Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările

Poezia Sus În Curtea Cea Domnească de Mihai Eminescu



SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ


Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bîrlad,
Șade tînăr Domnul Vlad -
Sub căciula-i țărănească
Pe-a lui umeri plete cad.


Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescu lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.



Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spînă, ochii mari -
Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.



Ici bătrîni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți -
Colo tinerețea dalbă
Cu rîs mult și fără minți.



Femei palide, frumoase,
Fețe blînde, ochi de foc,
Și-a lor raze luminoase
Printre ele-ți cată loc.



Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți...


Biografia Mihai Eminescu





MIHAI EMINESCU BIOGRAFIA


 Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu Este 15 Ianuarie 1850





-1850  15 ianuarie - Se naște la Botoșani Mihail, fiul lui Gheoghe Iminovici, căminar, și al
Ralucăi, Propietari, cum scrie în actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850.
Singurul document autentic existent cu privire la data nașterii poetului.
Tatăl său se căsătorise la 28 de ani, în 1840, cu Raluca Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești, localitate celebră pentru o luptă a lui Ștefan cel Mare cu Aron-Vodă.
Cei doi au avut 11 copii - Mihai este al șaptelea copil.

-1850-1858 - Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi.
-1858-1866 - Urmează cu intensitate școala la Cernăuți la Național-Hauptschule.
unde se învață și limba română.
Termină clasa a-IV-A clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu.
Părăsește școala în 1863, revine ca ,,privatist” în 1865 și pleacă din nou în 1866.

-1866 - În ianuarie, moare profesorul de română Aron Pumnul și elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști, în care apare și poezia La mormîntul lui Aron Pumnul,
semnată M. Eminoviciu.
Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale.
1869-1872 - Este student la Viena. Urmează ca ,,auditot extraordinar”
Facultatea de Filozofie și Drept.
1874-1877 - Se rentoarce în țară, trăind la Iași.
1877-1883 - Chemat la București de Titu Maiorescu, este redactor, apoi redactor-șef
(în 1880 ) la ziarul ,,Timpul”.
Acum scrie marile lui poeme ( Scrisorile, Luceafărul etc.).

-1883 - În iunie poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului
Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena.
În decembrie apare volumul Poezii.

-1883-1889 - Sunt ani de boală, cu reveniri și recăderi, Practic nu scrie nimic.

-1889 ( 15/27 iunie, în zori - ora 3 ) - Se stinge din viață în casa de sănătate a doctorului Șuțu.
Certificatul de deces întocmit la Primăria Comunei București de ofițerul Stării Civile,
Nicolaie Hagi Stoica-fiu, este semnat cu degetul de doi martori
care ,,n-au știut subscri”.
În după amiaza zilei de sâmbătă 17 iunie, după ora 18,
pe o vreme ploioasă și mohorâtă, cortegiul funerar al lui Eminescu.
Sicriul, dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori,
e coborât în criptă sub un tei.





















Poezia Ștefan Cel Mare de Mihai Eminescu





ȘTEFAN CEL MARE ( Schițe de Imn )

       I

Carpații arate
Seninele frunți
Și focuri pe-orișice
Culme de munți.
Să arză tulpine
Întrege de brazi
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ștefan cel Mare.




Cum oare, o, țară,
Tu n-o să-l cunoști,
Cînd sună fanfară
Chemarea de oști,
În văi și pe plai
Și oastea s-adună
Călare pe cai -
Pe steaguri cu semne de bouri ?



            II


Pe creștete nalte a munților suri
Clădiți de asupra de negre păduri
Trupine de brazi laolaltă ;
Clădiți-le falnic ; dați-le foc,
Și lumea privească un semn de noroc
Pe orișice culme înaltă.




Mînat de credință, mînat de profet,
Din negre pustiuri porni Mohamet
Stîrnind mulgătorii de iepe ;
Îneacă o lume în flăcări și fum
Și moartea-i netează al gloriei drum :
E moartea stăpînă pe stepe.





