Se afișează postările cu eticheta Date Privind Aspectul Morfologic al Pielii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Date Privind Aspectul Morfologic al Pielii. Afișați toate postările

Fiziologia Generală a Pielii




FIZIOLOGIA GENERALĂ A PIELII



Funcțiile proprii epidermului împreună cu funcțiile
dermului concură la îndeplinirea funcțiilor specifice
pielii, dar și la efectuarea unor procese fiziologice
generale, vitale pentru întregul organism.

Protecția este mecanică și chimică.
Protecția mecanică se datorește atît keratinei și grăsimii
din stratul cornos al epidermului, care formează o lamă
cornoasă elastică și rezistentă la agresiunea factorilor
din mediul extern, cît și fibrelor elastice și colagene din derm.
Astfel, pielea poate opune rezistență la forțele mecanice
exterioare cînd acestea tind să o deformeze.
De asemenea, ea se poate întinde în funcție de diferitele
poziții pe care corpul nostru le ia.
Protecția chimică se datorește conținutului în grăsimi al
stratului cornos, care asigură astfel impermeabilitatea pielii
față de apă și față de substanțele acide și alcaline slabe.
Reacția acidă ( pH=5,5 ) a pielii îi conferă acesteia o rezistență
față de microorganisme ( barieră biologică ).
Protecția față de razele ultraviolete se datorește stratului
cornos ( barieră fizică-optică ) și mai ales melaninei ( fotoprotector
biochimic ).
Desigur că aceste bariere pot fi rupte ca urmare a unor factori
nocivi din mediul extern care depășesc limita lor de rezistență.

Termoreglarea.
Pielea participă la menținerea temperaturii constante a corpului
de căldură, în timp ce căldura provoacă vasodilatație, care la
rîndul ei excită secreția sudoripară.
Sudoarea se elimină pe suprafața pielii în cantitate mai mare
unde, prin evaporare, produce o răcire a organismului.
În condiții de hipertermie se poate elimina o cantitate enormă
de sudoare ( cca 10 l )
Pierderea de căldură prin piele se face prin: radiație, convecție
conducție și evaporare.
În atmosferă umedă evaporarea este inoperantă.

Pielea ca organ de simț.
Pielea, prin situarea ei este supusă la acțiunea factorilor din mediul
ambiant.
Terminațiile nervoase din piele ( receptorii periferici ) transformă
excitațiile din afară în impulsuri nervoase.
Aceste impulsuri ajung pe calea nervilor la nivelul scoarței cerebrale,
unde ia naștere o senzație.
Pielea poate recepționa următoarele feluri de senzații: tactilă,
inclusiv presiunea ( mecanorecepția ), dureroasă, inclusiv arsura
și pruritul - mîncărimea - ( algorecepția ) și termică, la frig și la cald
( termorecepția ).
Pentru fiecare din aceste senzații există în piele organe receptoare
diferite ( de exemplu, pentru frig sînt corpusculii Krause, iar
pentru cald corpusculii Ruffini ).
Importanța pielii ca organ de simț este mare.
S-a stabilit că pe 1 cm pătrat de suprafață cutanată se găsesc
100 - 200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune,
12-13 puncte sensibile la frig și 1 - 2 puncte sensibile la cald.
Cele mai multe puncte sensibile la presiune se află pe vîrful
degetelor, pe palme, pe tălpi și pe vîrful limbii.

Respirația.
Pielea captează oxigenul atmosferic și elimină în schimb bioxidul
de carbon, produs al metabolismului celulelor respective.

Permeabilitatea cutanată.
Pielea reprezintă o cale de introducere a medicamentelor și
cosmeticelor.
Epidermul este permeabil apei, însă într-un grad mai redus,
datorită keratinei și grăsimilor din compoziția sa.
Absorția diferitelor substanțe se poate face prin orificiile pilo-
sebacee și sudoripare.
În general, soluțiile apoase pătrund mai repede decît grăsimile
sînt mai fluide.
Cea mai mare putere de pătrundere o au uleiurile.
Există două mecanisme de pătrundere: prin aplicare simplă și
inbibiție lentă ( 2 - 5 ore ), mecanism prin care penetrația este
cu atît mai mare cu cît vehiculul este mai fluid: axungia, seul,
apa, vaselina, ceara, lanolina și prin fricțiune ( 5 - 10 minute )
În acest caz absorția este condiționată de vîscozitatea substanței
( lanolina, fiind cea mai vîscoasă, pătrunde mai mult ).
În practica zilnică de dermatologie sau de cosmetologie,
adăugarea lanolinei în unguente dace ca absorția să fie maximă
și odată cu ea se absoarbe substanța ( medicamentul ) activă.
Explicația acestui fenomen este următoarea: colesterolul
conținut în lanolină se combină cu proteinele din celulele
epidermice, formînd un complex lipoproteic, numit cenaspsă.
Aceasta modifică proprietățile fizice ale celulelor epidermice
făcîndu-le capabile să absoarbă substanțele active.

