Se afișează postările cu eticheta Anatomia și Fiziologia Cîinelui. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Anatomia și Fiziologia Cîinelui. Afișați toate postările

Membrele Anterioare și Posterioare Ale Cîinelui




MEMBRELE ANTERIOARE ȘI POSTERIOARE ALE CÎINELUI


Membrele anterioare cuprind omoplatul, umărul
oblic plasat, brațul, cotul, antebrațul, genunchiul
bine conturat, fluierul piciorului și laba.
Membrele posterioare cuprind pulpa ce are în partea
de sus șoldul, apoi gamba, jaretul ( înclinația
genunchiului ), fluierului piciorului și labele.
Diversele atribuite standard ale acestor elemente:
Membre ( ca întreg ): drepte, puțin îndoite, cu
mușchi bine sau slab dezvoltați.
Pulpa ( coapsa ): lungă, scurtă, puternică, joasă,
ridicată, musculoasă sau nu.
Labe: compacte, mici, ovale rotunde, dure, închise,
deschise, ,,labă de pisică”, ,,labă de iepure”.
Labele membrelor anterior au cinci degete.
Ele trebuie să fie bine dezvoltate, să se așeze bine
pe sol, să nu fie prea înguse sau prea scurte, dar
nici lungi și lăbărțate.
Labele din spate au patru degete; un al cincilea deget,
atrofiat, denumit pinten, poate fi întîlnit doar la
unele rase.
Adesea el este amputat cînd cîinele este pui, odată
cu coada sau urechile, deoarece poate crește în interior
provocînd dureri sau îl poate jena și chiar răni în
timpul lucrului, declanșînd infecții.
Poziția ( direcția ) membrelor sub corpul cîinelui poartă
numele de aplomb.
Pentru ca aplomburile să fie normale, trebuie ca linia
ce leagă punctul de fixare a membrelor cu punctul
de sprijin pe sol să fie verticală.
Aplomburile cîinelui se apreciază din față, spate și profil,
în raport cu liniile verticale imaginare ce pleacă din
vîrful umărului ( respectiv fesei ).
Nu toate rasele au aplomburile la de perfecte: dacă la
Airedale, de exemplu, corespund normelor, la Basset,
care era picioarele curbate, aplomburile sînt mult diferite.
Dar, oricare ar fi rase, aplomburile trebuie să corespundă
standardului, ele influențînd calificativele acordate de arbiti.
Anomaliile aplombului ( devieri față de verticală ),
Privite din față ( respectiv din spate ) principalele defecte
de aplomb.
Privite din profil, membrele anterioare se diferențiază
ca și membrele posterioare, în funcție de direcția liniei de aplomb.


Diferite forme și poziții ale membrelor.





Trunchiul Cîinelui




TRUNCHIUL CÎINELUI




Începe de la linia superioară a gîtului, continuîndu-se
cu greabănul mai mult sau mai puțin reliefat și se
împarte în trei părți principale: piept, abdomen și bazin.
Sub greabăn este pozat omoplatul și mai jos articulația
umărului.


Tipuri de spate și abdomen.