Ce zgomot de bucium și arme, ce val
Cînd Ștefan se suie călare pe cal
Răspunde Suceava din urmă,
Și nimeni nu știe cum tu ai ajuns
Să știi de ce munții săgeată-ai pătruns -
Și-a codrului cale se curmă.




Răsună pămîntul de tropot des,
De-atîtea oștire de munte, de șes,
Răspunde sunare din nouri ;
Cu sunet de bucium la munte și plai,
C-o oaste întreagă călare pe cai,
Cu steaguri cu semne de bouri.





Poezia Serenadă ( Victor Hugo ) de Mihai Eminescu






SERENADĂ ( VICTOR HUGO )



Cînd tu dormi lină, pură
Sub ochiul meu umbros,
Suflarea ta murmură
Cuvînt armonios,
Pe corp neacoperită
Lipsindu-ți vălul tău ;
O, dormi, o, dormi iubită,
O, dormi, o, dormi mereu.




Cînd rîzi, pe a ta gură
Amorul a descins,
Orice prepuitură
Deodată s-a și stins ;
Zîmbirea ta-i ferită
De orice cuget rău ;
O, rîzi, o, rîzi iubită,
O, rîzi, o, rîzi mereu.





Cînd tu cînți, alintată,
Pe brațele-mi, la sîn,
Auzi cum cîteodată
Gîndu-mi răspunde lin ;
Cîntul tău resuscită
O zi din traiul meu ;
O, cînt-a mea iubită,
O, cîntă dar mereu.



Poezia Închinarea Lui Ștefan-Vodă de Mihai Eminescu





ÎNCHINAREA LUI ȘTEFAN-VODĂ



Și strunile plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.





Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rînduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd ?





Durere !... și-i profundă cînd România plînge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormînt ;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge
În valea Carpatul ce-i romînesc pămînt.





Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă
Și spre un țărm sau stîncă se-mping a se opri :
Așa durere o țară și s-avîntă
Colo, spre mănăstire, la Putna a lovi.




De printre munți, cîmpie, din unghiuri depărtate,
Din tîrguri, municipii, comune, un popor
De-același curat sînge, se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.




Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin sosește la noua Golgota
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată.
Tăcere !... Este ora acum a ne ruga.





,,Mărire șie, Doamne ! O, Iehova, mărire !
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc,
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc''




Virtutea romînească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunghe s-o-nvețe la altar.




Și imn de rugăciune sub bolțile bătrîne
Vibrează cu putere, și fumul majestos
De smirnă, de tămîie, din vasele divine
Se urcă către tîmplă în nour luminos.




Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte,
Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mînă de cenușă, odor neprețuit.




Din astă catacombă și mucedă și rece,
Din ist sicriu de gheață în noapte-nfășurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece,
Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.





În nimbul ce-ncunună mormîntul se zărește ;
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava Roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.





Dar printre fum și lupte în cercul de lumină
Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,
Și între ele-i Putna, în care-adînc se-nchină
Lui Ștefan-Vodă astăzi ai României fii.





Aice e fîntîna cea plină de mărire,
De sînta pietate, de-al patriei amor ;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărmînd trufia lor.




O, mamelor române ! aduceți-v-aminte
Că dintre voi fu una : Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire ! Și cînd lipiți fierbinte
La sînul vostru pruncul, îi dați un sărutat,




Un sărutat de mamă, extaz de bucurie,
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îl dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-a-l închina.




Iar tu junime verde, la ist izvor de viață
Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc :
Învaț-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.





Așa junime scumpă, frumoasă, auroră
A patriei române ! Al vostru viitor,
Și-al națiunii soare, din a virtuții horă
Se naște, va surîde, vă cată cu amor.




În leagănul de moarte vederea nu pătrunde,
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus :
Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui fecunde
Seminți de lauri zice : că Ștefan v-au depus.




Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cîntă un glas armonios,
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită,
Prin flăcări întrenite, e imn religios.





