Se afișează postările cu eticheta Eugen Jebeleanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Eugen Jebeleanu. Afișați toate postările

Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu





NOI VOM RÎDE LA URMĂ



Sst ! taci : va fi război !
Spun dînșii răzvrăților, - cu groază.
Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării
Se va opri măreața, mândra luntre vitează
Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade.




Pornească ei războiul,
Și trupul ducă-ni-l la abatoare !
Și, totuși, numai noi suntem
Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care
Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată.




Noi sîntem cei ce poruncesc ;
A inimilor storuri ni-s uneori lăsate,
Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre,
Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate,
Vom da la fund domneștile urzeli.




Pornească ei războiul.
Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite.
Mărețele minuni ale-omeneștii minți
Ni-s nouă hărăzite.
Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.



Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu





CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT !




A chefuit din nou grofeasca Hunie ;
Din turn, proptită-n coate, vitejească,
Își asmuți, în haite crunte, zbirii
Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul
- În timp ce, jos, era ucis poporul :
Fecioara-aceasta-n veci batjocorită )
Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Se spulberă sămînța muncii noastre,
Durerea noastră peste țări răsună.
Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții,
Că-n pusta lor pustie-i pace bună :
Cîntec, cîntec vechi.




De mii de ani, sau poate mai demult
Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd
N-a stat securea, n-a stat cîntat lor
Grofesc, - peste cutremure căzînd :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată -
Năroade turnuri vechi se prăbușesc,
Și pe însîngerate străzi frumoase
Ruinele stăpînii și-i strivesc :
Cîntec vechi, cînec vechi.







Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu






CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI



Mînie, jaruri sub cenușă,
Pumni strînși, mîini amenințătoare,
Turbate glasuri ne-ndurate,
S-apropie-a voastră sărbătoare !




Cîmpii, de seceriș gătite,
Tu, ură strînsă-n beregată,
Voi, dtrpte coase ridicate,
Serbarea roșie s-arată.



Maghiara lene se urnește,
Sar corzi întinse, mîniate.
Trufiile se tupilează,
Se-ascund tăceri înspăimîntate.




Va fi maghiară sărbătoare :
Grîu, sînge, tidve - om secera.
Sporește secta sfintei furii,
Vom secera, nu tremura !


1913






Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu





FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI !



Nu ești mîhnit de jalea mumii tale,
Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala,
Ci de zdrobita țară-ți este jale,
C-o fură grofi și popi, din deal în vale.




Ți-i inima-necată de suspine,
Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine,
Dar ceruri s-au deschis, de jale pline,
Și-atît amar s-a adunat, mulțime.



Văi că nu poți să stai acum în frunte !
Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte,
În cugetul maghiar să poți pătrunde,
Să tremure dușmanul orișiunde.



Vai ce păcat de tine ! Ce păcat
De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat
Din mișelie,-i azi prunc lepădat,
Ce ne acuză, neînduplecat.



Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare,
Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare
Și decît purpura strălucitoare,
Și decît orice nume roș mai tare.




De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da
Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina
Maghiara noapte, cum ai mai tăia
Cu rima și cu spada, buba rea.



A vieții sare-ai fi : răzbunător
Al crimelor grofești ;-nalt protector
De grămătici maghiari, ne-ndurător
Biciuitor viteaz al tuturor.




Zadarnic vai, te zbuciumi mîniat,
Ți-i sîngele mereu mai subțiat,
N-ai ură-n tine cît ai vrea, turbat :
Cu-ntreaga-ți spiță-n veci fii blestemat !


1912





Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu





LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII



Cucerit-au țara asta
Sciții bravi și plini de fală,
Plani de milă cu poporul :
Asta se învață-n școală.



N-a fost astfel, zece veacuri.
Crunt o duse muncitorul.
Dimni, un pumn, legară cobză
Iobăgimea-ntreg poporul.



Fu gogată țara noastră.
Are holde, codrii-odoare.
Dar, ce biet poporul strîns-a,
Pun boierii-n buzunare.