Electrofiziologia cutanată.
Prin  mobilizarea electroliților din epiderm se produce un curent
electric de polarizare care, captat cu ajutorul a doi electrozi,
poate fi măsurat cu un microampermetru.

Rolul de imunologie.
Dermul, prin componentele sale celulare, are un rol important
în procesele de apărare.
Astfel, histocitele se pot transforma în macrofage, care înglobează
particulele străine pătrunse la acest nivel; limfocitele prezente
în piele au capacitatea de a forma anticorpi, împotriva diferitelor
substanțe nocive ( antigeni ) ; mastocitele au capacitatea de a
elibera histamina și heparina, ca urmare a ciocnirii dintre antigeni
și anticorpi.
Intervenția pielii în imunologie, și deci în procesul de sensibilizare
față de anumiți agenți patogeni, a făcut să se realizeze o serie de
reacții ( teste ) cutanate cu valoare diagnostică: reacții la tuberculină
și tricofițină, reacția Dick în scarlatină, teste epicutanate în
diagnosticul bolilor dermatologice de natură profesională etc.




Funcțiile Epidermului și Ale Anexelor




FUNCȚIILE EPIDERMULUI ȘI ALE ANEXELOR


Keratinogeneza este un proces care începe la nivelul
celulelor stratului germinativ ( keratinocite ) și se
termină prin formarea celulelor stratului cornos, care,
sînt celule moarte, fără nucleu, turtite, cu pereți
constituiți dintr-o substanță rezistentă, keratina.
Keratina este o proteină foarte bogată în sulf, care
conferă pielii o rezistență deosebită.
Conținutul în sulf al unghiilor și părului este mai mare.
În procesul de formare a keratinei un rol îl joacă
glicogenul, care servește și ca substrat energetic.
Keratina celulei cornoase este rezistentă la factorii
mecanici sau chimici din mediul extern, iar prin
aciditatea ei constituie mantaua acidă, care rezistă la
acțiunea microbilor, virusurilor și a paraziților criptogamici.
În rezumat, keratinogeneza realizează lama cornoasă
care prin rezistența și elasticitatea ei se opune agresiuni
factorilor din mediul extern, îndeplinind în acest fel un
rol fiziologic de apărare.
Lipsa de vitamina A poate duce la keratinizarea exagerată,
urmată de o descuamație abundentă.

Melanogeneza este procesul prin care se sintetizează melanina,
pigmetul pielii.
Melanina este produsă de către melanocitele din stratul bazal
( germinativ ) al epidermului, în organe subcelulare specializate -
melanozomi - și este stocată sub formă de granule în citoplasma
melanocitelor.
De aici pigmentul este transferat în keratinocitele înconjurătoare.
Melanina este o proteină complexă, cu un bogat conținut de cupru.
Sinteza ei constituie un proces biochimic complicat, în care
tirozina se transformă în dihidroxifenilalanina ( DOPA ), după care
urmează alte etape în urma cărora rezultă indol-5-6-chinona, iar
aceasta, prin polimerizare, dă naștere pigmentului propriu-zis.
Pigmentul melanic are rolul de protecție față de lumină și razele
ultraviolete.
Rapiditatea formării acestui pigment diferă de la om la om, ceea
ce explică faptul că, la aceeași expunere la soare, în general,
persoanele blonde nu se bronzează la fel ca cele brune.
O serie de factori influențează melanogeneza.
Astfel, sinteza și distribuția pigmentului sînt controlate de un hormon
hipofizar - hormonul melanostimulator.
Hormonii suprarenalelor inhibă melanogeneza, lipsa lor ducînd
la hiperpipigmentări, ca în boala Addison.
Hormonul tiroidian stimulează pigmentogeneza.
Hipertiroidismul se însoțește de pigmentări, în timp ce în hipotiroidism
( mixedem ) apare o paliditate caracteristică.
Cuprul, arsenicul, calciul, magneziul stimulează pigmentogeneza,
iar molibdenul, mercurul și aurul o inhibă.
Lipsa vitaminelor A, C și PP provoacă hiperpigmentări.