Spre spate sînt flancurile pieptului formate din regiunea
coastelor.
Regiunea superioară a trunchiului ( regiunea dorsală )
sau ceea ce se înțelege prin spate, poate fi apreciată
din mai multe puncte de vedere.
Caracteristicile spatelui pot fi exprimate astfel: drept,
de cap, îndoit ( deșelat ), solid, moale, îngust, lat, lung,
scurt, mai mult sau mai puțin musculos.
Abdomenul se întinde de la arcurile coastelor pînă la
intrarea în bazin.
El se poate prezenta înclina, abrupt, lung, scurt, lat,
îngust, căzut sau în exces.
În continuarea spatelui sînt plasate șalele cîinelui ce
se continuă cu crupa.
Dedesubtul acestora sînt șoldurile.
Aprecierea critică a acestor elemente se face astfel:
- Greabăn: înalt, scurt, proeminent, inexistent;
- Piept: adînc, îngust, lat, scurt, lung, rotund, ascuțit,
bine dezvoltat, slab dezvoltat, plat, musculos;
- Șale: lungi, scurte, solide, moi, late, înguste, slab
sau mediocru musculoase, boltite;
- Șold: lat, îngust, solid, liber, înfundat, plin;
- Crupa: dreaptă, înclinată, abruptă, lungă, scurtă,
lată, îngustă, cu sau fără mușchi.
Criteriile de apreciere ale organelor genitale sînt
legate de starea sănătății.
Organul sexual al femelei nefiind vizibil, restricție
există numai în privința masculului ce trebuie să
prezinte testiculele bine separate și neîngropate.
Deoarece testiculele ascunse ( îngropate ) se pot moșteni,
acesta este un motiv de excludere de la reproducție.
Coada din punct de vedere anatomic, este o prelungire
a coloanei vertebrale, fiind compusă dintr-un anumit
număr de vertebre caudale ( coccigiene ).
Servindu-i cîinelui pentru echilibrare atunci cînd
aleargă și sare, coada este de fapt un ornament și un
mijloc de comunicare ce-i dă posibilitatea exprimării
sentimentelor ( bucurie, atenție, teamă, supărare etc.).
Fiind un element esențial al esteticii canine, standardul
fiecărei rase este extrem de explicit la acest capitol.
Descrierea se referă în general la punctul de fixare,
lungime, formă și modul de purtare.
Întîlnim astfel: coada așezată sus sau jos, puternică,
îngustîndu-se tăiată, purtată în sus, dreaptă, încovoiată,
în jos, tip cîrlig, sabie, iatagan, cu ciucuri, ca lumînare etc.
Portul cozii se apreciază la animalul în stare de repaus,
fiindcă în momentele de atenție ea își modifică
esențial poziția.


Planșa, VI A Forme și tipuri de purtare a cozii caracteristice


Planșa VI B Forme și tipuri de purtare a cozii caracterisice


În planșele VI A și VI B sînt prezentate formele și
tipurile caracteristice de purtare a cozii, la cîteva rase
de cîini.
Coada este bine alcătuită atunci cînd pornește lin din
rădăcină, este potrivit de lungă și corespunzător de
groasă cu lungimea, are o musculatură potrivită și
privită de sus se subțiază fin spre vîrf.


Principalele defecte de aplomb






Exteriorul Cîinelui



EXTERIORUL CÎINELUI

Capul.

Cunoașterea părților componente ,,exteriorului” canin
permite diferențierea unei rase de alta și stabilirea, în
funcție de aceasta, a standardului rasei respective.
Frumusețea unui cîine este în funcție directă de
morfologia lui.
Aici se face apel la noțiuni de lungime, înălțime, de
volum și de profil, de formă a capului, a urechilor,
ochi și blană, coada, poziția membrelor etc. ( V. planșa I ).
În cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă
a principalelor regiuni ale morfologiei canine, așa cum
figurează în general în standarde.
Din punctul de vedere al formei exterioare, corpul cîinelui
se împarte în următoarele trei părți principale: cap,
trunchi și membre.
Gîtul și coada țin de zona anterioară și respectiv posterioară
a trunchiului.

Capul.
Aprecierii capului i se dă cea mai mare atenție,
nu numai în armonie cu ansamblu corpului, ci
și pentru că include cele mai importante organe.
Mărimea și armonia capului, raportate la caracterul rasei,

