Se afișează postările cu eticheta George Coșbuc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta George Coșbuc. Afișați toate postările

Poezia Cânele Ovreiului de George Coșbuc





CÂNELE OVREIULUI



Într'un an, cândva 'ntr'o vară
Nu știu unde, în ce sat,
Un ovrei mergând cu marfă
Într'o curte a intrat.
Și cum intră el pe poartă
Cu bagajul la spinare,
Hop, îi sare înainte
Un dulău urît și mare.
,,Ce să fac acum ? se'ntreabă
Bietul Ițic supărat. -
Dacă strig să vie omul,
Pân'să vie - m'a mâncat !
Dacă plec pe poartă iară -
Aș pleca eu bucuros
Dar dulăul e în stare
Să m'apuce pe din dos...
Nici încolo, nici încoace,
Ia mai bine stau pe loc ;
Și-am să-l iau cu vorbă bună -
Chiar așa să am noroc !”
- Moi Grivei, zic zău, ascultă
De cînd umblu eu pe jos
N'am văzut în toată lumea
Un cățel așa frumos !
Mă mai duc la târg eu, lasă,
Ți-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri ?
Parcă-ți iese vr'un câștig ?
Moi Grivei, tu ești cuminte,
Ce-ai cu mine de'mpărțit ?
Am venit la bedea Gheorghe -
Ei, și ce-i dac'am venit ?
N'am să stau un an la dânsul,
Plec îndată la haham...
Dar dulăul se repede
Și mai tare ; ham ! ham ! ham !
- Stai pe loc ! Ai-vei mi-e frică !
Ci păcat că n'am o pușcă !
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Ieși afară că mă mușcă !
Badi Gheorghe iese'n ușă,
Dă c'o piatră după câne
Și-apoi zice : - Nu te teme !
Ține-ți inima, jupâne !
Nu știi vorba românească
Dela moși-strămoși lăsată,
Că un câne care latră
Nu te mușcă niciodată ?
- Știu pruverbul - zice Ițic -
Că-l avem și la orvei,
Știu prea bine... dar e vorba
Dacă-l știe și Grivei !




Poezia Oltenii Lui Tudor de George Coșbuc





OLTENII LUI TUDOR



Vine-un chiot dinspre munte.
Vine freamăt din păduri -
Tudor Domnul vine-n frunte,
Cu mulțimea de panduri !
Iar din Jiu, din apă sfîntă,
Iese cîntesc vitejesc,
Și cu glas de surle cîntă
Tot poporul românesc.



Las' să-i sune surle-n țară,
Să-și adune-olteni destui,
Țara s-o vedem noi iară
Veselă pe urma lui -
Mîndra patrie română
Nu sub braț de oameni slabi,
Ci voinică și stăpînă
Cum a fost sub Basarabi.




Zboară corbi pe sus, băiete,
Cîrduri negre se-nvîrtesc,
Și se zbat de-atîta sete
Și de foame se izbesc:
N-au s-aștepte-oltenii rugă
Să le dea de hrană-n văi -
Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
Toți răzbunătorii tăi !




Cine vrea părtaș să fie
Dreptului pe-acest pămînt
După Tudorian să vie !
Că-i trimis de Domnul sfînt
Să ne scape-acum odată
De ciocoi, căci Dumnezeu
Însuși s-a pornit să-i bată,
Cum ne bat și ei mereu.




Ridicați, români, Dreptății
Steag cu sfîntul George-acum !
Sfintei Legi și Libertății
Faceți-i odată drum !
Cine nu-i cu voi să știe
Că izbit va fi de voi,
De cei strașnici în mînie
Și din leagăn de eroi.




Domnul Tudor să trăiască !
Sus cu toții, pui de lei,
Pentru țara românească,
Pentru drepturile ei !
A-mbrăcat cămașa morții
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sorții,
Va trînti tiranii jos !






Poezia Cîntecul Cel Vechi Al Oltului de George Coșbuc




CÎNTECUL CEL VECHI AL OLTULUI



,,Vine, tată, Oltul mare ;
Malul stîng de-abia-l zăresc !”
,,Las' să vie Oltul mare,
Că, Români de cînd trăies,
Oltul tot la piept ne are
Și-i al nostru și ne știe
Și nu bate cu mînie
Malul cel băsărăbesc.
Vine mare, las' să vie
Că ni-e sol dumnezeesc.”




,,Vine, tată, Oltul mare
Brazi trăsniți rotogolind.”
,,Las' să vie Oltul mare,
Căci tătarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cărare
Și n-au inimă să-l treacă
Și speriați se-ntorc și pleacă
Cu noi horă nu se prind.
Las' să vie, că-i îneacă,
Neamul nostru mîntuind.”




,,Vine, tată, Oltul mare,
Și cu sînge-amestecat.”
,,Las' să vie Oltul mare,
Că mulțimi de oști tătare
El pe mal a apucat.
Lifte poartă, lifte duce,
Lifte, bată-i sfînta cruce ;
Oltul capul le-a mîncat !
Las' să vie, să-i apuce
Că ni-e scut de Domnul dat.”





Poezia Pentru Libertate de George Coșbuc






PENTRU LIBERTATE



Plîngem, da, că prea ne doare !
Nu pe noi ! Crescuți în chin
Ne-amintim de-un cer cu soare
Și-l cunoaștem cel puțin !
Plîngem cu copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniței mormînt
Îți încep în noapte anii,
Neștiind ce-i soare sfînt.
Plîngem, da, și strîns ne strîngem
Lîng-olaltă, cîți sîntem,
Dar să știți că nu ne plîngem
Ca nebunii cari se tem.



Robi, meniți, prin jocul sorții,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, și nu, ai morții !
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă ;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă -
Dar n-o cereți de la noi !
Vom răbda, privind în fața
Orișicui, și-a orice chin,
Că noi știm că-i multă viață
Și în noi, și-n cei ce vin.



Blăstemați pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept -
Ne-ați adus stricarea legii
Și ne stați cu mîna-n piept.
O, și-n loc s-aveți rușine,
Vă mîndriți cu ce-ați adus :
Dar puterea, știți voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus
Nici eternul Domn ! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern !
Deci bi-e binecuvîntată
Și la voi va fi-n etern !




Lumile-au văzut mirate
Cît de mult iubirăți voi
Șuierul de bici ce bate
Făr' de milă oameni goi !
Dar și pentru noi rămîne
Timp - ah, cine poate ști !
Șuierul acesta mîne
Cînt al lui Tirteu va fi !
Iar din lanțul ce-azi ne strînge
Pot să iasă spăzi, și pot
Spăzile să vadă sînge,
Nu de-al nostru însă tot !




Și sfîrșitul tău veni-va
Azi ori mîne, ori mai apoi !
Și-o să poți tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vro doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Și prin ura lor turbați ?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abați ?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braț al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.






Poezia Dunărea Și Oltul de George Coșbuc




DUNĂREA ȘI OLTUL



Dunărea vorbea cu Oltul :
,,Tu, copile drag al meu,
Zbiciumat tu vii la vale
Tulbure mereu -
Plouă mult la voi la munte,
Sate și cînpii de-neci,
Ori ți-e firea ta de-a rupe
Maluri pe-unde treci ?