Doar bogatul, doar hapsînul,
Se-nfruntau din tot ce bun îi.
Cei ce lucră, milioane,
Beznele-i strîngeau și funii.




Inima ni-i azi mai dîrză
Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră
De s-ar frînge, și-ncă, mîine
alta fi-va țara nostră.




Țara-n care pun cătușe
Domnii - a ta-i, a tuturor :
Pregătescă-se de luptă
Palii fii de muncitori.



Soare bun e-n țara asta,
Aer ce te-mbujorează.
De-o veni domni să ni-l fure,
Smulge-l-va munca vitează.




Sus, copii, la-nvățătură,
La război, la sănătate !
Mîine, voi veți fi poporul,
Țării noastre libertate.








Poezia Vinul Domnișorilor Veseli de Eugen Jebeleanu





VINUL DOMNIȘORILOR VESELI



Cu cheflii domnișori,
Drepte, am băut și eu.
Gura, d-aia aspră mi-i ;
Neagră, inima în piept.




Poate că din vinul lor,
M-am și amețit cîndva.
D-aia greață mi-i atît,
D-aia știu eu să urăsc.




Multă-i, vai, în vinul lor
Veninoasa -nțelepciune,
Multă-i cinstea necurată,
Multă-i mila ucigașă.




Faima ăstui vin domnesc
O s-o cînt azi tuturor :
Nopți urîte, de beție,
Mi-ați adus, voi, aurora.





La domnișorescul vin
Vreau să-l duc pe-acel ce ținta
Și-a uitat-o și pe-acela
Ce de soartă-i strîns în clește.




Din domnișorescul vin,
Se ridică răzbunarea
Și dreptatea, ura, sila,
Și măreață, bătălia.






Poezia Plînsetul Meu de Eugen Jebeleanu





PLÎNSETUL MEU



Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă
Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape :
Sînt rege pe regatul de morminte
Și-n plînsul meu întregul plîns încape.





De plîng, întreaga Viață plînge,
Ruini, dezastre, chinuri și blesteme.
Și dacă-mi strig durerile în vînturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.






Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine.
Și chiar și-n moarte, falnic și frumos
Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.








Poezia S-A-Nălțat Păunul de Eugen Jebeleanu




S-A-NĂLȚAT PĂUNUL



,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Nalți păuni cu pene însorite, calde,
Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel.

Mîine va fi altfel, altă țară noastră,
Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră.

Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt,
Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt.

Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă
Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă.

Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate,
Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate.

Sau, pe metereze, cruntul foc va crește
Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește.

Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie
Sau de nu viața tristă-o să rămîie.

,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''





Poezia Spre Mîine de Eugen Jebeleanu





SPRE MÎINE


,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte,
Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată.
,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună.




,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre,
Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună.
Și singur, singur, înainte.




M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine.
Tu mamă, tată, popi și voi poeți,
Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți.




Străbuni și umbre și flăcăi de ieri,
Frați buni de sînge de pahare,
Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi.




Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă.
,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine.
M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.





Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu




ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.





Poezia Înflăcăratul Martie de Eugen Jebeleanu




ÎNFLĂCĂRATUL MARTIE



Oloagă-i lumea, poate că-i și-ncăpățînată.
Cel fugărit de-atîția, se surpă-n moarte.
Eu, însă, muribund gonit, ce crede-n viață,
Arunc a' Focului vii imnuri și ocări
Pe sfinții și samsarii-acestui Marte.




Audă-se-n sfîrșit cuvîntul unui ungur
Ce-n veci nu s-a temut, și care nici nu are
De ce să se mai teamă : cel urmărit mereu
Din stepa tristei Hunii pîn' la groapă
De-al grofilor cuvînt trufaș și de cîntări de slugi, murdare.