Funcția de barieră este una din formele prin care pielea își
realizează rolul său de organ protector.
Această funcție este îndeplinită de stratul lucid, supranumit
și strat-barieră.
Stratul lucid are un pH acid și este constituit din substanțe
hidrosolubile și lipide.
Astfel, se explică capacitatea sa de a controla tranzitul apei
prin epiderm și de a lega baze și acizi slabi.
Deci, această zonă reglează permeabilitatea cutanată.

Secreția sebacee sau sebumul este produsul glandelor sebacee.
Sebumul rezultă din distrugerea celulelor glandulare ( sectreție
holocrină ) și este format din fosfolipide, colesterol, trigliceride
și acizi grași nesaturați.
Secreția sebacee, care se află sub dependența sistemului nervos
central, este continuă, cantitatea medie în 24 de ore fiind de 1-2 g.
Sebumul participă la alcătuirea așa-numitului film hidrolipidic
superficial,, care este capabil să absoarbă o mare cantitate de apă
și colesterol.
Deoarece conține acizi grași nesaturați și alte substanțe, sebumul
participă la apărarea antimicrobiană și antifungică a pielii.
De asemenea, el protejează firul de păr, pe care-l îmbracă într-o
peliculă fină și îi asigură o oarecare suplețe.
Astfel, sebumul este un adevărat lubrifiant al pielii și părului.
Secreția sebacee este influențată de o serie de factori ca: sistemul
nervos ( emoțiile duc la contracția mușchilor erectori ai firelor de
păr, urmată de hipersecreția sebacee ), hormonii ( androgenii excită,
iar estrogenii inhibă secreția seboreică ), temperatura mediului
înconjurător ( dacă este ridicată stimulează secreția ) și razele
ultraviolete ( în doze mici stimulează, iar în doze mari diminuează
secreția ).

Secreția sudoripară sau sudoarea este produsul glandelor sudoripare.
Aceasta este un lichid limpede, cu miros caracteristic, care variază
după regiuni, rasă și individ.
Sudoarea conține 1% substanțe și 99% apă.
Dintre substanțe amintim: ureea, acidul uric, creatinina, amoniacul,
glucoza, acidul lactic, vitamine ( C, B1, B2, PP ), săruri minerale
( de sodiu, potasiu, magneziu etc. ) și acizi volatili ( acetic, formic,
butiric, valerianic și caproic ).
Secreția sudorală este continuă, în mod normal imperrceptibilă
( perspirația insensibilă ), cantitatea medie în 24 de ore fiind de
600 - 800 ml.
În condiții speciale, ca efort sau temperatura ridicată a mediului
ambiant, se poate elimina o cantitate enormă de sudoare, ajungînd
pînă la 10 litri.
După felul glandelor care o secretă, ecrine sau apocrine, sudoare
are cîteva caracteristici distincte.
Astfel, sudoarea ecrină este foarte acidă ( pH=3,8 ) și fluidă, iar
sudoarea apocrină este aproape alcalină ( pH=6,9), vîscoasă și se
elimină intermitent, stadiul secretor fiind urmat de o pauză lungă.
Aciditatea sudorii ecrine mărește puterea de apărare a pielii față
de agenții patogeni, în timp ce tendința spre alcalinitate a secreției
apocrine explică condițiile extrem de favorabile dezvoltării
microbilor și micozelor ( ciupercilor ) la nivelul axilelor și
regiunilor inghinale.
Secreția sudoripară este influențată de factorii externi ( căldura
o stimulează ) și interni ( sistemul nervos, efortul muscular etc. ).
Acetilcolina, adrenalina și pilocarpina stimulează secreția de
sudoare, în timp ce atropina o inhibă.