,,Rup și maluri cîteodată
Și fac holdele de pier,
Iar cînd plouă mult la munte
Cap de om eu cer.
Dar nu-i asta, maică sfîntă,
Nu de asta-s tulburat,
Ci de cîte văd mi-e milă,
Maică, și-i păcat !



Tu, pe unde-alergi prin lume,
Vezi și țări și munți frumoși,
Neamuri ce-și vorbesc ferice
Graiul din strămoși.
Toate laudă pe Domnul,
Libere-a trăi cum vor,
Vesele fiind de viața
Și de soarta lor.




Vezi și-aci poporul nostru
Cel din veac adus pe-aici,
Sprintene și mîndre fete
Și flăcăi voinici.
Și ți-e dragă țara asta
De români, căci te iubesc -
Dar tu nu cunoști de-a-ntregul
Neamul românesc !




Eu de unde vin, mîhnitul,
Furios spre șes scobor,
Căci, de unde vin, e spaimă,
Groază și fior.
Tot români sînt și pe-acolo,
Neam români sînt pe-aici adus,
Dar pe gîtul lor și astăzi
Jugul este pus.




Ei n-au voie să-și vorbească
Graiul strămoșesc ce-l au,
Iar în coasta lor de-a pururi
Sulițe stau.
Sfînta libertate este
Nume gol pe-al lor pămînt :
Cei nedrepți sînt cei puternici
Singuri au cuvînt !




Ah, de mila lor, eu, maică,
Vin așa de tulburat,
Și de ciudă pe dușmanii
Cei ce l-au călcat.
Iar de-nec și mai, și oameni,
Nu mai știu ce fac nici eu,
Că mă simt de-atîta jale
Tulbure mereu !”





Poezia Imnul Studenților de George Coșbuc





IMNUL STUDENȚILOR




Cîntînd libertatea și numele sfînt
Al țării străvechi și-al acestui pămînt,
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte și-n pace-adăpost
Cîntămu-i supremul ei cîntec.



Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinși de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gîndul și mergem spre el
Lumina ni-e țintă și binele țel -
Trăiască-ne țara și neamul !



Cu dreapta-nălțată spre Tatăl de sus
Jurat-am pe tot ce strămoșii ne-au spus :
Unire-ntre frați și pe Domn să-l iubim
Și-altarul de jertfă-al națiunii să fim
Și sufletul neamului nostru.




Iar dacă potrivnicii numelui tău
Cu oști ar veni ca să-ți facă vrun rău,
Ridică-te mîndră și nu te-ngrija
Căci inima noastră e inima ta,
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, Mamă.




Iar dac-ar pieri de pe-ntregul pămînt
Iubirea de neam și-al credinței avînt :
Azilul lor veșnic găsindu-l în noi
Le-am crește, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari și mai trainice lumii.





Poezia O Scrisoare De La Muselim-Selo de George Coșbuc




O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO


Măiculită dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt și vreme grea,
Și-Anton al Anei zace
De patru luni, și-i slab și tras,
Să-l vezi, că-ți vine plînsul,
Că numai oasele-au rămas
Și sufletul dintr-însul.


Apoi, să știi c-a fost război
Și moarte-aici, nu șagă :
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Și-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simții că vine
Și n-avu loc, cît larg era,
Decît în piept la mine.


Mi-e bine-acum, și-așa socot
Că nu va trece luna
Și-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi, te rog, de una :
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ți-ai văzut
Acasă iar băiatul!


Să vezi pe-aici și ciungi, și-ologi !
Cristos să-i miluiască !
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi avînd
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricînd,
La-ntorsul meu acasă.


Pe Nuțu vi-l lăsasem mic,
Cu creștetul cît masa -
O fi acum ștrengar voinic
Și vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-ați și lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vîndut-o?


Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu stiu este-ori nu-i,
Și-o fi acum și roasă
De cînd rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o dare-ar sfîntul,
Cum cade iarba-n fața mea
Și-mi bate-n plete vîntul!


Ea lupte-se cum biet o ști,
C-așa ne dete soartea,
Că și noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul și cu moartea;
Dar l-au ajuns și pe Harap
Blestemele și plînsul,
Că noi ne-am ținut de cap
Și-ntrarăm după dînsul,


Și i-am făcut, măicuță, vînt,
L-am scos de tot din țară,
Măcar stetea pe sub pămînt
Și nu ieșea pe-afară.
Și-am prins și pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împușcase-ntr-un picior
Și-așa i-a fost sfîrșitul.


Păi, ne ținea pesemne proști,
Să-și joace hopa-tropa,
Cănu putem să batem oști !
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot. -
El cum și-a dat juncanii ?
Acum i-aș cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.


Mă doare-n piept, dar nu să țip,
Și-așa mi-e dor de-acasa,
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu știu cît
O lună chinuită,
Și-o să te strîng de după gît,
Măicuța mea iubită...

......................................................

Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,
Iubească-ți-l pămîntul !
Și-am tot lăsat, pîn-a fost viu.
Și-mi țin acum cuvîntul.
Să te mîngîie Dumnezeu,
C-așa e la bătaie -
Și-am scris această carte eu
Căprarul Nicolae.


























George Coșbuc Biografie





GEORGE COȘBUC BIOGRAFIE

( 20 septembrie 1866 - 9 mai 1918 )



George Coșbuc s-a născut în satul Hordou ( care azi îi poartă numele ),
din județul Bidtrița-Năsăud.
Învață să citească încă la vîrsta fragedă de 5 ani.
A fost al optulea copil din cei 14 copii ai preotului greco-catolic
Fiul lui Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica unui unui preot greco-catolic.
Copilăria și-o petrece în satul natal ( Hordou ).
Școala primară o începe în toamna anului 1871, și din motive de sănătate
le întrerupe după clasa 1- a. Pentru clasele 2 și 3 urmează cursurile școlii din Telciu.
1884 ia bacalaureatul, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884 se înscrie
la Facultatea de Filosofie și Litere a Universități maghiare din cluj.
Prima poezie a publicat-o la vîrsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal.
1886 din cauza banilor și a sănătăți precare nu mai figurează printre studenți clujeni.
1887 începe să lucreze ca redactor la revista Tribuna.
1887 George Coșbuc ajunge la Sibiu unde rămîne pînă în 1889.
1887-1889 cît a stat la revista Tribuna alături de I. Slavici
a scos poemul Nunta Zamfirei. fiind destul de bun.
1889 Revista Tribuna a trecut la desfințare de posturi printre care și George Coșbuc.
1893 îi apare volumul de versuri numinduse Balade și Idile.
1895 s-a căsătorit cu Elena sora editorului C. Sfetea, și în acelaș an s-a
născut primul si unicul copil Alexandru.
1915 moare fiu poetului ( Alexandru ) într-un accident de mașină.
La 9 mai 1918 poetul George Coșbuc moare la București.











