află-n minți și-n trupuri,
Ce-acolo își înalță fierbințile scîntei
Și se preface-n muncă și-n fapte se preface
Și arme tari în luptă cu trîntorii mișei.
Sînt demnitatea muncii și conștiința ei.






Poezia Bilanț de Nicolae Labiș





BILANȚ




Gust farmecul acela nesfîrșit
Cînd piețele par mări care învie
Și oamenii se dăruie total
Unei beții obștește de bucurie.
Mii de priviri electrice atunci
Mă zguduie ; mulțimile palpită
Și-n jur simt mii de trupuri freamătînd
Și mii de palme albe se agită
Și cerul clocotește peste noi
Și noi ne confundăm într-o vibrare ;
Nu dau atunci pe cel mai pur parfum
Umanele miresme de sudoare.




Nu mai sînt eu atunci, ci sîntem toți.
Cu-o aripă-am atins statuia-naltă,
Iar pomii înșirați pe bulevard
I-am netezit cu aripa cealaltă.
Și stîlpii de beton sînt niște spini,
Sub tălpi simt a molivelor asprime,
Iar glasul meu e-acest multiplu cor
Venit de undeva din adîncime.
Sînt eu, cel ce-am străpuns un nou tunel,
Am stat de veghe noaptea la furnale,
Am retezat în munte brazii grei,
I-am dus în plute șuierînd la vale,
Am secerat în aerul încins,
Snopi zvelți ce-și îndoiau sub vînt alarma.
Îmi amintesc că eu eram. Mă mir
Că nu mi-am dat atunci de-aceasta seama.
Mi-i gîndul clar. Măruntele porniri,
Problemele de-o zi, au fost cojite -
Rămîne-un miez atotcuprinzător
Sclipind oglinzi de ape liniștite.
În ele văd un haos răsturnat,
Gări arse cu scheletice vagoane,
Pămînt zbîrcit - tranșee-n rînduri lungi,
Flămînzi chirciți în rugă sub icoane,
Nebuni sunînd din surle de carton,
Bărbați prostiți privind în gol, departe...




Dar peste toate, izvorînd din tot,
Eu am văzut ceva ce n-are moarte,
O frunte arcuită și doi ochi
Amețitori ținînd întreaga țară,
Obrajii-n lini aspre, hotăriți,
Și gura hotărîtă și amară
Care-a rostit : - E foarte rău așa.
Va trebui să schimbăm și voi schimba.





Și haosul acela a-nceput
Să-și miște neprecisele conture,
A început în el a se fixa
Organizarea liniilor pure.
Se măcinau vechi legi și se surpau,
Și izvorau elanuri uriașe,
Prin noapte pîlpîia cu licări
Fluorescența noilor orașe.
Iar oamenii simțeau cum cu putere
Un sînge nou le arde în artere.
Cel care a decis și a schimbat,
Și viselor le-a dat puteri și viață,
Tot eu eram, de mine oglindit,
Tot eu - mulțimea adunată-n piață.






Poezia Eu de Nicolae Labiș




EU


1.  Zbor


Aburi pe zare
Praguri de mătase
Valea sticlitoare
Văluri de mireasă
Vînturi depărtării
Basme dă să spună...
Inima îmi sună
Pe arcușul sării
Dulce ca o strună...
Sania îmi zboară
Suie și coboară
Caii mușcă frîul
Străbătînd șoșeaua
Bătucînd pustiul...
Albe cum îi neaua
Coamele în unde
Sania străluce
Dorul dor mi-l duce
Cine știe unde...
Caldă-i blana mare
Ca o sărutare
Geru-i ger, în fire
Ca o despărțire
Cîntecu-mi vibrează
Vîntul mi-l tot taie
Viersu-mi scînteiază
În lucioase straie
Oameni după mine
Cruce-și fac din limbă...





Înspre zări senine
Sania mă plimbă -
Oamenii se miră
Zurgălăii cîntă
Sania-mi ușoară
Hăt în zări mă-nplîntă
Calea mea străluce
Mă tot duce, duce...



2. Popas


Sania-n popas de-o clipă și-a oprit cîntările
Și de gerul ăsta strașnic, stană, depărtările
Pare-se că înghețat-au în a zării pulbere...
Și în sara ce se lasă prin scîntei să spulbere...
De pe deal, de după dealuri, ca în cuib de presură
În văioaga părăsită, lupii mă împresură...
Urlă rar... și smoala liniștei sub cetină
Mă învolbură-ntr-o miasmă rea și neprietină...