Pilogeneza este procesul de formare a firelor de păr la nivelul
foliculilor piloși.
Creșterea firului de păr se face în ciclu cu durata de 2 - 6 ani.
Părul este constituit din tricokeratină.
Culoarea părului se datorește prezenței unor melanine, eumelanina
( asemănătoare cu melanina din epiderm ), care colorează părul
în brun și negru și feomelanina, care îl colorează în galben-roșcat.
Pilogeneza este influențată de factori ca: hormoni, circulația
sanguină dermică și factori exogeni.
Astfel hiperfuncția hipofizei ( excesul de hormon somatotrop la
bolnavii de acromegalie, sau de ACTH în boala Cushing ) duce
la hipertricoză (păr în exces), în timp ce hipofuncția hipofizară
(nanism) se însoțește de hipotricoză.
Corticoizii în aplicații locale sau injectați în derm stimulează
pilogeneza.
Hormonii sexuali masculini ( androgenii ) inhibă pilogeneza, în
timp ce hormonii sexuali feminini ( estrogenii ) excită pilogeneza.
Vasodilatația stimulează creșterea părului, în timp ce spasmele
capilarelor din papila bulbului pilos sînt urmate de căderea părului
( alopecie ).
Razele ultraviolete, substanțele vasodilatatoare ( histamina,
vitamina PP, procaina ), substanțele fotodinamice ( meladinina ),
vitaminele A, B2, E, H1 și unele elemente minerale ca Fe, Cu, I
stimulează pilogeneza, iar sărurile de taliu și substanțele
antimitotice ( folosite în tratamentul cancerului ) o inhibă.




Formațiunile Anexe ale Pielii - Glandele Pielii




FORMAȚIUNILE ANEXE ALE PIELII - GLANDELE PIELII



Glandele pielii își elimină produșii de secreție la
suprafața epidermului și îndeplinesc funcții
fiziologice importante.
După structura anatomică, aceste glande sînt de
două feluri : acinoase și tubulare.
După felul secerției se deosebesc : glande holocrine
( sebacee ) și glande sudoripare ( ecrine și apocrine ).

Glandele sebacee sînt anexate unor foliculi piloși, fiind
situate mai superficial decît glandele sudoripare.
Sînt glande de tip acinos - holocrin, aceasta însemnînd
că produsul lor de secreție - sebumul - este pus în libertate
prin distrugerea celulelor în care este înmagazinat.
Sebumul este evacuat în foliculul pilos printr-un canal
foarte scurt - conductul sebaceu.
Glandele sebacee sînt mai dezvoltate și mai numeroase
în anumite regiuni ca: frunte, șanțul nazo-genian,
bărbie, partea superioară a trunchiului ( mai ales zonele
presternală și între omoplați ) și în regiunea genitală.
În regiunile lipsite de păr ( palme și tălpi ) ele lipsesc.
Forma acestor glande este cea de lobuli.
La periferie, lobulul are celule germinative, iar în centru
se găsesc celule care conțin o mare cantitate de grăsimi
neutre.

Glandele sudoripare se găsesc pe toată suprafața pielii,
spre deosebire de glandele sebacee, fiind mai numeroase
și mai dezvoltate în unele regiuni.
Forma lor este tubulară, la fiecare tub distingîndu-se o
porțiune secretorie, glomerului, situată în dermul profund
sau hipoderm, și o porțiune excretorie, canalul sudoritar,
care după ce străbate dermul și epidermul se deschide la
suprafața pielii printr-un mic orificiu, porul sudoripar.
Există două tipuri de glande sudoripare : glande ecrine și
glande apocrine.

Glandele ecrine sînt glandele sudoripare propriu-zis.
Ele sînt diseminate pe toată suprafața pielii, în special pe
palme și tălpi.
Secreția lor este merocrină, adică celulele secretă sudoarea
fără să se distrugă.

Glandele apocrine sînt mai puțin numeroase, însă mai mari
și se găsesc în axile, mameleoane, perineu și regiunea anală.
Secreția lor este holomerocrină, adică celulele glandulare se
distrug parțial în timpul secreție.
Spre deosebire de glandele ecrine, al căror tub excretor se
deschide direct la suprafața pielii, glandele apocrine se deschid
în interiorul foliculului pilosabaceu.







Histologia Pielii





HISTOLOGIA PIELII



Pielea se compune din trei straturi: epidermul, dermul și
hipodermul.