E-a clopotului Buga, suspin și lamentare
Ce-a munților ecouri de freamăt l-au împlut.
Ah ! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.





Te leagănă pe vînturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo fă-n veșnicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.




Și strunile plesnițe, și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.




O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentru-un nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cîntă... el plînge și-apoi spune :
O, Ștefan ! tu ești mare și la mormîntul tău !



Poezia Oricare Cap Îngust de Mihai Eminscu




      ORICARE CAP ÎNGUST


Oricare cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Și, cum dorește, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-și.


Ci muza mea cu sine se împacă
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cîntarea mea, de glorie săracă.


Cînd dulc-i ochi pe linii or s-alerge,
Va cumpăni în iambi turnata limbă:
Ici va mai pune, dincolo va șterge.


Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gîndurilor mele navă merge
Și al ei suflet pe al meu și-l schimbă.





Poezia Părea C-așteaptă... de Mihai Eminescu




        PĂREA C-AȘTEAPTĂ...


Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață
Și fața mea cu mîinile-i s-o ieie,
Ca să mă pierd în ochii de femeie,
Citind în ei întreaga mea viață.


Dar cînd s-o prind, ea n-a voit să steie,
Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i față;
Pîndind, cu ochii mă-ntreaba isteață:
Să-mi dea o gură, ori să nu mai deie?


De-astfel de toane vecinic nu te saturi,
Oricît o rogi, ea tot se dă în lături
Ș-abia la urmă parcă tot se-ndură.


Împotriviri duioase-a frumuseții
În lupte dulci disfac urîtul vieții,
Ce n-au amar, fiindcă au măsură.






Poezia Ușoare Sunt Viețele Multora... de Mihai Eminescu




UȘOARE SUNT VIEȚELE MULTORA...



Ușoare sunt viețele multora.
Ei prind din zbor plăcerea trecătoare,
În orice timp au clipa lor cu soare
Și-n orice zi le-apare aurora...


Dar spune, tu, copilă visătoare,
De-am fost și eu din rîndul acelora,
De-mi ești și mie ce le ești altora,
De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?


Trăim pierdut în umbra omorțirii,
Deșarta-mi viață seamănă cu spuma
Și orb eram la farmecele firii...


Deodată te văzui... o clipă numa
Simții adînc amarul omenirii...
Și iată că-l cunosc întreg acuma.





Poezia Oricîte Stele... de Mihai Eminescu




     ORICÎTE STELE...


Oricîte stele ard în înălțime,
Oricîte unde-aruncă-n față-i mare,
Cu-a lor lumină și cu scînteierea
Ce-or fi-nsemnînd, ce vor - nu știe nime.


Deci cum voiești tu poți urma cărarea.
Fii bun și mare, ori pătat de crime,
Același praf, aceeași adîncime,
Iar moștenirea ta și-a tot: uitarea.


Parcă mă văd murind... în umbra porții
Așteaptă cei ce vor să mă îngroape...
Aud cîntări și văd lumini de torții.


O, umbră dulce, vino mai aproape -
Să simt plutind deasupră-mi geniul morții
Cu aripi negre, umede pleoape.





Poezia Petri-Notae de Mihai Eminescu




           PETRI-NOTAE


Împresurat de creditori, se vede,
Și neputînd plăti cu rele rime,
Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime,
Să ne-asurzești cu versuri centipede.


Presupuind că nu te știe nime,
Că ești martir ai vrut să faci a crede,
Mai bine masca de paiazzo-ți șede :
Căci ne-ai convins de mult de-a ta mărime.


Armeano-grec, lingău cu două fețe,
Îți ad-aminte ce aveai în straiți
Cînd pietre numărai la voi în piețe.


De-aceea taci și încă bine paie-ți
Că nu te regalăm, cum știm, cu bețe :
Făclie nu-i nemțescu-l tău opaiț.