Hei ! căluți ! Destul popasul ! Lupii cu mustățile
Ne-au amirisit cărarea... ștreangurile-ntindeți-le
Pui de lup or să ne lîngă oasele - sticloasele...
Nu am gust ca-n valea asta să ne zacă oasele !



N-aveți dreptul să v-ajungă lupii, sînteți caii mei ;
Eu n-am dreptul să pierd drumul, căci sînt eu !
La drum ! Ehei !



3.   Elan



E tare omenesc, o știu
Să-ți placă-n zboruri aprig,
Să te avînți peste pustiu
Cu-aleanul de jăratic,
Să-ți fie caii tari și iuți,
Te-mbete zurgălăii
Și plin de flăcări să săruți
Nemărginirea văii.




Chiar dacă drumul ți-i sortit
Curînd să ți se frîngă
Și în abisuri prăbușit
Elanul să se stîngă,
Chiar dacă drumul mi-i crăpat
Aproape ori departe,
Vreau pîn' la capăt să-l străbatPrin ghețurile sparte,
Voi coborî și voi urca.
Oricum, la fel de bine
Cînta-voi de-oi putea cînta
În vremea care vine.



4.   Drag


Drag mi-i drag ca după goana drumului cu cîntice
Rebegit, cu-obrajii pară și cu gol în pîntice
Să pun pătura pe caii scînteioșii ca văile
Casei albe sub zăpadă să-i străbat odăile
Lîngă focul care țipă dogorînd însufletul
Să-mi mai încălzesc la pară inima și sufletul.







Poezia Moartea Căprioarei de Nicolae Labiș




MOARTEA CĂPRIOAREI



Seceta a ucis orice boare de vînt.
Soarele s-a topit și a curs pe pămînt.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fîntînă nomol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.




Mă iau după tata la deal printre tîrșuri,
Și brazii mă zgîrăie, răi și uscați.
Pornim amîndoi vînătoarea de capre,
Vînătoarea foametei în munții Carpații.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tîmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.





Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Cînd ca scăpăta soarele, cînd va licări luna,
Aici vor veni în șirag să s-adape
Una cîte una căprioarele.





Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.




Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers !
Pe zare curge sînge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am șters.




Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele !




Ea s-arătă săltînd și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfioară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.





Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întîia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș !




Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clatină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările tîrzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Cînd lasă cuiburi dure și pustii.





Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbrăși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb cînd tata
Mi-a șuierat cu bucurie : - Avem carne !




Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini !
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Cînd viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sînt deșarte,
Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă și pe moarte.




Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vînt aleargă frunzarele duium !
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat !
Din ierburi prind în mîini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.




Ce-i inimă ? Mi-i foame ! Vreau să trăiesc și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea !
Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Și codrul, ce adînc !
Plîng. Ce gîndește tata ? Mănînc și plîng. Mînînc !




Poezia Tinerețe de Nicolae Labiș





TINEREȚE




Nu mai zburdăm prin ierburi, nu mai strigăm pe dealuri,
S-au consumat odată și astea ; azi sînt duse
Ne-am despărțit de ele pornind spre idealuri
Copilăria noastră, cu larma-i, cînd tăcuse.




Noi am intrat în viață grăbiți și hotărîți,
Cu frunțile de gînduri, pre timpuriu crestate,
Și ne privesc cu ură dușmanii noștri, cîți
Știu bine că noi creștem mereu și ne vom bate.




Ne-a învățat să creștem netulburați și drepți,
Că muzica-i sforțare, că-nțeapă trandafirii,
Ne-a învățat că-n luptă te-avînți, ori rabzi și-aștepți,
Bătrînul Marx, profetul lucid al omenirii.




Sînt vremuri zbuciumate ; ideile, în stoluri,
Rotindu-ni-se-n preajmă se-nvălmășesc în zbor,
Se rătăcește-n ceata lor aspră și-n ocoluri
Cel ce se-nflăcărează prea ușor.




Nu vorbe de furtună, nu gesturi fumigene,
Și nu, hazliu și jalnic, cu umbrele rozboi.
Să stăpînim cu grijă mișcările viclene
A marilor talazuri ce se aud în noi.





Dar mai întîi se cere cu lacome priviri
A iscodi mulțimea de taine, a desface
Cămașa lor scorțoasă, în trudnice striviri,
A da de miezul fraged ivit sub găoace.





E drumul lung în față, ascuns sub zări și-n vreme,
Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat,
Dar mergem, mergem trainic, solemni ca în poeme,
Simțind în noi cum creștem curați, neîncetat.