Aspectul morfologic exterior al cîinelui


rapoarte la caracterul rasei, constituie criterii importante în
aprecierea cîinelui.
Capul cîinelui este compus din craniu și față sau bot.
Delimitarea craniului de față sau bot, continuîndu-se
cu regiunea nasului.
Acesta se compune din podul nasului, părțile laterale și
vîrful ( trufa ) cu nările.
Din punct de vedere anatomic, botul corespunde vîrfului
nasului.
Totuși, în standarde, se vorbește despre cîini cu botul
scurt ( Bulldog, Pekinez ) sau cu botul lung ( Levrier )
referindu-se la extremitatea superioară a feței, de la
stop pînă la nări.
Botul include deci podul nasului și nasul propriu-zis
( trufa sau oglinda nasului ).
Profilul său poate fi convex ca la Collie, rectiliniu ca
la Ciobănescul german sau concav ca la Boxer.
Noțiunea de înclinație a frunții, denumită stop, se referă
la porțiunea de trecere între podul nasului și frunte.
Stopul este un element caracteristic al capului cîinelui,
putînd fi mai mult sau mai puțin pronuțat, accentuat
sau slab exprimat.
Pe părțile laterale ale craniului sînt amplasate urechile.
Urechea cîinelui se apreciază din punctul de vedere al
formei, al modului de pozare, vioiciunii și sensibilității.
Ea poate fi: scurtă, îngustă, mică, moale, cărnoasă,
mătăsoasă, catifelată, ascuțită, oblică, lipită sau nu de
obraz, bine sau prost ținută, ridicată, atîrnată, aplecată,
într-o parte, aplecată pe jumătate, ușoară, grea, tăiată
( după intervenție chirurgicală ) etc.
Forma și modul de purtare a urechii sînt foarte diferite
la multiple rase de cîini.
Din poziția urechilor și vioiciunea lor se pot trage concluzii
cu privire la vigilența, temperamentul, respectiv
inteligența cîinilor.
Caracteristică exemplarelor vigilente este mișcarea
promptă a urechii.
În schimb, cîinilor nervoși cu temperament coleric,
urechile li se agită mult prea vioi, iar cîinii fricoși sau
răuvoitori își lasă urechile spre spate.
Pe ambele părți ale regiunii frunții sînt pozați ochii
care dau cîinilor expresia feței.
Trebuie apreciată mărimea, conformația, poziția și
culoarea ochilor.
Sînt corespunzători atunci cînd mărimea este armonioasă
în raport cu corpul, forma este caracteristică rasei,
așezare corectă și coloritul întunecat.
La rasele pitice întîlnim ochi peste măsură de mari și
bulbucați, ,,ochi bovini”, drept caracteristici rasei.
La celelalte rase, așa ceva este considerat ca defect.
Tot defectuoși sînt și ochii înfundați, mici așa-ziși ,,ochi porcini”.


Principalel tipuri de ,,stop” și bot



 
Cu precădere de dorit este ca ochii să fie de culoare
închisă.
Ideal este maro-cafeniu.
Ochii deschiși la culoare denotă sărăcie de pigmenți, iar
aceasta poate fi un semn de slăbiciune a organismului,
fapt pentru care sînt considerați defect grav.
Revenind la descrierea elementelor capului, în completarea
feței cîinelui, pe părțile laterale întîlnind fălcile și maxilarele.
În fața lor, sub trufă se găsește gura cu buzele de sus și
de jos și comisurile ( colțurile gurii ).
Ne interesează în mod deosebit dinții cîinelui ( în număr
total de 42 ) ce se împarte în patru categorii: incisivi ( centrali,
mijlocii și laterali ), canini premolari și molari.
Numărul lor se reține după următoarele formulă dentară:

Maxilarul
superior     2m    4pm    1c   3I   3I   1c    4pm   2m
----------------------------------------------------------------
Maxilarul  3m    4pm    1c    3I   3I   1c   4pm    3m
inferior


Celmai bun criteriu de apreciere a vîrstei unui cîine, în
lipsa unui pedigree, este examinarea danturii.
Într-adevăr, pe măsură ce cîinele înaintează în vîrstă,
conformația și mărimea dinților se modifică, tocindu-se
din ce în ce mai mult de-a lungul anilor; acest criteriu ne
permite să determinăm cu destulă precizie vîrsta animalului.
La naștere, cîinele nu are dinți.
La vîrsta de 6 săptămîni dentiția de lapte este deja completă.
Între 3 și 6 luni, dinții de lapte sînt înlocuiți cu cei definitivi.
La vîrsta de 1 an dantura definitivă a cîinelui este complet
formată; incisivii sînt albi și intacți, conturul lor prezentînd
trei lobi ( ,,floare de crin”).
La 15 luni, lobul central al florii de crin începe să se tocească/
Între 18 luni și 2 ani, incisivii centrali ai maxilarului
inferior se uzează, iar apoi incisivii mijlocii.
Între 2 și 3 ani florile de crin ale incisivilor centrali superiori
dispar.
La 5 ani, incisivii centrali și mijlocii sînt total nivelați
dar încă în contact ( cei inferiori cu cei superiori ).
Începînd de la 5 ani ei se depărtează și încep să se îngălbenească.
De la 7 ani, examinarea danturii devine insuficientă pentru
a determina vîrsta unui cîine.
Modul de împreunare a maxilarelor și dinților este denumit
prognatism.
În mod normal, cînd gura cîinelui este închisă, maxilarul
superior depășește foarte puțin pe cel inferior, formînd
așa-numitul prognatism normal ( tip ,,foarfecă”).