Poezia Noapte de Vară de George Coșbuc






NOAPTE DE VARĂ



Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiș ;
Zboară mierlele-n tufiș
Și din codri noaptea
Pe furiș.




Care cu poveri de muncă
Vin încet și scîrțiind ;
Turmele s-aud mugind,
Și flăcăii vin pe luncă
Hăulind.




Cu cofița, pe-ndelete,
Vin neveste de la rîu ;
Și cu poala prinsp-n brîu
Vin cîntînd în stoluri fete
De la grîu.




De la gîrlă-n pîlcuri dese
Zgomotoși copiii vin ;
Satul e de vuiet plin ;
Fumul alb alene iese
Din cămin.





Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniștea-i acum deplină
Și-a-nnoptat.




Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaițele-au murit,
Și prin satul adormit
Doar vrun cine-n somn mai latră
Răgușit.




Iat-o ! Plină, despre munte,
Iese luna din brădet
Și se nalță,-ncet-încet,
Gînditoare ca o frunte
De poet.




Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad ;
Ritmic valuri cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.




Dintr-un timp și vîntul tace ;
Satul doarme ca-n mormînt -
Totu-i plin de duhul sfînt :
Liniște-n văzduh și pace
Pe pămînt.





Nimic dorul mai colindă,
Dorul tînăr și pribag,
Tainic se-ntîlnește-n preg,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.






Poezia Cîntecul Redutei de George Coșbuc




CÎNTECUL REDUTEI



În redută numai lei ;
Uite-i, mă bașibuzucii,
Eu de-aici le-aud papucii !
Dar mai mare peste ei
Cine mi-e? Vreun Strîmbă-Lemne ?
Cică și mai și, pesemne,
Unul, Ciaca-Paca-bei.



Cîte cinci pe-un ban să-i vinzi.
Că sînt toți oșteni pe-alesul,
De viteji le saltă fesul,
Pitulați pe după grinzi.
Se-ntind, nene, de căldură
De le-ajung genunchii-n gură
Mașalà, cu ei te prinzi ?




 Ce te uiți tu că sînt goi ?
Așa-i turcu-n vitejie
Zvîrle haina ca să fie
Sprinten-foc cînd e-n război.
Dîrdîiesc din dinți, mă vere, -
Lasă-i, mă, că-și fac putere
Dinților, să muște-n noi.




Și-ntr-o zi - să vezi acu -
Dete-Osman porunci să-i puie
Tălpilor la cizme cuie,
Și-apoi, ce-o fi fost, ce nu,
Că sări pe băț călare
Și-alergîng în fuga mare
Drept la Vàdin s-abătu.



Strig-Osman : ,,Păsat vă fac !
Încurcați pe-aicea treaba,
Și-mi mîncați pilaf degeaba -
Vă tai ciorba, vă dezbrac !
Ahmet, Mahmet, cum te cheamă,
Tu cam tremuri, bag de seamă,
Sari, curînd, că-ți viu de hac !''




Și-au sărit cei lei de turci
Care cum putea mai iute :
Vin romînii spre redute,
Și să stai să-i mai încurci ?
Căpitanii-și pierd șalvarii,
Fac mătănii ghinărarii,
Că-i la deal, și-i greu să-l urci.





 Noi strigam atunci din tun :
,,Ce fugiți, ca-n groaza furcii ?
Nu vă vin din urmă turcii !
Stați, și dați-ne tutun.''
Ei de stat n-au stat nici unul
Dar ne-au azvîrlit tutunul,
C-așa-i turcul, suflet bun...




Acest cîntec îl făcui
Eu, căprarul Păvăloaie,
Stînd de strajă noaptea-n ploaie,
Și gîndeam : ,,Tu rîzi și spui,
Și tu n-ai cămașă-n spate !
Las' că prind pe-Osman, măi frate,
Și-am să-mbrac cămașa lui !''


Poezia Draga Mamei ( Baladă ) de George Coșbuc





DRAGA MAMEI
   ( BALADĂ )



Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la tulpină,
Cu crăngi rătezate,
Spre pămînt plecate ;
Iară lîngă plop
Este-o casă nouă
Cu fereștri vro două,
Casă șindrilită
Mîndru văruită,
Cu fața spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porți ridicate,
Cu uși largi și late,
Și cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira sta,
Gheme depăna,
Sfaturi înșira
Pentru fată-sa
C-așa-i dacă are
Fira fată mare :
Mi-o tot sfădește,
Căci fata iubește
Și se prăpădește
După-un feciorel,
Și-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Și-n casă și-afară
De s-a dus prin țară
Poveste și veste,
Și-apoi, nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fată-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea căsi și vite ;
Fira deci ferbea
Și mi se ciudea
Căci dînsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Și cu vîlfă mare...



Tot așa și iară
Și-acum stînd afară
Fira se ciudește
Și mi sesfădește ;
Fata tort răschiră,
Fuse-pline-nfiră
Și-nfirînd oftează,
Jalnic lăcrimează
Și lăcrimînd tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Și din cap dădea
Și din grai grăia :



- ,,Fată, draga mea !
Nu știu, cum, nu-i bine,
Nu știu ce-i cu tine,
Că tot porți bănat
De te rîd prin sat,
Și porți jale-amară
De te rîd prin țară !
Nuștiu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verși din greu
Și tot gemi de sună,
Parcă ești nebună,
Și-apoi zile întregi
Tu tot vii și-alergi
Și-ți tot plîngi norocul
Și nu-ți afli locul !
Nu știu ce-aș digere,
Ca să-ți dau de lege
Și să fii cuminte
Ca și mai nainte !''




Fata răschira,
Mama depăna
Și iar cuvînta :
- ,,Draga mamii, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gînduri grele,
De mă-omor cu ele !
Fii tu veseloasă,
Căci tu ești mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel -
Și el ți-a adus,
Dar eu nu ți-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brîu și-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătasă
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite
Toate-ntr-aurite !''



Fata, suspina,
Mama sta ce sta
Și iar cuvînta :
- ,,Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plînsul,
Du-te după dînsul,
Căci găzdac e tare,
Multe moșii are ;
Are vaci și boi,
Turme-ntregi de oi ;
Are zece juguri
Și pe-atîtea pluguri,
Are vii de struguri ;
Are-o casă naltă
Mîndru ridicată,
Casă șindrilită,
Mîndru văruită !''
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Și iar cuvînta :



- ,,Draga mamii, fată,
Fii cuminte-odată
Și-ți alină plînsul,
Du-te după dînsul,
Căci el e frumos
La căutătură,
La scurtătură,
Nalt e de stătură
Și-ndesat pășește
Și se potrivește -
Potrivește bine,
Draga mea cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gîndi la el,
Căci sărac e tare
Și nici neamuri n-are
Și-i din viță rea -
Ce zici, draga mea ? !''
Fata răschira,
Din greu răsufla
Și-apoi cuvînta :




- ,,Mamă, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel :
Numai Ionel !
Alt fecior în lume
Nu-mi trebuie și-anume
Io ți-o spun o dată :
Decît măritată
După alt fecior
Mai bine mă-omor !
S-o știi, mamă, bine
Asta de la mine !''