Poezia Pentru Tălmăcirea Aforismelor Lui Schopenhauer de Mihai Eminescu




PENTRU TĂLMĂCIREA AFORISMELOR
                 LUI SCHOPENHAUER

                          GOETHE


             Spun popoară, sclavii, regi
             Că din cîte-n lume-avem,
             Numai personalitatea
             Este binele suprem.


             Nu faci efect ; nesimțitori
             Rămîn cu toții ? Fii pe pace :
             Cînd piatra cade-n mlaștină,
             Ea nici un cerc nu face.


Ca-n ziua care lumii te dete, în tării
Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții;
Crescuși dup-acea lege, de ea și azi te ții,
Cum o urmași pe-atuncea, pășind în drumul vieții.
Nu scapi de tine însuți, cum ești trebui să fii :
Din vechi ne-o spun aceasta sibile și profeții,
Și nici un timp cu cine o putere laolaltă
Nu frîng tiparul formei, ce vie se dezvoltă.

                          LUCREȚIA

Vezi prin oraș frecîndu-se cela și iar  la palatu-l
Vine degrab, deși de urît fugise de dînsul.
Mai îndemnă de loc nu se simte aici ori aiurea.
Vezi-l mînînd telegerii ; la țară aleargă c-o grabă,
Parcă gonește cu zor să stingă vro casă aprinsă,
Dar abia dă de pragul vilei de țară și cască.
Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri,
Ori dorit de oraș, se-ntoarce să-l treiere iarăși.

                          HORAȚIU

Pietre scumpe, marmură, fildeș, icoane și statui,
Bani, veșminte văpsite-n getulică purpură - mulți sunt
Ce nu le au ? Iar unii nici grijă nu duc să le aibă.

Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.

                          GALLERT

              Cele mai bune daruri sunt
              Cu-admiratori puțini de tot.
              Căci cei mai mulți de pre pămînt
              Ce-i rău drept bine îl socot.


              Aceasta orișicînd se vede
              Și ca o ciumă pare-a fi.
              Dar eu mă îndoiesc a crede
              De ea că ne vom mîntui.


              Un singur mijloc am în minte,
              Dar greu și nu cred să se poată :
              Nătîngii toți să prinză minte,
              Dar vai! n-or prinde niciodată.


              Ei văd cu ochii, nu cu mintea,
              Nu știu al lucrurilor preț :
              Admiră vecinic cele proaste,
              Nicînd nu știu ce este bun.



Poezia Auzi Prin Frunzi Uscate de Mihai Eminescu




AUZI PRIN FRUNZI USCATE


Auzi prin frunzi uscate
Trecînd un rece vînt,
El duce viețile toate
În mormînt, în adîncul mormînt.


Auzi sub bolți de piatră
Un trist, un rece cînt,
El duce viețile noastre
În mormînt, în adîncul mormînt.


În gură port un singur
Și dureros cuvînt,
Cu el pe buze m-or duce
În mormînt, în adîncul mormînt.


Deasupra-mi să șoptească
Iubitu-ți nume sfînt,
Cînd m-or lăsa-n întuneric,
În mormînt, în adîncul mormînt


Pînă nu te văzusem
Nici nu simțeam că sunt,
Ș-acum doresc să dorm somnul
Adîncului mormînt.


Ca frunzele uscate
Căzînd de-un rece vînt,
S-au dus nădejdile toate
În mormînt, în adîncul mormînt.


Și parcă sub bolți de piatră
Aud un rece cînt,
Ce-atrage viețile noastre
În mormînt, în rece mormînt.


Poezia Ce S-alegea De Noi, A Mea Nebună... de Mihai Eminescu




CE S-ALEGEA DE NOI, A MEA NEBUNĂ...


Ce s-alegea de noi, a mea nebună,
De ne-ntîlneam de mult cu-așa iubire ?
Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,
Sau eu muream de-atîta fericire.


Viața mea cea strălucită
De ochii tăi cei de copil
Era cu zgomot și-nflorită
Precum e luna lui April.