Forma și modul de purtare a urechii la diferite rese de cîinii.


Aspectul danturii canine la diverse vîrste și modul de închidere a maxilarului.
 Dacă dinții maxilarului superior se suprapun perfect peste cei ai
maxilarului inferior, modul de închidere a gurii ( mușcătura )
poartă numele de prognatism tip ,,clește”.
Lungimea excesivă a maxilarului superior sau a celui inferior
conduce de asemenea la închideri caracteristice ale gurii, creînd
așa-numitul prognatism superior și inferior.
Iată și terminologia folosită în standarde pentru aprecierea
părților componente ale acestui prim subasamblu ( capul ) al
corpului cîinelui:
Cap ( luat ca întreg ): nobil, nepotrivit, ușor, fin, greu, dur,
grosolan, tipic, mai puțin tipic.
La femele, capul este mai fin decît la masculi; femela cu
un cap dur fiind de obicei apreciată ca avînd ,,cap de cîine”,
iar masculii cu un cap prea delicat fiind numiți cu ,,cap de
cățea” ( defecte ).
Bot: lung, ascuțit, scurt, bont, îngust, lat;
Buze: cărnoase, potrivite, slab dezvoltate, atîrnate, slabe,
fixe, libere;
Comisura buzelor: mai mult sau mai puțin pronunțată;
Obraji: plați, proeminenți;
Nări: înguste, bine deschis, late;
Craniu ( luat în ansamblu ): lat, îngust, lung, scurt, plat, botit,
cu sau fără protuberanța occipitală.
Arcada: mai mult sau mai puțin pronunțată.
Regiunea corporală ce leagă capul de trunchi este gîtul.
Zonele de referință sînt: linia superioară, părților laterale,
șalele și linia înferioară a gîtului, unde pot fi găsite faldurile
( salba ) la cîinii cu pielea lăbărțată sai cei în condiție proastă.
Pentru a fi corect apreciat, trebuie examinată direcția
( unghiul ) și așezarea lui, armonia și lungimea corespunzătoare
rasei.
Calificative folosite, lung, scurt, slab, puternic, potrivit,
musculos, uscat, sus sau jos aplicat, purtat în sus, purtat
în jos etc.
Ceafa ( partea de sus a gîtului ): lată, subțire, scurtă,
lungă, boltită, dreaptă.
Grumaz: lat, drept, subțire.



Mișcarea și Lătratul Cîinelui




MIȘCAREA ȘI LĂTRATUL CÎINELUI





După cele cîteva cunoștințe anatomice și biologice privind
organismul canin, vom spune cîteva vorbe și despre două
dintre manifestările mai semnificative ale cîinelui: mișcarea
și lătratul.
În permanentă încordare și atenție față de impulsurile mediului
înconjurător, cîinele veghează, semnalează și acționează de
cîte ori este nevoie.
Osatura, musculatura și nervii lui lucrează în cea mai
mare armonie.
Vorbind despre mișcarea cîinelui și anume despre mersul
lui, ne referim la modul în care succed mișcările membrelor,
la forța de propulsare și la felul în care trunchiul și coloana
vertebrală intervin.
Cel mai lent mers este cel așa-zis ,,la pas”, lungimea acestuia
fiind evident legată de cea a membrelor, dar și de anatomia lor.
Cîinele care merge la pas se sprijină pe sol în trei puncte.
El este, alături de pisică, singurul mamifer domestic care se
poate trage înapoi cu ușurință..
Trapul este un mers rapid, pe care cîinele îl poate susține mult
timp fără a obosi.
Este mersul obișnuit al cîinilor de vînătoare.
Sincronismul său diagonal nu este la fel de strict ca la cal,
de exemplu, căci membrul anterior se așază pe sol și se ridică
mai devreme decît membrul posterior opus diagonal.
Galopul este mersul cel mai rapid.
Este un galop săltat, în care coloana vertebrală joacă un
rol important.
Cîinele este de asemenea și bun săritor, în lungime ca și
înălțime.
El poate sări și pe loc.
Adeseori aceste mișcări exprimă voioșia sau opoziția la o
măsură care i se impune de către stăpînul său.
Iată deci că deși el nu vorbește, știe să comunice cu
omul și semenii săi, apelînd la ,,limbajul” tipic canin.
În primul rînd, cîinele are la dispoziție vocea sa, căreia să-i
dea numeroase inflexiuni, mergînd de la gemete la urlete.
Fiecare intonație corespunde unui cuvînt sau unei fraze.
Natural că nu poate exista comparație cu limbajul omenesc,
dar în mod cert lătratul emis de cîine - urlet, mîrîit, plîns,
tînguit, zbieret - semnifică voița acestuia.
Privirea, atitudinea, mimica, mișcarea cozii completează
,,vocabularul” pe care îl are la dispoziție pentru a-și exprima
punctul de vedere și a stabili o relație ,,socială”.
Se spunea adesea despre un cîine, ca un omagiu adus inteligenței
sale, că ,,nu îi lipsește decît graiul”, înțelegîndu-se prin aceasta că
el judecă, dar neavînd acces la limbaj este incapabil să-și
exprime gîndurile.