Epidermul, care constituie stratul periferic al pielii,
este un epiteliu stratificat.
Celulele epidermului sînt dispuse în șase rînduri suprapuse,
după cum urmează:

Pielea și structura ei

- stratul bazal sau germinativ este stratul cel mai profund,
format dintr-un singur rînd de celule cilindrice, dispuse
paralel ( ,,în palisadă” ) și așezate pe membrana bazală,
care le desparte de derm.
Aceste celule au fost denumite keratinocite și au rolul de
reînnoire continuă a celulelor epiteliale din straturile de deasupra.
Tot în stratul bazal se mai găsesc și melanocitele, celule
care au capacitatea de a forma pigmentul melanic ( melanina )
care dă culoarea pielii;



Transformarea celulelor epidermice























- stratul filametos, spinos sau mucos al lui Malpighi este un
strat format de fapt din 6 - 12 rînduri de celule poligonale,
care provin din celulele stratului germativ.
Celulele acestui strat sînt legate între ele prin niște fibrile
denumite punți intercelulare, care explică rezistența deosebită
de la acest nivel;
stratul granulos este format din 1-5 rînduri de celule romboidale,
cu marea axă orizontală și nucleul degenerat.
Citoplasma celulelor conține grămezi mari de keratohialină;
- stratul lucid este format din celule feziforme care au
nucleu puțin vizibil;
- stratul cornos este format dintr-o suprapunere de celule cornoase,
turtite, care nu mai au nucleu și se disociază ușor.
Grosimea acestui strat diferă după regiune, sex și profesie ;
- stratul exfoliativ sau disjunct este format tot din celule cornoase,
mai bătrîne și care fiind slab unite de desprind ( exfoliază )
continuu.
Acest proces abia vizibil se numește descuamația fiziologică.
Celulele stratului cornos și exfoliativ sînt de fapt celule
moarte, care sînt înlocuite mereu prin formare de noi celule.
Aceste schimbări sînt caracteristice și pentru păr, unghii
și glande sebacee.

Dermul este de fapt un țesut conjuctiv format din fibre,
celule și substanța fundamentală.
Delimitat de epiderm prin membrana bazală, sinuoasă,
el este constituit din două straturi:
- stratul papilar, mai subțire sau dermul superficial, papilar
este situat la nivelul papilelor dermice ( proeminențe conice
care se mulează pe prelungirile epidermului, denumite creste
interpapilare ).
- corionul sau dermul propriu-zis, cel de-al 2-lea strat,
cuprinde 4/5 din grosimea dermului.
Fibrele  care compun dermul sînt din trei feluri: fibre
conjunctive, fibre elastice și fibre reticulare.
Aceste fibre se întretaie în toate sensurile contituind o triplă
rețea care este presarată de celule.
Celulele sînt de două feluri: celule fixe ( fibroblaști, fibricite,
mastocite, plasmocite, celule pigmentare ) și celule migratorii
( limfocite, monocite și granulocite ), provine din vasele sanguine.
Fibroblastul este celula specializată în elaborarea fibrelor de colagen.
Fibrele și celule sînt cuprinse în așa-numita substanță
fundamentală gelatinoasă, amorfă, omogenă și acidofilă ( se
colorează roz-palid cu ajutorul eozinei ).
În afara elementelor de mai sus, dermul conține numeroase vase
sanguine, limfatice și terminații nervoase.

Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii și este format
din țesut conjunctiv lax, în ochiurile căruia se află celule
grăsoase mari, grupate în lobuli, care constituie paniculul adipos.
În hipoderm, pătrund uneori glomerulii glandelor sudoripare
și își au sediul unii mușchi pieloși și corpusculii senzitivi.