Eu trebuie să pier, poate fiindcă-s ungur
Și-s o povară-acestor o sută se Pilați,
Însă trăgînd să mor, mă-ncredințez
Acestor proaspeți tineri ai lui Martie :
Lor, celor noi, mai fericiții-mi frați




O, frați, în voi o vorbă nu-i minciună.
Puteți să cutezați mai mult, căci cutezați.
Nu are nimeni mai temeinic drept
La o mai pașnică, mai fericită viață
Ca întristatul tînăr ungur de-azi.




Priviți în jur și-aflați că tot ce e, -
Maimuțăreală-i, silnicii sînt, - toate.
Și, totuși, iată, voi sînteți cei tineri,
Și totuși, din mormînt, zăresc izbînda voastră :
Va fi mai blînd calvarul, mîine, poate.




Decît maghiarul tînăr, mai trist nu-i astăzi nimeni,
Căci e silit să zacă-ntre tonți și-ntre pașale,
Căci inima degeaba-n oțel îi e turnată,
Pe omul mîndru dornic să scapere ca inima,
Îl prinde-aici rugina și-l macină agale.




Dar Focul, Focul, tineri frați ai mei,
Vai, Focul nu-l lăsați să moară ! Ea,
Viața-rosturi sfinte-avînd-vrea să trăiască
Și-acel zvîrlit de ea-n Ungaria
Trebui' de-o sută de-ori mai mult să vrea.




Un mort, o tineri frați, frați părăsiți,
Viață și credință vă trimite.
Cenușa vă trimite Văpaia ce topește
Și-ndemnul ei de flăcări ; nu deznădăjduiți :
E Martie și Viața-i nesfîrșită.






Poezia Criști Uriași de Eugen Jebeleanu




CRIȘTI URIAȘI



Ca dolofanele ciuperci de după ploaie
Și ca-n Florența florile de Mai,
La fel se naște grămada sfîntă
De unuversuri noi, în nou alai.



Vorbește Biblia de-o lume doar,
Făcută de o mînă-atît de-nceeată...
Și-acum ce iute-apare cîte-o lume nouă
Din mintea omului, înflăcărată !



Din steaua de la Betleem, vestită,
Nici scrum, nici jar n-a mai rămas : o veste.
Dar omeneasca minte-nfipt-a steaguri
Pe-a stelelor scăpărătoare creste.




Un gînd al vieții suie-n slăvi un cînt
Ce înfrumusețează-urîta clipă.
O nouă lume-am făurit în inimi -
O nouă lume, iată, se-nfiripă.




Aripa, înfruntînd pe dumnezeu,
A unei agere mașini ce zboară
Stă mărturie : Omu-i creatorul, -
Iar dumnezeu : o veștedă coroană.




Putînd să moară orișicînd și totuși,
Vroind să-nfrîngă, el, eternitatea, -
Viteaz e orice om adevărat
Și-n el e strînsă toată bunătatea.




În blestemate vremi, duhnind tămîie,
Cînd cu credința-n Crist de ucedea,
Neprihănit, și-n vremile acelea.
Numai în Om un dumnezeu era.




În omeneasca inimă-s mereu
Mai dragi văpăile, și mai curate,
Și proaspetele lumi mari, făurite
De Om, din ce în ce-s mai minunate.




Tot mai puternică-i măreața Vrere
De-a nu-l mai căuta pe cel prea sfînt
În vorbe, - ci de-a-i da oricît Om
Dreptatea și frumosul, pe Pămînt.




Vrem pentru pietrele zvîrlite-n noi
-Și toți mai mulți sînt cei ce-o strigă-: pîine.
Mereu sîntem mai mulți cei ce luptăm,
Nu pentru noi, ci pentru cei de Mîine.




Simținm cum crește-n sufletele noastre
Puterea, biruind pe Nu-se-poate.
Simțim că fi-vor una-n viitor
Aceste universuri, noi, curate.




Din mii de lumi, s-o zămisli doar una.
O lume însă, grea de bucurii.
Și-această Vale-a Plîngerii de astăzi
O țară, scumpă tuturor, va fi.