Învelișul la Cîine





ÎNVELIȘUL LA CÎINE



Corpul cîinelui este acoperit cu piele ce îndeplinește
rolul de protejare a organismului împotriva factorilor
externi și de menținere a temperaturii constante în
limitele normale.
Este compusă din epidermă ( stratul protector exterior ),
derma ce creează rezistența și elasticitatea pielii și
stratul subcutanat ( hipoderma ) ce leagă pielea de corpul
cîinelui, asigurînd mobilitatea mișcărilor animalului.
În piele se găsesc glandele sebacee ce secretă grăsimea
necesară ungerii epidermei și părul precum și - în
număr extrem de redus - glandele sudorifice.
Pielea cîinelui este acoperită de blană ce face obiectul
variațiilor atît de numeroase și de importante în cadrul
raselor canine.
Există rase cu păr scurt, mijlociu sau lung, sau rase cu
blană dublă, ce are la bază un puf și scurt.
De asemenea, funcție de calitatea părului, deosebim păr
aspru, sîrmos sau mătăsos și păr lins, ondulat sau creț.
Coloritul este de asemenea diferit; avem de-a face cu cîini
unicolori, sau în mai multe culori ( pătați, tigrați etc ).





Organele de Simț la Cîine




ORGANELE DE SIMȚ LA CÎINE

Mirosul
Vederea
Auzul
Simțul Gustativ
Simțul Tactil ( pipăitul )

Acestea joacă un rol important în viața cîinelui.
Cîinele este înarmat cu cele cinci simțuri cunoscute
- vizual, olfactiv, auditiv, gustativ și pipăit.
Dintre ele, unele sînt dezvoltate în mod deosebit,
altele mai puțin.

Mirosul este de depărtare simțul cel mai dezvoltat
la cîine.
El asigură legătură între creier ( lobii olfactivi )
și cavitățile nazale prin nervii olfactivi.
Făcînd o comparație între suprafața și concentrația
în celule olfactive la cîine și om, putem remarca
excepțională capacitatea olfactivă de care se bucură
specia canină.
Față de o suprafață de 4 cmp de mucoasă nazală
dotată cu celule olfactive la om, o suprafață de cca.
150 cmp este destinată mirosului la un cîine de talie
mare ( ciobănesc german, de ex.).
Disproporția este și mai evidentă dacă ne referim
la numărul celulelor olfactive care este de maximum
5 milioane la om, ajungînd la cifra de 100-200
milioane la cîine.
Față de bogăția acestui simț de excepție se cuvine să
remarcăm sărăcia acuității vederii la specia canină.

Vederea cîinilor este relativ mediocră.
Experiențele au demonstrat mai degrabă o miopie
ce merge pînă la 80% din subiecți.
Ei nu sînt în măsură să-și deosebească stăpînul decît
sub 50 m.
Deși anatomic ochii cîinelui sunt construiți întrucîtva
asemănător cu cei ai omului, ei prezintă particularitatea
de a avea un cîmp vizual separat pentru fiecare ochi și
de a nu distinge în mod cert culorile.

Auzul cîinilor, în schimb, este foarte fin.
Un zgomot ce pentru urechea omenească nu este
perceptibil decît pînă la 4 m, un cîine îl distinge la 25 m.
Organul auditiv ( urechea ) prezintă o sensibilitate
deosebită pentru perceperea sunetelor de înaltă frecvență:
față de un maxim de 30 00 Hz ce poate fi perceput de urechea
umană, cîinii percep undele sonore cu 60-80 000 vibrații
pe secundă.
Datorită acestei calități se și fabrică pentru ei fluiere
speciale ( cu ultrasunete ) pentru a-i dirija de la distanță,
fără ca sunetul să fie auzit de om.