Poezia Tînăra Gardă de Nicolae Labiș





TÎNĂRA GARDĂ

Vîrsta

În dimineață, bolta vibrează străvezie
De-ntîile semnale și-întîile chemări.
Rostogolit sub ceruri un vînt porni să-nvie
În viscol de petale rotindu-l între zări.



Sînt locuri limpezi și codri încă lini,
Dar soarele fierbinte și-ațîțător pătrunde
Adulmecînd văzduhul, trezite de lumini,
Neliniștite ramuri, neliniștite unde.




Întîi, vestind furtuna, în stol, mari păsări prind
Să-mpestrițeze cîmpul cu umbrele fugare.
Și strigătele scurte pe care le aprind
Nervos parcă se-ntreabă : - De ce oare ?




Și se adună norii bufnindu-se-ntre ei.
Izvoarele se-adapă din ploi cu toată gura,
Cad trăsnete grăbite în falduri de scîntei
Și răvășită, bubuie natura.




Se mînie-apoi toate și aburi cresc pe creastă,
Sub cerul pur izvoare bogate trec în salt,
Și stăruie pe noua întindere, mai castă,
Ozonul cu mireasma-i adusă mai înalt.



Aceasta-i tinerețea, furtună și senin,
Beție a visării, sforțări de zi, lucide,
Triumf de certitudini, al îndoielii chin,
Miraculoasă floare cununa și-o deschide.


Drumul

Cu ochii încă fragezi am văzut
Cum vechile castele se surpară
Și cum s-a răsucit peste Carpați
Vîrtejul ce-a-nnoit această țară.



Iar cele ce-am văzut s-au încrustat
Într-al pupilelor adînc, ca-n stîncă ;
De-aceea azi, în ochi de ne privești,
Ai să le vezi cum ard distincte încă.


Viitorul


Trăim în miezul unui ev aprins
Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă.
Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi,
În flăcările noastre se destramă.




Ne-ntîrziat deci să-nvățăm, tovarăși,
În numele acestui țel sublim :
Să învățăm ce-nseamnă omenia
Și comuniști să învățăm să fim.




În brațele necoapte arme-am prins
Să ne-ajutăm în lupta grea părinții ;
Au înflorit de aceea timpuriu
Livezile imaculate-ale minții.




Am fi greșit de-am fi strigat că nimeni
Nu vrem să ni le apere de-ngheț.
Părinții noștri, comuniștii, ști-voi
Să-și apere comoara lor de preț.




O, nu de magi avem și-avem nevoie,
Nici de proptele puse fără haz :
Partidul clasei ne veghează zborul
Pe marele istoriei talaz.





Și pentru că-n vîltoarea vremii noastre
Noi am avut un post și am luptat,
Ne-am cîștigat și dreptul demnității
Și-al cugetării drept nemăsurat.





Poezia Ritm Inițial de Nicolae Labiș






RITM INIȚIAL



Cu zvîcnet tîmpla mi-o lipesc ades
De pîntec materiei imens.
De acest pîntec bîntuit de patimi
Care-mi încing la alb închipuirea ;
Aud ori bănuiesc un freamăt surd
Trădînd entuziasmul vieții veșnice,
Al vieții minerale și organice,
Al vieții izbucnind prin orice por.





Nerăbdătoare sevele se zbat
În intima materiei făptură,
Ori mai intim și mai neauzit
Alunecă atomii trasparenți
Ce-nchid în ei amețitoare goane
Pe gheme kilometrice de drum.





Ascultă-n cîmp cum sună primăvara,
Finețea clinchetelor ei lichide,
Privind la cer imaginează-ți aștrii
Care aleargă huruind vital.
Ascultă în retorte cum lucrează
Acizi și săruri tonic murmurînd,
Ascultă clocotul de sînge tînăr
Din vinele femeii tale scumpe.





În toate e un ritm entuziast,
E ritmul energiei fără moarte,
Al înnoirii fără de sfîrșit
Laboriosul ritm care coplică
Materia, mișcată pe spirală
Necontenitei perfecționări.





Poezia Entuziasmul Erelor de Nicolae Labiș





ENTUZIASMUL ERELOR



Oamenii își scurg prin timp
Fonta fiartă a vieții,
Se încheagă sub drapele
Și-n tipare provizorii.
Retopiți de alte crezuri
Ei se-aruncă peste vremuri,
Curg spre înnoite forme
Pîrjolind nisipul rece.




Mii de buze purpurii
Pentru țipăt rotunjite,
Nodurile-a mii de pumni
În fantastic dans prin aer,
Mii de ochi aprind cetăți,-
Mii de-oglinzi concave-n soare -
Mii și mii de nervi legați
În spasmodică vibrare.