Fira greu rîdea
Și se cătrănea
Și-apoi se răstea :
- ,,Fă dar cum vei face,
Fă precum îți place,
Fă de capul tău,
Cum vei ști mai rău !
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte !''...



   II

Iubea-și Fira fata,
Încît era gata
Pentru ea să sară
Prin apă și pară
Și d-aceea ea
De năcaz plîngea
Cînd mi se gîndea,
Cum că-i lucră fata
Cum nu lucră alta !
Și d-aceea sta
Și se cugeta
Și trăia cu gîndul
Zilile de-a rîndul
Și-ntrebat-a finii
Și-a-ntrebat vecinii
Și-ntrebat-a frații
Și-a-ntrebat cumnații
Doar vor ști să-i spună
Vro provață bună,
Și-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Și-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnații,
Rudele și frații
Și i-au spus vecinii,
Oamenii și finii
Să nu-și bată gîndul
Uunde nu-i cu rîndul,
Să n-apuce codru,



Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta și cugeta,
Mult se frămînta
Și-ntrebat-a iară
Prin lume și țară
Și-a-ntrebat anume
Prin țară și lume
Pe la vrăjitori
Și descîntători :
Pe la crai de meșteri,
Cari trăiesc în peșteri
Și cari pot s-adune
Dragostea p-alune
Și pot munți să-nșire
P-o sîrmă subțire,
Și pot face vrajă
Și scot fier din glajă
Și din nea scot sînge
Și pot dealuri strînge,
Și ei strîng un munte
Pînă-l fac grăunte !
Și-apoi vrăjitori
Și descîntătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Păscălii deschis-au,
Bobi au înșirat,
Stele-au numărat
Și răspuns au dat
Că Fira să pună
Sîmbure de-alună
Și iarbă nebună,
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc



Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine străcurată
Pîn' va aburi,
Pînă ce vor fi
Ierbile-ncîlcite,
Arse și topite.
Iar apoi și-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o băndurică,
Într-o cîrpă mică
Și-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Și le va-ngropa
Și-n pămînt vor sta
Din zori pînă-n seară
Și pînă-n zori, iară,
Farmecul să piară,
Răul să se stîngă,
Vrajele să strîngă
Firicele coapte :
Ceasul rău al zilei !
Și-apoi Fira-n zori
Pe la cîntători
Să le scoată-afară,
Și-apoi de cu seară
Cînd se va culca,
Le va așeza
Sub perina sa :
Căci din vrăjitură
Și din făcătură
Ierbile topite
Vis îl vor trimite,
Visuri dulci și bune
Și-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-și mîntuie fata.



Fira-așa făcea,
Ea la foc punea
Sîmbure de-alună
Și iarbă nebună,
Mugure de paltin
Și iarba lui Tatin.
Aripă de-albină,
Fir de busuioc
Și-apoi le fierbea
Pînă clocotea
Apa din ulcea,
Pînă se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Și le-a îngropat
Și le-a dezgropat
Și le-a așezat
Sub perină-n pat ;
Apoi se culca
Și greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară ;
Vis de dimineață,
Vraja de viață.


       III


Iar a doua zi
Cît ce se trezi,
Fira veseloasă
A ieșit din casă
Și s-a dus prin sat
Și-apoi mi-a umblat
Pe la toți cumnații
Și pe la toți frații,
Pe la toți vecinii
Și pe la toți finii,
Și le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adeca-n vis
O babă i-a zis,
Că Fira pe fată
S-o prefacă moartă -
Și adune fini,
S-adune vecini
Și neamuri să strîngă
Pe fată s-o plîngă
Și să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Și să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble rîzînd -
Căci Ana auzind
Glumele pe rînd,
Se va năcăji ;
Și ea-l va urî,
Cînd va auzi
Că de rîs o poartă
Măcar că ea-i moartă.




Frații și cumnații,
Finii și vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Firă,
Mi se învoiră,
Căci altmintrea zău,
N-aveau încrătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Pînă la Ionel
Și-a vorbit cu el,
Și mi-l mai sucea
Și mi-l amăgea,
Nu știu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să rîdă de fată
Măcar că ea-i moartă.



   Și-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Și precum rîdea
Neîncetat glumea
Și fetei zicea :
- ,,Draga mamii, fată;
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată !
Căci am socotit,
Singură-am gîndit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Și-n voile tale !
Dar de-acum te las
Să faci cum îți place,
Fă dar ce vei face -
Placă-ți Ionel,
Dacă-ți place el !
Dar el totuși nu-i
Chiar așa cum spui
Și el, cum văd bine,
Nu trage spre tine
Căci te ocărește,
Te batjocărește.
Nu te mai voiește.''
Ana-ngălbinea
Și din cap dădea ;
Mă-sa iar zicea :
- ,,Dînsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Și-apoi dacă vrei
Poți proba o dată,
Draga mamii, fată :
Iat'te fă tu moartă
Și-ți voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Și-apoi se vor strînge
Rude și te-or plînge
Ca pe morți, căci ei
Moartă te-or gîndi,
Și-apoi va veni
Și-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plînge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubește
De se prăpădește,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Dragă cum îți pare
Ție, că te are !''



    Ana-ntîi rîdea,
Căci bine știa,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plînge
Pînă ce s-ar stînge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu :
Că Ionel glumește
Însă n-o iubește.


           IV


Anei nu-i plăcea
Mă-sa ce zicea.
Deci se tot gîndea,
Moartă se făcea
Și mi se punea
P-o laviță lată
Mîndru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiu peste față,
Cruce peste brață
Și-apoi Fira mea
Prin casă plîngea
Și se dăulea
Și ieșea p-afară
Și-intra-n casă iară
Tot cu jale-amară.
Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Și-au venit vecinii,
S-adunară frații
Supărați cu toți ;
Care cum venea
Prin casă plîngea
Și se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Și mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Și-auzea p-afară
Bocete amare -
Și biata copilă
Se umplea de milă
Și era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stingă,
Pînza să o-nfrîngă,
S-arete lalume
Că nu-i moartă-anume,
S-arete la țară
Că ea-i vie iară.
Dar pre cînd voia
Giolgiu-a sfășia
Iată - vai de ea -
Ionel venea !



    Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prindea suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gura mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plîngea
Inima-i rîdea :
Dinafară plînsul
La inimă rîsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvînta :
- ,,Vezi drăguța ta ?
Doamne, Doamne, ea
Pînă ce trăia
Cît te mai iubea
Și te mai dorea !
Și mi-a spus anume,
Că nu-i trebe-n lume
Numei el și el,
Singur Ionel !
Iar cînd îi spuneam
Și-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea și cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Și plîngea mereu
Suspinînd din greu ;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare !
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Și ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu !''
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvățat,
Mai întîi zîmbea,
Mai apoi rîdea
Și glumind grăia :
- ,,Multe se vorbiră,
Multe, lele Firă,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate !
Auzit-am eu
Povestind mereu
Că Ana mă place
Încît moartea-și face
Și că mă iubește
De se prăpădește !
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Și mă ocolea
Și nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea !
Căci așa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără stare -
Nu-i de casa mea
Și eu nu-s de ea !...''



Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbinea
Și rău îi părea
Că-a vorbit minciună,
N-a zis vorbă bună,
Și-i venea să zică
Că n-a zis nimică
Precum trebuia,
Și-i venea, venea
Lumini să le stîngă.
Pînza să o frîngă,
Feșnici să dumine,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Și apoi să joare,
Că fata nu-i moartă
Făr' Fira o poartă
De ocară-n țară
Și la sat de-ocară !
Și să joare-apoi
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cît el sta
Și se frămînta,
Lelea Fira-l scoase
Greu plîngînd din casă.


            V


Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Și rîdea, rîdea
Și din grai grăia :
- ,,Vazi ! Drăguțul tău
Te-a vorbit de rău
Și te ocărește !
Crezi că te iubește ?''


Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Și mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar și-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Și cum o privea,
Fața-i înnegrea
Și-mi înălbăstrea.
Albă se făcea ;
Inima-i bătea,


Ochii-i se-nvîrtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea :
Rugă albă ruptă,
Fața fetei suptă -
Doi bujori tînjiți,
Doi ochi veștejiți, -
Două flori pălite,
Buze-nalbăstrite -
Cărunjea brumată
Ana, fata moartă !



Și cînd mi-o vedea
Fira - vai de ea,
Jos pe loc cădea
Și plîngea, plîngea
Cît de jale-amară
Inima să-i sară :
Iară după ce finii,
Frații și vecinii
La dînsa-alergară
Și mi-o ridicară,
Ea strîngea în brață
Trupul fără viață
Și cu-amor gemea
Și cu-amor zicea :



- ,,Bujorel, bujor,
Inimă cu dor,
Scumpe bujorele,
Inimă cu jele,
Cît te-am iubit, eu,
Suflețelul meu !
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aș fi mers prin foc,
Aș fi mers în țară
Și din lume-afară !
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubești
Pe cine voiești -
Ci s-asculți de mine
Că eu îți vreu bine
Să te dau departe
După om de carte ;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăși vie,
Cum te-aș asculta,
Pe braț te-aș purta
Și te-aș mărita
După placul tău...
Ierte-mi Dumnezeu !
Blăstămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Și s-alerg prin țară
Pe la vrăjitori
Și descîntători !
Blăstămați să fie
Finii și cumnații
Cumetrii și frații,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori !''
Și Fira, sărmana,
Plîngea după Ana
Și plîngea, plîngea,
Mînile-și frînge,
Căci așa mult, biata,
Își iubide fata !



           VI

Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Și preoți cîntau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira supărată,
Neagră și sfărmată
Pășea-ncetinel
După sălășel,
Iar pre lîngă ea,
Ionel mergea
Negru și sfărmat,
Ars de supărat.


Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau,
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau ;
Iar cînd fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Și de mînă prinse
Pe bietul Ionel
Și-a privit la el
Cu durere grea
Și din greu gemea
Și cu-amar zicea :



-,,Blăstămat să fie
Pe veac de vecie,
Blăstămat de nori,
De iarbă și de flori,
Blăstămat de lună
Și de vreme bună,
Blăstămat de soare,
Blăstămat de mare,
De văzduh și zare
Acel om, pe care
Mi-l împingea firea
Să, strige iubirea
Cea nevinovată
De fecior și fată ;
Și pînă-n vecie
Blăstămate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele ;
Blăstămate-s ele,
Blăstămate fie -
Lumea să le știe,
Să le știe bine,
Cum mă ști'pe mine !''
Și zicînd așa
Ea mi se pleca,
Țarna-n mîni lua
Și mi-o arunca
Preste fată-sa :
- ,,Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, și mă iartă,
Iar tu Ionele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am știut eu
Să te prețuiesc
Pînă ce trăia
Scumpă fata-mea -
De-acuma voi ști
Te voi prețui !
Tu vei fi al meu,
Căci așa o vreu,
Să trăiești la mine,
Ca să-ți fie bine,
Să-mi ții loc de fiu
Pînă vei fi viu !''



Și ea cum zicea,
Spre mormînt privea,
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, -
Și-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-și pleca
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemișcată sta. -
Iară Ionel
O ținea spre el,
O ținea doios
Să nu cază jos -
Lung el mi-o ținea,
Însă cînd privea,
Ionel vedea
Cum că-n braș el poartă
Vai, pe Fira - moartă !



Mai 10 Iunie 1886





Poezia Numai Una de George Coșbuc





NUMAI UNA



Pe umeri pletele-i curg rîu -
Mlădie ca un spic de grîu,
Cu șorțul negru prins în brîu,
O pierd din ochi de dragă
Și cînd o văd, îngălbinesc ;
Și cînd n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar cînd merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.




La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cît e zarea.
Așa cum e săracă ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
Îmi tot închid cărarea.




Și cîte vorbe-mi aud eu !
Toții frații mă vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama la icoane,
Mătanii bate, ține post ;
Mă blăstemă : ,,De n-ai fi fost !
Ești un netot ! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane !''




Îmi fac de cap ? Dar las' să-mi fac !
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele !
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor -
Și fac ce vreau ! Și n-am să mor
De grija sorții mele.




Mă-ngroapă frații mei de viu !
Legat de dînsa, eu să știu
Că am urîtei drag să-i fiu ?
Să pot ce nu să poate ?
Dar cu pămîntul ce să faci ?
Și ce folos de boi și vaci ?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate !




Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui !
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul !
Să-mi cînte lumea cîte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea :
Decît să mă dezbar de ea
Mai bine-aprind tot satul !






Poezia Vîntul de Geoarge Coșbuc





VÎNTUL




De fete mari e lunca plină,
Iar vîntul răsfățat copil
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină :
- ,,O, Doamne, Doamne, adă-mi-l !''




Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfiios cînd e cu fete.
Iar ele rîd și rîd șirete
Și pe furiș privesc la el.




El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic ;
Mai rupe-n palme cîte-un spic
Și răsfățat apai își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de cîmp nimic.




Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat !
Și, cum să plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.




Apoi ca-n glumă el le prinde
De mînecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Șio strînge cătră el ușor.




Tot mai aprins, tot mai aproape :
- ,,Să te sărut, drăguțo, vrei ?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adînc de ape.''
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atîta lucru-n urmă ce-i ?




Ea stă la peptul lui pierdută,
Dintîi cu ochii la pămînt.
El zice-așa cîte-un cuvînt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută -
Ei, vezi tu, fetele cum sînt !




El a crezut că nu se poate.
Și iacă poți ! Dar să te ții !
E greu să dai de căpătîi,
Dar dacă dai, merg strună toate ;
Și fata mult nu se socoate,
Cînd pierde mintea cea dîntîi.




El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur să strîng !
Dar e prea mult ! Am să mă plîng
La toți vlădicii, să dau jalbă !
Auzi, să duci tu lume albă
P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng !




Ba ele-și mai desfac și sînul,
Și-n sîn el li se joac-acum -
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obraznici românul !
Auzi, dar cine-i el păgînul,
Ca să-mi sărute fete-n drum ?



Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat !
De-ar fi măcar de-aici din sat -
Voi cîți sînteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vîntul, nu-i păcat ?




Adică stăi ! Ce fată moare
Dacă-o săruți puțin ? Da' zeu !
Cum aș voi să fiu mereu
Un vînt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu !




Poezia Nunta Zamfirei de George Coșbuc





NUNTA ZAMFIREI





E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.




Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Cîți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.





El, cel mai drag ! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgostit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.





Și s-a pornit apoi cuvînt !
Și patru margini de pămînt
Ce strimte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un cuvînt !





Ca ieri, cuvîntul din vecini,
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsînd pe toți, din cît afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.





Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au închis,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodată.





Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Aajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.





De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai :
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.





Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cît loc poți gîndit să bați,
Venit-au roiuri de-mpărați,
Cu stermă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.



Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda și Rusandra lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sîlhui.





Și alții, Doamne ! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgănit !
Ce fete dragi ! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori !
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.





Voinicii cai spumau în salt ;
Și- creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinț mai tînăr cînd trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.





Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socrii mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de frciorași
Veneau călări.




Și ca la mîndre nunți de crai,
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor,
Cu muzici multe-n fruntea lor ;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.





Iar cînd alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit,
A prins să sune sunet viu
De treasc și trîmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu ? Oricum să scriu
E nemplinit !




Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gînd răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.





Un trandafir în văi părea ;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.




Și ea mergînd spre Viorel,
De mînă cînd a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și-atunci pornită toți șireag
Încetinel.





Și-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci :
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrîngăneii la opinci
Ca-n port de sat.




Trei pași la stînga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor ;
Se prind de mîni și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pămîntul tropotind
În tact ușor.





Iar la ospăț ! Un rîu de vin !
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.





A fost atît chiu și cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt !
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt !




De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat.





Și principi falnici  și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși !
De-ai fi văzut jucînd voioși
Și feți-voinici și feți-frumoși,
Și logofeți.





Ba Peneș-mpărat, văzînd,
Pe Barbă-cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc ! Și-ntre popor
Sărea piticul-ntr-un picior
De nu-și da rînd !




Sînt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit !
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.





Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dîntîi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mîni,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între romîni,
El a-nchinat.






Și-a zis : - ,,Cît mac e prin livezi,
Atîția ani la miri urez !
Și-un prinț la anul ! blînd și mic,
Să crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez !''




Poezia În Biserică de George Coșbuc




ÎN BISERICĂ



O, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun.
O, dacă știi tu, Fanny, că-mi ești atît de dragă,
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă,
Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun !
Ești tare cît să-mi spulberi a sufletului mumii
Cu cel mai gingaș tremur al ochilor azuri,
Tu risipești c-un zîmbet a mele-nvățături, -
O, vino și-mi răstoarnă pe toți savanții lumii !





Credințele-mprăștiate le voi uni mănunchi,
Din patima iubirii mă voi renaște iară,
Ca-n sufletul meu veșted speranța să răsară,
Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
În fața sfintei mame, sub bolțile-ncrustate
D-albastrul zugrăvelii ; și-o cruce sărutînd,
Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd,
La candela eternă cu mîni împreunate.




Și eu voi prinde ruga din piul tău respir,
Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
Să zică tot aceea zice ea nainte ;
Pristol îmi voi fi ochii și gura ta potir.
Atît de ideală, blîndețea ta mă-nbete
Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
Și-ți scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
Vorbește-mi de speranță, de rai și Dumnezeu,
De tot ce nu-mi încape în inima pustie :
Ce n-am crezut d-a pururi, eu îți voi crede ție,
Și face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău.
Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
Și-atîta poezie din ochi am să culeg ;
Zîmbindu-ți inocența din sufletul întreg,
Eu voi cunoaște raiul din fiecare zîmbet.





Voiește numai, dragă, și-atît de bun voi fi !
Eu nu iubesc pe nime, sînt lut sălbatic, Fanny,
Dar cere-mi tu, și vecinic îmi voi iubi dușmanii,
De-mi zici să iubesc petri, eu petri voi iubi.
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă !
Din cît sînt rău, o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari cu cheruvim,
Îmi fac din tine idol și-atît îmi ești de dragă !





Oh, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Poezia Spinul de George Coșbuc





SPINUL


Stetea frumoasa pe-un răzor ;
Voinicul lîngă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior.
Și ea plîngea : - ,,Un spin în cale !
De ce tot rîzi ? Ah, cum mă dor
Aceste rîsete-ale tale !''




Ea are flori de crîng la sîn
Și-n păr un trandafir sălbatic,
Și părul ei de rouă-i plin.



- ,,Ei, las' să rîd ! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Și vezi cu ce mi te-ai ales !''
- ,,Trei fragi ? Și-atît e doară bine !
Căci n-am putut în deal să ies ;
Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine !''





Cu ochii-nchiși și strînși de tot,
Ea de dureri izbea piciorul :
- ,,Ah, lasă-mă, că nu mai pot !''




- ,,Fricoasă ești !'' - ,,Da ! Te-aș vedea !
Fricoasă eu ? Așa e frica ?
N-ai milă de durerea mea !
Nu-ți pasă !'' - ,,Da ! Ca de nimica !
Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea
Să-mi fie schioapă nevestica !''




Ea-și potrivește floare-n păr,
Și-i înfloresc zîmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.





- ,,Să fiu chiar schioapă, ce-i apoi ?
Că ce ți-e drag, tot drag rămîne !''
- ,,Eu nu zic ba ! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mîne -
Tu cum să joci ? Sărac de noi !
Să stai la masă-ntre bătrîne !''





Ea-și ține brațul stîng pe piapt
Și-ncetișor desmiardă fruntea
Flăcăului cu brațul drept.




- ,,Eu ție vreau să-ți fiu pe plac ;
Și n-o să joc, și cei cu asta ?''
- ,,Așa-i ! Dar eu ? Eu ce să fac ?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu ? De-aș ști că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta !''





Ea rîde-acum ! - ,,Nebun ce ești !''
Flăcăul grabnic să ridică :
- ,,Ei, iacă spinul ! Ce-mi plătești ?''




- ,,Vrei plată ? Uite, ai trei fragi,
Și din cosiți-ți dau bujorii...''
- ,,Și toată frunza de pe fagi !
De dor de fragi se plîng feciorii ?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi,
Și pentru fragi dă-mi obrăjorii !''




Și ea-l lovește-ncetișor,
Zîmbind, cu palma peste gură.
- ,,Eu știu ! Să ceri așa-i ușor !




Dar las' acum ! E joi aici,
Și nimeni, așteptînd nu moare !''
- ,,Mă porți ca pe copiii mici ! -
Dar joi, să știi ! Trei fragi și-o floare !
Și joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi ești datoare !''