Simțul gustativ cuprinde membrana mucoasa a limbii
și papilele gustative aflate pe părțile laterale ale acesteia.
Caracteristic este faptul că deosebește principalele
gusturi ( sărat, dulce, acru, amar ), descompunîndu-le cu
diferite zone ale mucoasei gustative: dulce cu vîrful limbii,
sărat cu părțile laterale, acru cu partea din fund și
laterală, iar amar cu papilele de la rădăcina limbii.
Este sigur că atunci cînd cîinele se hrănește, nu gustă,
ci înghite alimentele foarte repede, bazîndu-se mai
degrabă pe mirosul său atît de bine dezvoltat.

Simțul tactil este realizat de întreaga suprafață a pielii
cîinelui, de membrana mucoasă a buzelor și nasului
cu care sînt percepute excitațiile provocate de atingere,
variațiile de temperatură etc.
Sensibilitatea termică a cîinilor fiind bine dezvoltată
și deosebit de fină la nivelul pielii, ei caută căldura iarna
și locuri răcoroase vara.
Pe porțiuni ale corpului, pe buze și în regiunea sprîncenelor,
există peri cu o sensibilitate sporită ce permit perceperea
mediului înconjurător într-un mod asemănător felinelor
( deși mult diminuat ).




Sistemul Nervos la Cîine





SISTEMUL NERVOS LA CÎINE




Sistemul nervos. Asemănător tuturor mamiferelor,
sistemul nervos al cîinelui este constituit din creier,
măduva spinării, nervi senzoriali și motori, un sistem
nervos vegetativ și organe de simț.
Ca o particularitate, creierul carnivorelor este caracterizat
printr-o dezvoltare deosebită a lobilor olfactivi,
legată de rolul pe care mirosul îl joacă în viața acestor
animale.
Frecvente la cîini, maladiile sistemului nervos sînt
numeroase și grave.










Aparatul Urinar și Organele de Reproducere la Cîine




APARATUL URINAR ȘI ORGANELE DE REPRODUCERE LA CÎINE




Aparatul genital al cîinelui este - ca și la alte mamifere -
în strînsă relație anatomică și fiziologică cu aparatul urinar.
Aparatul urinar este similar la mascul și la femelă fiind
constituit din rinichi, de la care pleacă uretrele care duc
urina în vezică și uretra care se elimină.
La mascul urina este eliminată direct prin penis, în schimb
la femele ea se varsă mai întîi în vestibului vaginal.
Prin mecanisme complexe de filtrare, resorbție și
secreție, comandate de centrii nervoși și glandele
endocrine, rinichii joacă un rol dublu: asigură eliminarea
substanțelor dăunătoare organismului și contribuie la
menținerea fluidității sîngelui și hidratarea celulelor.
Vezica joacă rolul de rezervor.
Aparatul genital la mascul este constituit din două
testicule, penis, avînd ca particularități așa-numitul
os penian și corpii cavernoși care în momentul erecție
se gestionează, făcînd imposibilă întreruperea actului
sexual, precum și uretra, canal comun pentru urină
și spermă.
De asemenea o serie de glande anexe printre care prostata.
Aparatul genital al femelei este compus din două
ovare, oviductele sau trompele, coarnele uterine unde
se dezvoltă foetușii, colul uterin, vaginul - cu rol
copulativ - și vulva de formă triunghiulară.
Tot din aparatul genital fac parte glanda mamară și
cele cinci perechi de mamele situate pe abdomen.
Ovarele funcționează ciclic ( aproximativ din 6 în 6 luni )
și produc ovule care, fecundate, constituie baza procesului
de reproducere la cîini.
Afecțiunile ovarelor nu pot fi diagnosticate decît prin
observarea atentă a ciclului, durata căldurilor și
frecvența lor.