Chinuri mineralizate
Nasc duh roș al răzvrătirii,
Ard umane torțe-n noapte
Liliecii îngrozind,
În văzduh topesc lumină,
Aerul de raze-ncarcă
Și astfel se iscă ziua
Libertății dobîndite.





Urcă-te în navă albă
Pe-a istoriei talazuri,
Poți străbate-ntinderi calme,
Moarte mări de ere moarte,
Însă viața care surpă
Temnițele, se aude
Numai unde cer și mare
Se-ntîlnesc în trombe crude.




Vîsla slabă sare-n țăndări,
Vîsla tare taie-n valuri,
Fug mărunte idealuri,
Crește idealul mare ;
Nu-s schimbări îndreptățite,
Fără tunet din genuni,
Fără de entuziasmul
Nesecatelor furtuni.



Poezia Iarna de Nicolae Labiș





IARNA




Totu-i alb în jur cât vezi;
Noi podoabe pomii-ncarcă
Și vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În calești de vijelii -
Se turtesc de geamul rece
Nasuri cârne și hazlii.
Prin odăi miroase-a pîine,
A fum cald și amărui,
Zgreapțănă la ușă-un cîine
Să-și primească partea lui...
Tata iese să mai pună
Apă și nutreț la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Și-n mustăți cu promoroacă.
Iar bunicul desfășoară
Basme care te-nfioară
Despre vremi de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.






Poezia Începutul de Nicolae Labiș





ÎNCEPUTUL



Bătăile versului am prins a desprinde
Nu din cărți, ci din horă, din danț,
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cîntate pe șanț.



M-am născut iarna, la Sfîntul Andrei,
Cînd vîntu-n amurg șuiera prin ograda.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scîntei din zăpadă.



Am strîns sănătate din cremenea neagră,
Din vîna de apă, țîșnind încordat,
Și bătrînii din sat cînd muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.





Eu mă scăldam prin pîraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele -
Pești alburii, pîlpîind ca-ntr-un vis,
Lunecau lîngă genele mele.




Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă
Ascultam țîrîitul de greier bolnav ;
Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,
Nouri scămoși în spinări purtau frigul jilav.




Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie
Cum scapără ceru-n băltoace întors.
Cum după munți ursuzi, după ploaie,
Fuioare de aburi s-au tors.




Pe atunci te-nvățam, țara mea, te-nvățam
Cu copaci și cu cer, cu pălmaș și cu vită,
Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam.
Și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită





Au vuit arămurile în clopotniță, sus,
Și ca un vînt trecu prin sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
Și l-a-nghițit albă și veștedă zarea.




Cu ochii ațintiți pe geamul spart,
Mama  rămase mută, ca de fier ;
Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
Rîdea către păpușă-ntr-un ungher.




Fetele mari din sat, cu ochiul stîns,
Jeleau după flăcăii duși departe
Și mă rugau, înăbușite-n plîns,
Să le-nsăilez spre dînșii cîte-o carte.





Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale, și de cîte și mai cîte,
Și dorul către tata cu dorul fetelor
Se împletea în stihuri mohorîte.





Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărți, ci la horă, din danț.
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cîntate pe șanț.





Din zbuciumul de mamă-năbușit,
Și-al fetelor care uitau ce-i hora,
Pătrunse trist de dorul acelor
Ce din războaie nu au mai venit.





Poezia Imprecația de Nicolae Labiș





IMPRECAȚIA

         I


Prea multă grabă-n viașa ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Cînd te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă !
Fugind cîntau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănțănind,
Lupi albi o alungeau urlînd a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea și măsurat.



                 II


Și-a murdărit herminele omătul,
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădețul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi :
- Unde te duci și mic și fără noi ?
Ți-a spus regina suratelor furnici :
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioșat din labă
Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
După-o poruncă-n tine încuiată.
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Cînd te-ai visat, mergînd, cum ești acum.


                       III


Ea ți-a zîmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.



Petala gurii, desfăcută-abia,
Ți-ai țuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsîndu-te hazliu și umilit.


                 IV



Pădurea ta mai lumina-mpăcată
cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborîse din țării
Iar verdea catredală despicată.




Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decît înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.




Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Și ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.


                    V


Ți s-a-ntîmplat ceva ; nu ai să spui
Acel ceva din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.



 Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb de frunte,
În fața ei s-a-nclinat.



Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreagă togă ce moaie-n alb Carpații.




Fierbinte cercetînd-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor -
Așa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.




Dar îți trimise raza înaltă stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magica lumina a lămpilor de cuarț
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară.




Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scîntei,
Ai înțeles ideea de om întîia oară
Tu, nărăvitul lacom de idei.