Și-n astă înflorire zgomotoasă
Noi ne-am fi fost atît... atît de dragi...
Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,
Iar eu - de tine lacom - ca un pagi.


Acum ca-n toamna cea tîrzie
Un istovit și trist izvor,
Asupra-i frunzele pustie
A noastre visuri cad și mor.


Și de nimica astăzi nu-mi mai pasă,
Nu cer nimic din lume, nici aștept.
Mă mir de ce cu strîngeri dureroase
Sărmana inimă mai bate-n piept.



În văduvire și eclipsă,
Eu anii mei îi risipesc,
Simțind în suflet pururi lipsă
De chipul tău dumnezeiesc.




Poezia Ce S-alegea de Doi Nebuni, Iubito... ( Variantă ) de Mihai Eminescu




CE S-ALEGEA DE DOI NEBUNI, IUBITO...

          ( VARIANTĂ )


Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,
De ne-ntîlneam de mult și nu pierdem
O tinereță, care-am risit-o ?


De dragul tău de mult înnebuneam,
Sau că muream de-atîta fericire,
Dar numai sara vieții n-ajungem.



Erai de zgomot plină, de-nflorire,
Iar ochii tăi tineri de copil
M-ar fi ținut de-a pururea-n uimire.



Iar graiul tău cînd blînd și cînd ostil
Făcea singurătatea-mi zgomotoasă,
Cum e cu zgomot luna lui april.



Și în necazul tău și mai frumoasă
Te cuprindeam, să nu te mai retragi,
Să-mi plîngi la piept la dragoste geloasă.



Și ne-am fi fost atît, atît de dragi...
Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,
Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.



Dar azi, loviți de ale sorții goane,
Viața-mi pare-un istovit izvor
Și plină de-ale toamnei reci icoane.



A noastre visuri cad pe rînd și mor
Precum în Vînt rotiri de fruntze-uscate...
Statornic nu-i decît al nostru-amor...



Renunț silit la el, căci nu se poate,
Și lungi iluzii, ca un înțelept,
Naintea mea le văd căzînd pe toate.




Nu cer nimic, nimic nu mai aștept,
Și nici întreb la ce o mai simțesc
Sărmana inimă bătînd în piept.



La ce ? Ca viața mea s-o risipesc
Într-o-ondelungă, tristă văduvire,
Lipită de-al tău chip dumnezeiesc :


Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.





Poezia Atît De Dulce de Mihai Eminescu




       ATÎT DE DULCE


Atît de dulce ești, nebuno,
Că le ești dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Și după zîmbetul tău mor.


Femei frumoase și copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturor -
Și numai eu iubirea ta.


Un farmec blînd de fericire
Tu răspîndești oriunde-ai sta -
EȚști fericirea tuturora
Și eu sunt fericirea ta.


De rîzi, desprimăvară,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu ești viața tuturora
Și numai eu viața ta.


De dragul tău și flori și oameni
Și stele să trăiască vor.
Pe mine mă iubești tu numai
Și numai eu doresc să mor.



Poezia Umbra Lui Istrate Dabija-Voievod de Mihai Eminescu




UMBRA LUI ISTRATE DABIJA-VOIEVOD


Cum trece-n lume toată slava
Ca și un vis, ca spuma undei !
Sus, în cetate la Suceava,
Eu zic : Sic transit gloria mundi !
Pe ziduri negre bate lună.
Din vechi icoane numai pete,
Sub mine-aud un glas ce sună,
Un glas adînc, zicînd : „Mi-e sete”.


Și văd ieșind o umbră albă.
Moșneag bătrîn, purtînd coroană,
Pe pieptul lui o sfîntă salbă,
Pe umeri largi o scumpă blană,
Ea mîna-ntinde blînd : - N-ai grijă,
Ce zic nu trece la izvod.
Eu sunt vestitul domn dabijă,
Sunt moș Istrate-voievod.