Poezia La Pîrîu de George Coșbuc






LA PÎRÎU


Venea pe deal, voios cîntînd,
Flăcăul ;
Pe-un umăr coasa legănînd,
Venea fără de nici un gînd
Flăcăul.
Dar iată-n drum îl află răul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum ?
Părăul -
Așa de lat și chiar acum !




Dincolo cîmp și lan și flori,
Ei cată !
Și doine și secerători ;
Părîu-i lat, și să nu mori ?
Ei cată !
Și-n grîu, ei bată-mi-l să-l bată !
În grîu, în grîu ? Dar ce-i în grîu ?
O fată -
Înoată-n spice pînă-n brîu.




- ,,Să n-ai, Catrino, zi de rău !''
Ea tace.
- ,,Ei, iacă naiba de părău,
Mi-i puse focu-n druml tău !''
Ea tace.
Deloc o vorbă ! Se preface.
Deloc, deloc, de ce deloc ?
Că-i place
Și vrea de el să-și bată joc.





- ,,Ai, fă, copii acasă mulți ?
Ei, iacă !
Nu vii, urîto, nu m-asculți ?
De dragul tău să mă desculți ?
Ei, iacă !
Mai bine plec !'' Și dînsul pleacă.
Dae ea ? Dar ea ? Ce-și zice ea ?
Să treacă !
Să facă-n urmă cum o vrea !





Văzînd-l, însă, c-a plecat,
Ea-și pune
Deoparte snopul : - ,,M-ai chemat ?''.
El mîna peste ochi mirat
Și-o pune.
- ,,Să-ți spun ceva ! cuvinte bune !''
- ,,Să spui, să spui ! Dar ce să spui ?
Ei spune !
Dar iute, vezi, că vreme nu-i !''




- ,,Dar ești departe, dragă, hai !''
- ,,Ba bine,
Atunci rămîi pe unde stai !''
- ,,Ce rea mai ești ! Ce suflet ai !''
Ba bine,
Ca să n-o creadă rea, ea vine.
- ,,Te temi, te temi ! parcă te temi
De mine.''
- ,,Ba nu ! Dar pentru ce mă chemi ?''





- ,,Haid', treci părăul ! Ce te-ntreci,
Catrino !''
- ,,Nu vreau, auzi ! De ce nu pleci ?''
- ,,Dar nu-i cît Oltul, poți să-l treci,
Catrino !''
- ,,Vecine, nu !'' - ,,Ba da, vecino !
Nu vreai ? Nu vreai ? De ce nu vreai ?
Haid', vino !
De-atunci și peste mări treceai.''




- ,,Ei iacă, viu ! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i !''
Știa doar fata felul lui !
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este ?
Apoi, apoi ? Ce-a fost apoi ?
Poveste -
Tot eu să spun ? Ghiciți și voi.







Poezia Scara de George Coșbuc





SCARA



Am găsit-o ieri în prun,
Dar - să nu grăbiți ocară !
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură : - ,,Ești nebun ?
Pune scara !''
-,,Dacă-njuri, eu n-o mai pun !''



Mai la urmă, pe-un cuvînt :
Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîți fuștei la scară sînt.
Sărutată -
Lăudat fii, Tată sfînt !




- ,,Unsprezece'', spune ea ;
Eu zic : - ,,Bine'', pe credință :
Doar o fi avînd știință,
Scara cîți fuștei avea,
Pe credință -
Asta e pierzarea mea !



Și-o sărut mereu-mereu :
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut - așa sînt eu !
Orice-ați face,
Doar e dat de dumnezeu !



Dar te uită ! Azi mă duc
Pe la ei, și iată scara !
Vrînd să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și cînd colo, stau năuc !




Dau să număr la fuștei -
Uite-i, frate, doisprezece !
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Împlîntat de mîna ei !
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei !




A greșit, îmi spuneți voi ?
Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece ? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi !
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi !




Zici că poate n-a știut
Cînd vorbea din prun cu mine ?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborînd-i, și-a tăcut !
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut !





M-a scurtat așa, știind !
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă ?
Maica mea, auzi ! S-o prind
Mincinoasă !
N-o mai cred, s-o văd murind !







Poezia Dragoste Învrăjbită de George Coșbuc





DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ

                   I

Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz-
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo pînă colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrimi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc ;
Prinde-n mîni un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frămîntă casa cu nimic, așa.
Ieri cît a fost ziuă nu s-astîmpăra
Nici cît bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și, de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceilalți ai casei. Și-avea plînsă fața.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mînă
Fusul plin și furca, și-a umplut de lînă
Lavițele vetre. - ,,Bine, fă dar ce-i ?''
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămasă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei : ,,- Nu vezi că se pierde ?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde ;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir ;
Trei le treci, și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca din carte.
Florile altiței tu le spînzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus !
Și-ai cusut cu negru fluturii pe coate !...''
A văzut Simina greșurile toate
Și-a-nceput să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză ! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc și pară.
Cînd se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară,
Și-a pus mîna-n șolduri și-a privit-o drept :
- ,,Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept !
Ce-a fost bun ; păi uite, mînecile-s rele !
Ce-ai făcut ? Stai beată și te uiți la ele !''
Ea prinzîndu-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte : - ,,Dă-le, mamă,-n foc !''.


                           II


Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sîmbetele însăși. Zi că și la moarte
S-a gîndit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină ! Mă-sa-i zise : - ,,Du
Cîteva și Linei, că și ea-ți aduce !''
Lina ! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gît s-o strîngă pînă va muri
Lina, că din dînsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru ! Lina-i vinovată !
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd,
Parcă e cu farmec ! Tot același gînd,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte !
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce și cum ?
Ce-a zis el ? Și dînsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă ? El a zis : - ,,Ei, lasă,
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă !
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.''
Ea s-a-ntors, grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine :
-,,Nu te las, Simino, vreau să mor, mai bine !
Nu te las acasă ! Stăi, că faci păcat !
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat !''
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să rîdă. Hoața. se preface !
Ea smuncindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace ! Și-a plecat, nebuna !
Asta-i ce o doare, asta numai, una :
L-a lovit ! Lisandru, ca trăsnit cum sta,
A privit în urmă-i și-a strgat așa :
- ,,Nu te cunoscusem, fă mai dinainte !
Dar așa ți-e portul ? Bine, ține minte :
De pe mine,-ți crească iarbă verde-n prag.''
Rău e și Lisandru. Dacă-i are drag
Într-atîta fata - și el știe bine -
Cum îi rabdă locul, doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai ? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde ? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei ?
Vezi a lui e vina ! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strîngă
Cu țîțîna ușii - și-i venea să plîngă
De necaz ! Sărmana, ea s-a încrezut,
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut :
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina !
Ea-l iubește, biata, cum iubește lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat,
Și-acum el o poartă gurile prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe vinovată.
Tuturor le spune că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel.
Vezi cum vine, doamne, peste om năpastea ?...
Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Și din toate, una mai mult răsărea :
Și-a bătut Linsandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Și strîngea din gură  să-și înghită plînsul.