Să ne înveselim și cei de astăzi,
Deși doar ce vin avea-vor parte
De Rai. El este, însă, și al nostru.
Noi l-am gîndit. E-n noi, - fără de moarte.




Crăciunul. Umblă Criști înalți,
Cristoșii noi, în oastea lor cea mare.
Sfînt Vifor, sună-ți cîntul ! Sină-ți imnul
Tu, Lume,-a noastră, Una, Pînă-n zare !


























Poezia Soarelui De Martie de Eugen Jebeleanu




SOARELUI DE MARTIE




( Mare ți-i puterea, soare-nalt de Marte,
Dar nici într-o mie de-ani n-avurăm parte
Să ne-aprinzi în țară o răscoală mare :
Lîncezeli de gheață ne-au ținut în gheare. )




Bat-o cerul, nădușala noastră,
Bată-ntreagă noastra viață s-o zdrobească,
De-om tînji-nainte - orfani, năuci, în lumi,
Bată-ni-l sărutul, somnul ni-l sugrume,



Stingă-a zămislirii dragoste curată ;
Bată-ne în visuri, bate-ne în faptă,
Bată-a noastră veche dunăreană vatră,
Bată-ne trecutul, viitorul, toată
Odrăslirea stirpei noastre haiducești,
De n-om frînge-aceste stavili tîlhărești :
Tot ce se ridică să lovească-n Marte.
Bată-l fără milă, de-i un cer ce bate.
Pe apărătorul celor ce-au apus,
Căci aici e-un blestem ; trebuie răpus
Tot ce-i vechi, aceste-unelte milenare,
Tot ce putrezește, tot ce e trădare,
Tot ceea ce face să ce creadă-n țară
Cum că Atelkuzu-i granița maghiară.
Astă stirpi-a celor vechi acum pornește
Să ne curme ; Martie tînăr, ne privește
Țintă-n ochi și dă-ne forțe, raze, vlagă,
Mari, cum ni-i credința-n revoluție,-ntreagă.
Revoluționar ni-i orișicare ceas,
Ni-i la fel îndemnul crîncen ucigaș,
Împotriva orișicărui grof bogat
Și a oricărui nou zaraf umflat.
Că-i grăbită lumea, și-i o întrebare :
Viața, viitoru-l merităm noi, oare?
Ca aici, nu pute-a ban și-a boiereală
Nicăierea. Totul cere-o primeneală,
Și de-și cern tămîia și mai trufaș popii,
Toate-arată cum că stăm la buza gropii.
Un cuvînt mai aprig trebuie să sune
Ca al lui Petofi. Totul să dărîme.
Martie ne-așează-n linii de bătaie :
Poate și-n Ungaria tristă-un drum să-și taie.




( Soare-nalt de Martie, ți-i bătaia mare,
Și-i sosirea-ți dragă fără-asemănare,
Dar să vrei, ca și noi să voim, să vrei
Să n-avem o moarte-urîtă, de mișei ! )








Poezia Pusta Maghiară Văzută Din Tren de Eugen Jebeleanu




PUSTA MAGHIARĂ VĂZUTĂ DIN TREN



Năvăliră din platouri
Fără de copaci, în pustă,
În adînci văi întristate.
( Zboară trenul, zboară-n noapte. )




De pe geam, din tren, și-aruncă
Ochii-n șes lumi, viitoruri.
Iar bordeiele surpate
Stau, pîndind îngrijorate.




De tătari s-au lecuit,
Se-mpăcară și cu turcii,
Dar și azi sunt ca-n trecut.
Și urăsc copacii, crunt.




N-au nici pomi, nici pace n-au,
De la neamț. Dar nu gîndesc
Să se schimbe : le-a rămas
Doar un vis : Nimicul gras.




Neam bătrîn, la minte strîmt,
Năvălit în șes, vai cum
Scăpătă ce-a scăpătat,
Caii cum ți-au șchiopătat !




Înșelîndu-te,-nșelînd,
Tot mințind, îți aminteai
De platoul tău mîhnit
Și-nșeuai calul, greșit.