Date Privind Aspectul Morfologic al Pielii




 DATE PRIVIND ASPECTUL MORFOLOGIC AL PIELII



Pielea este un organ conjunctivo-epitelial care
îmbracă corpul în întregime, cu excepția orificiilor
naturale ( nas, gură, uretră, vagin, anus ) unde rolul
de înveliș este preluat de submucoase și mucoase.
Pielea nu este un simplu înveliș al corpului, ci este
un organ cu o activitate vitală ca și a inimii, ficatului
sau a altor organe.
Pielea este cel mai mare organ al corpului și are
următoarele caracteristici:
- suprafața pentru talia mijlocie a unui adult este de cca
1,5 - 3 m pătrați, iar la nou-noscut cca 0,25 m pătrat;
- greutatea pielii reprezintă aproximativ 6% din greutatea
totală a corpului.
Astfel, la un om adult cu o greutate de 70 kg, pielea
cîntărește peste 4 kg;
- grosimea variază ( între 0,5 - 4 mm ) după regiuni,
vîrstă și sex.
Astfel, la nivelul palmelor și al plantelor, pielea este
foarte groasă ( 2 -3 mm ), iar la pleoape, pe prepuț și pe
fața internă a coapselor este subțire ( 0,7 - 1 mm ).
Pielea copiilor și a femeilor este mai subțire decît cea
a bărbaților.
- culoarea variază după rasă, vîrstă, sex și regiuni.
După rasă, ea poate fi de la alb-deschis pînă la
negru-închis.
Copiii și femeile tinere au o culoare mai deschisă decît
a adulților și bătrînilor.
Pielea de la nivelul areolei mamare și cea din regiunea
genitală este mai pigmentată decît în alte regiuni.
Această pigmentare este mai pronunțată la femei, în
special în timpul gradividății.
Culoarea pielii rezultă de fapt din amestecul mai
multor culorii:
- culoarea proprie a pielii, galbenă, este datorită
stratului cornos;
- culoarea albă este cauzată de keratohialină, substanță
care se găsește în epiderm și anume în stratul granulos;
- culoarea brun-închisă este provocată de melanină,
pigmentul pielii;
- culoarea roșie este datorită sîngelui din rețeaua sanguină
a dermului.
Relieful pielii este determinat de proeminențe și depresiuni
( șanțuri, cute, ).
Șanțurile mai mari se observă la nivelul plicilor de flexiune,
iar șațurile mai mici desemnează romburi pe toată suprafața
cutanată formînd cadrilajul hașuat caracteristic pielii.
La nivelu pulpelor degetelor proeminențele ( crestele
interpapilare ) și depresiunile ( șanțurile interpapilare )
au o dispoziție particulară, care este caracteristică fiecărui
individ și se menține de la naștere pînă la moarte, nemodificată.
Această dispoziție particulară este cunoscută sub numele
de amprente sau dermatoglife.
Orificiile pielii sau porii sînt locurile pe unde glandele
sebacee, sudoripare și mamare excretă produsele lor
( sebum, sudoare și lapte ).
Ele sînt situate după natura lor, în jurul perilor sau diseminate
pe tot tegumentul.
Consistența pielii este moale; ea este catifelată, grasă, ușor
umedă, în funcție bineînțeles și de cantitatea secrețiilor
foziologice.
Elasticitatea pielii este foarte mare.
Astfel un fragment de 2 cm suportă o greutate de 2 kg
fără a se rupe.
În caz de întindere lentă ( graviditate, creștere ) se poate
rupe fibrele elastice din derm, apărînd vergeturile.
Luciul pielii este mai pronunțat acolo, unde cadrilajul
hașurat lipsește ( buza, pavilionul urechilor etc.).





Nu Toate Persoanele au Același Tip de Piele




NU TOATE PERSOANELE AU ACELAȘI TIP DE PIELE


Există nenumărate tipuri de piele care diferă între ele.
Pentru determinarea naturii tenului este necesar un
diagnostic cosmetic deoarece numai în felul acesta
putem realiza o îngrijire rațională și eficientă.
În acest scop avem nevoie de o lupă sau de o foiță de
hîrtie pe care o aplicăm pe față și apoi o privim în zare,
existența petelor de grăsime indicîndu-ne o piele grasă.

Examenul pielii cu lupa și diagnosticul pielii cu foița de hîrtie



O indicație privind natura tenului o putem obține
și cu ajutorul unui creion ( dermatograf ), dacă
cu partea neascuțită vom trage cîteva linii pe piele,
apăsînd ușor.
În cazul cînd traseul se înroșește, avem de-a face
cu un ten sensibil; înroșirea deasupra liniei indică
un ten gras iar dacă se observă o adîncitură, este
vorba despre o piele uscată; tenul normal nu
prezintă nici o reacție.





Diagnosticul pielii cu creionul























Menționăm că pentru determinarea naturii tenului,
înainte de examinare vom îndepărta orice urmă de
fard și alte impurității.
Ne vom spăla cu apă și săpun și vom lăsa să treacă
aproximativ 3 ore pentru ca pielea să-și recapete
aciditatea normală.
Pentru a vă îngriji cu eficiență maximă trebuie să
cunoașteți cîteva date legate de structura, anatomia
și fiziologia pielii.



Histologia Pielii

Formațiunile Anexe ale Pielii - Glandele Pieii

Funcțiile Epidermului și ale Anexelor

Fiziologia Generală a Pielii