                            III



A venit Joiana. Fata și-a luat
Doinița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vînt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurînd,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținînd
Lumînarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceară și-ngînînd arată
Pe pămînt cu mîna : - ,,Uite ce-ai făcut''.
Și tîrziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală :
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală.
Nicu e de vină ! - ,,Nu mai văd de fel !''
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plîngînd copilul și-a cătat cărarea.
Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastîmpărată.
Și-a-ncetat Simina, că s-a ostenit.
Cînd era prin tindă ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumînare.
,,D-apoi ce ? Atîta pagubă mai mare !''
Și-i sări deodată gîndul la vițel :
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cît de jalnic muge :
,,Ei, dar ce-i o noapte ! Mîne-n zori va suge !''
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa !... Că-i pasă !
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punînd-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - ,,Păi acol-o pui ?
Vino și strecoară laptele odată !''
Ea, prinzîndu-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește : - ,,Ce să mai strecor ?''
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa, negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă
Ce isprăvii îi face fata, c-apoi joc !
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și cînd zise mă-sa : - ,,Haide, fă la cină !''
- ,,Nu mănînc !'' răspunde și ieși-n grădină.




                             IV



Se-nserase bine. Turmele trecînd
Zîngăneau vrun clopot, și veneau pe rînd
De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cîntarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt.
Și plîngea Simina și privea-n pămînt
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai ! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus !
Și din ce ? Simina n-avea chip de   spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietina ei, poate cea mai bună-n sat.
Mă-sa-n tîrg fusese ieri și-a cumpărat
Mere ; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Să Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el ! Ea-l dete însă necerut :
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- ,,Dar dacă iau două ? - ,,Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul !'' - ,,Dar dacă iau trei ?''
Și Simina rîde : - ,,Mi le iei pe toate !
Dacă-ți place, ia-le !'' - ,,Tu te superi, poate ?
- ,,Nu, Lisandre, uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată ; Lina n-are doar să piară !''
- ,,Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, și-i dau mărul, vrei ?''
- ,,Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.''
- ,,Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decît tine.''


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


                 V


Ea stetea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu, Liniștit ședea
Cînele de-alături și-și privea stăpîna.
Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna
Pînă peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț
Mîneca ei stîngă își ștergea plînsoarea.
Se pornise vîntul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol.
Și cădea pe peptul și pe brațul gol
Al Siminii, stîndu-i albă-n poală rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cînelui, și-n urmă cînele-a-nceput
Mîrîind să măște capul. A tăcut
Cîteva clipe, și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Cînele, și blîndă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vîntul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cînelui prepus.



Ce-ntuneric ! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
,,Prea sînt eu nebună !'' Și pe cînd zicea
S-a nălțat cu totul, hotorît avea
Gîndul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și-o ține drept.
,,Ce să fac în casă ? Dar aici ce-aștept ?''
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure,
Și-i venea să urle ca din foc, s-njure,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca ?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină.
Și plîngînd i-ar zice : ,,Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat !''
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar iarta-o poate !
Și cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat -




Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcîndu-l într-o parte țîntă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frîntă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i ? Ce-i acolo ? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine, Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta ? Tocmai potrivită,
Pe cînd toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte,
Dac-o-ntrebi, și jură cînd e la prilej
Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej
S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii :
- ,,Ce te legi de mine ? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard !
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou ? Ba bine ;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine ?
Ea-ți despoaie gardul.''
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă.
Și simțea suindu-i sîngele-n obraz.
,,Slabă ești de înger !'' Și-i era necaz
De slăbia de-astăzi, ca de-o făcătură.
Cînele întruna mîrîie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mînile ; deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom.
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l ! Ține-n mîni zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră ! Nu, e numai unul.
Un tîlhar ! Să duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă, mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tîlharul ? S-ar grăbi să vie
Cătră ea s-o bată, Doamne, cine știe
Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum ?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit dodată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată,
El își ține-n mînă pălăria, stînd
Ca lipit de ziduri, și din cînd în cînd
Își ivește capul, numai cîte-o clipă,
Și pătrunde casa și a-scunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să rîdă de ce s-a temut.
Și-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stîngă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plîngă.


                           VI



Se zărea de lună. Cînele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna și să i searete
Prieten. Și-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cgeme cînele napoi,
Numai ca s-audă hoțul că sînt doi
În grădină. Vîntul gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.


                VII


- ,,Nu ești supărată ? - ,,Nu, dar tu ?'' - ,,Nici eu !
Și mă ierți ?'' - ,,Linsandre, eu am fost de vină !''.
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blîndă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să uple sufletele noastre.



Sub cireș iubiții mult timp au rămas,
Cînd din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce : - ,,Unde ești, Simino ?
Ne culcăm ! Pe ușă pui zăvorul, vino !''





Poezia Șarpele-n Inimă de George Coșbuc






ȘARPELE-N INIMĂ



M-ai strîns ieri cu mînie-n crîng
De brațul stîng -
De ce mă spui la toți că plîng ?



,,Să nu te văd cu vrun flăcău,
Că dai de rău !''
Dar ce, mă rog, sînt robul tău ?




N-am plîns și nu te lăuda !
Am plîns, ba da,
Dar nu pentru mustrarea ta !




M-au întîlnit așa pe drum,
Mai știu eu cum,
Iar tu ești mînios și-acum !




Și-a fost și soră-ta cu ei ;
Veneau tustrei,
Și-am stat puțin, și mai vrei ?



N-am voie nici atît, eu nu ?
Dar ce crezi tu,
Și ochii să mi-l scot de-acu ?




Ai răsărit ca din pămînt -
Ei, Doamne sfînt,
Îți sînt nevastă, soră-ți sînt,




De nu mă lași din ochi mereu ?
Nu pot și eu
Să mă-ntîlnesc cu cine vreu ?




,,De unde viu ? Ce cat în prund ?
Ce flori ascund ?''
Ești mamă tu, ca să-ți răspund ?



Și-uitîndu-te și-n jos și-n sus
Scrînșnind mi-ai spus :
,,Săracă fată !'' și te-ai dus.




Săracă ! Dar de ce să fiu ?
Pe suflet viu,
Cu nici o vină nu mă știu.




Apoi de ce tot spui și spui
Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui ?




Ce semn ? Tăcui așa mereu,
Că-mi fu cu greu,
Și ce-ți puteam răspunde eu ?





De-aș fi jurat pe-un rai de sfinți,
Tu, printre dinți,
Mi-ai fi răspuns la toate : minți !




Că și nu-i și nu-i, tu vezi !
Te-nveninezi,
Și toate cîte-ți par le crezi !




Și-am plîns și ieri gîndeam că mor
Că-mi tot dar zor
Să-mi aflii vina-n fața lor.



De ce mă chinuiești tu vrînd ?
De ce ți-e-n gînd
Mereu să mă tot vezi plîngînd ?



Vrășmaș de veci de te-aș avea,
Tu n-ai putea
S-acrești mai rău viața mea !




De-s rea, tu bate-mă să zac,
De-ți e pe plac -
Dar nu-mi scorni și ce nu fac !