Nu-i în lume vre-un popor
Mai de jale, decît ești.
Prinsă-n neguri dese, toată,
Stirpe dezrădăcinată...




Din grăbitul tren, zvîrlim
Tot gîndind la soarta-ți, grele
Profeții înlăcrimate.
( Zboară trenul, Zboară-n noapte. )






Poezia Cîntecul Fiului De Proletar de Eugen Jebeleanu






CÎNTECUL FIULUI DE PROLETAR



Biet tatăl meu, din zori în seară
Transpiră-n munci, din răsputeri,
Mai bun ca el nu-i om pe lume,
Nu nicăieri.




El poartă haine ponosite,
Dar mie-mi ia vestminte noi,
Vorbind de timpul ce-o să vină
Și pentru noi.




Pe tata-l umilesc bogații
Și-l țin în crunta lor robie,
Dar, seara, ne aduce-acasă
Nădejdea vie.




Om mare, luptător e tata,
De dragul nostru se jetfește,
Dar pentru bani, făptura-i dîrză
Nu-și ploconește.




Sărac și plin de griji e tata,
Dar dacă n-aș fi eu, - la dracu
Ar răsturna planeta asta
De-a berbeleacu.




De n-ar vrea el, toți bogătașii
Nu ar mai fi, s-o știe bine,
Și toți copiii de pe lume
Ar fi ca mine.





Doar un cuvînt de-ar spune tata,
Ce-ar împietri, hei, lumea mare !
N-ar mai trăi doar în petreceri
Și-n nepăsare.




Muncește tatăl meu și luptă,
În fruntea lumii-i el, mereu.
Și decît regii, mai puternic
E tatăl meu.








Poezia Neprihăniții Viitorului de Eugen Jebeleanu





NEPRIHĂNIȚII VIITORULUI





Oh, Babel alb, tu viață scumpă,
Tu ce rămîi și după ce-oi pleca,
Mîhniri, balsamuri, voi săruturi albe,
Voi cucuvăi mari, albe, ca de nea,
Cîntați.




Cîntați, cîntați, căci azi sînt altul,
Cîntați, căci plec acuma, iată :
De-abia acum privesc ne-nlăcrimat
Această viață, pentru-ntîia dată.
Sînt fericit.




Cu inima mințint-am, vai amar.
E-un sfînt ținut viața, -al tuturor.
Ea poate da oricît acelui, care
E inimii destoinic păzitor.
Eu mor.





Mor, însă fără de venin,
Văd totul alb. Povara mi-o zăresc
De-un alb scăpărător.
Făr' de culori drept și firesc,
Mă duc.




Ce-am vrut - e măreție rece
Și ce-am ajuns - o neghiobie :
Nimic, tărcat cu zugrăveli,
Vis, curcubeu, nimicnicie.
Lăsați-mă, acum.




Un merit am: adînc văzut-am -
Iubit-am lumea mult suferitoare,
Pe-ai Viitorului curați ostași.
Oh, oști neprihănite proletare,
Cîntați.








Poezia Folosul Lacrimilor de Eugen Jebeleanu




FOLOSUL LACRIMILOR


Îndoielile-ntrebări îmi pun :
,,Ce vrei omule, și cine ești?''
,,Plîng, și-al celor care plîng rămîn.''




,,Pentru alți să-nduri ești pregătit?
Ți-i credința mare,-adevărată?''
,,Nu, da-n fața ei mă-nchin smerit.''




,,Altora să dărui lacrimi poți?
,,Pentru ce nu plîngi doar pentru toți.''
,,Pentru că eu sufăr pentru toți.''




,,Și de-o fi să mori de chinuri mîine?''
,,Moartea o să-mi fie mult mai dragă,
Lacrimile toate vor rămîne.''




,,Și zadarnic totul de va fi?''
,,Lacrimile s-or umfla-n șuvoaie
Și pămîntul-ntreg l-or potopi.''