- Măria-voastră va să-ndemne
Pe neamul nostru în trecut?
Ci el cu mîna face semne
Că nu-nțeleg ce el a vrut.
- Măria-voastră-nsetoșează
De sînge negru și hain ?
El capu-și clătină, oftează :
- De vin, copilul meu, de vin.


Cînd eram vodă la Moldova
Hălăduiam pe la Cotnari.
Vierii toți îmi știau slova
Ș-aveam și grivne-n buzunar.
Pe vinul greu ca untdelemnul
Am dat mulți galbeni venetici ;
Aici lipsește tot îndemnul.
În lume mult, nimic aici.


La voi în lume ceealată,
Fiind cu milă și dirept,
M-a pus cu sfinții laolaltă
Și-n rai măduseră de-a drept.
Dar cum mai pune sfîntul Petre
La rău canon pe-un biet creștin !
Cînd cer să beau, zice „Cumetre,
Noi n-avem cimpoieri și vin”.


Și totuși domn fusesem darnic
Și bun de inimă cu toți.
De cîte ori l-al meu păharnic
Umplut-am cupa numai zloți !
Că ce sunt recile mademuri,
Ce aur, pietre și sidef
Pe lîngă vinul copt de vremuri,
Pe lîngă-un haz, pe lîng-un chef.


Împesurat-am eu și Beciul
Cu oaste bună și strînsuri;
Soroaca, Vrancea și Tigheciul
Trimis-au mii viteze guri
Să certe craii cu mînie...
Ce-mi pasă ? Mie deie-mi pace
Să-mi duc Moldova-n bătălie
Cu mii de mii de poloboace.


Atunci cîn turcii, agarenii
Mureau în iuruș cu halai,
Oștirea noastră, moldovenii
Se prăpădeau într-un gulai.
Și zimbrul cel cu trei luceferi
Luceau voios pe orice cort.
Precum ne-am dus, venirăm teferi
Și toți cu chef și nime mort.


Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un basm pe toată fala.
De-aceea n-am nici un amestec
Oriunde nu îmi fierbe oala.
Cînd calcă țara hantatarii,
Eu bucuros în lupte merg,
Cînd între ei se bat magarii,
În fundul pivniței alerg.


Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari :
Și sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg juca și bea,
Iar eu ziceam : să bem, prietini,
Să bem, pîn` nu vom mai putea.


Dacă venea să rătăcească
Vun învățat archeolog,
Vorbind în limba păsărească,
Nu m-arătam ca să mă rog.
Dar ție-ți place doina, hora,
Îți place-al viței dulce rod,
Tu povestește tuturora
De moș Istrate-voievod.


Le spune sfatul meu s-asculte.
S-urmeze vechiul obicei,
Să verse dintre cupe multe
Și la pămînt vo două-trei,
Căci are-n sîn Moldova noastră
Viteze inimi de creștin ;
Tineri, în veselia voastră,
Stropiși-le duios cu vin !


Și în Moldova mea cea dulce
Orînduit-am cu prisos :
Ca butea plină să o culce,
Cea goală iar cu gura-n jos.
Și astfel sta-n Moldova toată
Cu sus-n jos ce era treaz.
Odihna multă-i lăudată
La cel chefliu, la cel viteaz.


Cînd de mănușa lungii sabii
Mă reziman să nu mă clatin,
Cîntau cu toși pe Basdarabii,
Pe domnii neamului Mușatin,
Pîn` ce-ncheiau în gura mare
Cu Ștefan, Ștefan domnul sfînt,
Ce nici în ceriuri samăn n-are,
Cum n-are samăn pe pămînt !


Moldova cu stejari și cetini
Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toți, să bem, prietini,
Să le vărsăm și lor în somn.
Păn` la al zilei blînd luceafăr
Să bem ca buni și vechi tovarăși ;
Și toți cu chef, nici unul teafăr,
Și cum sfîrșim să-ncepem iarăși.