Poezia Cumătrul Lui Esze Tamàs de Eugen Jebeleanu





CUMĂTRUL LUI ESZE TAMAS



La Viena-i fiu-mi ;
Își luă și soață.
Fata-mi, Orseze, - a lui Ctrstos e :
Popi o țin în brață.




Grofu-mi luă pămîntul,
Țărna-mi luă nevasta.
Hai spre Munkàcs, prea destulă-i
Jeluiala asta.




Nu mai am nimica,
Praful îmi rămîne.
Către RaKoczi e timpul
Paşii să ne mîne.




Merg pe unde umblă
Ungurii, smintiţii,
Lotru la Viena-i fiu-mi,
Fata+mi cu prea sfinţii-i.





Sînt de rîs Oradiei,
Viena-mi rîde-n faţă.
Un cuvînt, cumetre Esze,
De la mine-nvață.




Domni și popi în cîrcă
Am răbdat cu carul.
Prea de-ajuns ne îndoparăm
Burta cu amarul.




Rokoczi, oricine,
Vie, nu adaste !
Să zdrobim, cumetre Esze,
Viperele noastre !


Poezia Palatul Rotschildzilor de Eugen Jebeleanu





PALATUL ROTSCHILDZILOR




Trăsură Hodoroagă, rea, galeră
Pe roți, ce să vorbești nu mi te lasă.
La Viena, la Paris, prin ceața deasă,
Iarna, oricînd, se arăta, sclipind,
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Birjarul mă ducea pe-aceleași locuri,
Mereu, parc-ar fi fost chiar Soarta mea.
Și, clătinîndu-mă în birja rea,
Vedeam : covoare și tablouri scumpe,
Și măreții și străluciri de focuri.





Om fericit birjarul : bate-un cal.
Dar strada e un ocean turbat,
De sute de galere despicat.
Ăst dumnezeu care ne biciuiește
Cît e de crunt și cît de neegal !





Birjarul se-nturna încet, rîzînd,
Și ca un călăuz, vorbea mereu :
,,E-al Rotschildzilor ăst palat''. Iar eu
Îmi înfundam tăcut în perna rece
Înfuriata-mi față, dogorînd.





Simțeam galera-mi lunecînd, amar,
Pe-al lacrimilor omenești ocean,
Pe-al bucuriilor ucise-adînc noian.
Doar vreun castel înalt cu turnuri-stînci,
Ni se-arată sclipind, trufaș, arar.




Veșnică seară, veșnică galeră...
Sus doar, în cîte-un turn, mereu se-aprind
Mii bucurii cu flăcări strălucind...
Și, pe deasupra tuturor, sclipește
Clădirea Rotschildzilor, grea, severă.




Poezia După Ploaia De Mai de Eugen Jebeleanu





DUPĂ PLOAIA DE MAI




Sub ceață-n zări, făgetul fumega,
Cîmpia fumega și - revărsat -
Curgea Eriul, cînd, așa, deodată
În trupu-mi istovit, pe cîmpul ud,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat.




Înaltă, iarba șuiera crescînd,
Cînta lumina, Soarele ardea,
Zbucneau frunzișuri, țărîna înflorea,
Pămîntul-ntreg juca și ceru-ntreg,
Și tot ce e sub Cer se săruta
Și tot ce e sub Cer se săruta.




Orășeneștii-mi ochi se-nchid, orbiți
De-atîtea sărutări, și-apoi, ușor,
Neliniștit, bolborosind, în șoaptă,
Înalț o rugă Cerului și spun :
,,Blagoslovește-ăst cîmp sărutător,
Blagoslovește-ăst cîmp sărutător !''




Pe-ntregul cîmp unde va crește viața,
Muncesc femeile, prășind în stol.
( Oh, totuși - totuși, să trăiești e bine. )
Sînt tinere și cît sînt de voinice
Și-au pînă la genunchi piciorul gol
Și-au pînă la genunchi piciorul gol.