Răpiți paharele cu palma,
Iar pe pahar se strîngă pumn
Și să cîntăm cu toți de-a valma
Diac tomnatic și alumn ;
Cîntăm adînc un : De profundis.
Perennis humes erit rex.
Frumoase vremi ! Dar unde-s ? unde-s ?
S-au dus pe veci ! Bibamus Ex.

Poezia Fiind Băiet Pădurii Cutreieram de Mihai Eminescu




FIIND BĂIET PĂDURII CUTREIERAM


Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lîngă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,
S-aud cum apa sună-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blînd îngînat de-al valurilor glas.


Răsare luna,-mi bate drept în față :
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe cîmpi un văl de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cîntă tainic cu dulceață,
Sunînd din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.


Alături teiul vechi mi se deschise :
Din el ieși o tînără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă ;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcînd pe vîrful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.


Și ah, era atîta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blînd cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta ;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.




Poezia Iambul de Mihai Eminescu




                     IAMBUL


De mult mă lupt cătînd în vers măsura,
Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri,
Ce fără piedeci trec sunînd cezura.


Ce aspru mișcă pînza de la steaguri,
Trzînd în suflet patima și ura -
Dar iar cu dulce glas îți împle gura
Atunci cînd Amor timid trece praguri !


De l-am aflat la noi a spune n-o pot ;
De poți s-auzi în el al undei șopot,
De e al lui drept acest prembul -


Aceste toate singur nu le judec...
Dar versul cel mai plin, mai blînd și pudic,
Puternic iar - de-o vrea - e pururi iambul.

Colinde, Colinde ! de Mihai Eminescu




COLINDE,COLINDE !




Colinde,colinde !
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcînd rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Cînd scînteie stelele.


Se bucur`copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Ș-a Mîtuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.









Poezia Resignaţiune ( Din Schiller ) de Mihai Eminescu





RESIGNAȚIUNE ( DIN SCHILLER )



Și eu născui în sînul Arcadiei și mie
         Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie ;
Și eu născui în sînul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.


O dată numai Maiul vieței înflorește -
         La mine-a desflorit ;
Și zeul lin al păcei - o, lume, mă jelește ! -
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
        Și iasma-i a fugit.


Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată -
           Pe podul tău pustiu :
Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată -
De fericire-n lume nimica eu nu știu.


Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
            O,jude voalat !
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
          De secoli intronat.



Aci - se zice - așteaptă pe cei răi spăimîntare,
         Cei buni sunt fericiți.
A inimei adîncuri cei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.



Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinție cale spinoasă s-a finit,
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-doră, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frîu iute a oprit.



- Îți răsplătesc - îmi zise - în viața viitoare,
         O, dă-mi junețea ta !
Nu-ți dau nimic acuma făr' d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.



- Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale -
         Dă-mi mie Laura ta !
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare.
Și sîngerînd,rumpînd-o din inima-arzătoare,
Plîngeam cu hohot, însă am dat-o și pe ea.




- Această-obligațiune la morți e îndreptată
           -Rîzînd lumea zicea -
Căci nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.


Isteț glumea o oaste de șerpi derîzătoare :
-Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale ?
Slabului plan al lumei scorniri mîntuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.


Ce e viitorimea de gropi învăluită ?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești ?
Măreață pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.



Iconă mincinoasă de ființi viețuitoare
        - Mumia timpului -
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuință ; nu aceștia oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului ?


Și pe sperați,pe cari le dezminte putrezirea
          Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea ?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ți spună că dincolo vei recompensat ?



Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale ;
           Natura înflorind,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinului jurămînt.



Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție -
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei fiecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor !



- Eu îmi iubesc copiii cu ègală iubire !
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori - el zise - ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire :
Speranța-i una, pe-alta Plăcerea o numim,



Și cine-ați frînt în lume numai una din ele,
            Cealaltă n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
A lumei istorie a lumei județ.



Tu ai sperat - răsplata ți-a fost dar acordată -
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vro odată :
Ce se refuză unei minute-ntraripată
Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.