Aparatul Digestiv La Cîine



APARATUL DIGESTIV LA CÎINE



Aparatul digestiv al cîinelui este cel specific carnivorelor.
Caracteristici: gură puternică și intestin scurt; dinții sînt
ascuțiți și capabili să secționeze.
Alimentele solide sînt apucate cu dinții fără a fi însă
mestecate, ci mai mult înghițite, iar cele lichide sau
în pastă sînt lipăite cu limba, special construită pentru
a avea o mare mobilitate.
Glandele salivare nu sînt deosebit de dezvoltate.
Prin esofag alimentele ajung în stomac care este adaptat
unui regim de alimentație carnivor.
Digestia cîinelui este înceată, ajungînd pentru unele
alimente la 12 - 16 ore.
Intestinul subțire și cel gros sînt plasate în cavitatea abdominală.
Ficatul este voluminos și are rol important în digestia
grăsimilor.
Anusul este strîmt și bine închis.
El este lubrefiat de glandele perianale.





Aparatul Respirator La Cîine




APARATUL RESPIRATOR LA CÎINE



Pornind de la nări, care sînt orificiile sale naturale,
aparatul respirator se continuă cu două cornete
prelungi, bine ramificate, ce asigură excelenta
funcție olfactivă.
Ele pot fi scurte și deformate la rasele cu botul
turtit ( ex: Bulldog ), ceea ce le provoacă o
respirație zgomotoasă caracteristică.
Urmează faringele, încrucișare a căilor respiratorii
și digestive, apoi laringele, ale cărui membrane formează
cordele vocale, traheea și plămînii.
Masa pulmonară este repartizată în cavitatea
toracică, plămînul drept fiind mai dezvoltat.
Frecvența normală a respirației cîinelui este de
15-25 mișcări pe minut pentru starea de repaus,
accelerăndu-se după efort.
Ea variază în funcție de talia animalului, în sensul
că este invers proporțională cu aceasta și de
vîrsta și anume pe măsură ce cîinele îmbătrînește,
ritmul respirației scade.
Respirația joacă un rol foarte important și în procesele
termice ale corpului cîinelui.
Glandele sudofirice fiind puține la cîini, ei își
reglează temperatura corpului prin modificarea ritmului
respiratoriu care poate crește la cîteva sute de mișcări
pe minute, în cazul în care organismul, solicitat termic,
o cere.
Acest mecanism se produce prin intermediul limbii
pe care cîinele o scoate mult de tot din gură pentru
a permite o circulație rapidă și un volum sporit de
aer în laringe și plămîni.
Cînd cîinele scoate așadar limba de un cot și respiră
precipitat el de fapt încearcă să se răcorească.
Accelerarea respirației se întîlnește de multe ori la
femelele ce alăptează.
Ele respiră cu limba scoasă fiindcă temperatura
organismului a crescut mult în timpul efortului depus
la alăptare și datorită scăderii concentrației de
calciu din sînge.




Aparatul Circulator La Cîine




APARATUL CIRCULATOR LA CÎINE





La cîine, ca la toate vertebratele, circulația
sîngelui se face printr-un sistem vascular
închis.
În acest sistem circulă sîngele care aduce
substanțele necesare organismului și
elimină toxinele produse de acesta.
Inima, elementul cel mai important al
aparatului circulator, este așezată în partea
stîngă a cavității toracice.
Rolul său este de a oxigena organismul
prin pomparea regulată a sîngelui în
circuitele sanguine, executînd un număr
de 70 - 120 pulsații pe minut.
Pulsul inimii, la nivelul vaselor de sînge,
poate fi palpat la cîine pe artera femurală.
Numărul globulelor roșii din sînge variază
în funcție de vîrsta și activitatea animalului,
fiind aproximativ 6,6 milioane/mm3.
Leucocitele sînt 6000-10000/mm3.
Viteza de coagulare este de 4-6 minute.





Aparatul Locomotor la Cîine




APARATUL LOCOMOTOR LA CÎINE


Cuprinde organul pasiv al mișcării - scheletul și organul activ
musculatura.
Principala particularitate anatomică la nivelul scgeletului este
așa-numita sprijinire digitigradă, adică pozarea pe sol doar a
vîrfurilor degetelor și nu a întregii tălpi.
Scheletul cîinelui reprezintă 8-9% din greutatea totală a corpului.
El este compus din 279 pînă la 282 oase ( diferența rezultînd din
numărul diferit de vertebre caudale ) funcție de rasa și talia
animalului.
Oasele se formează rapid în comparație cu ale altor animale și
sînt rezistente, cu toată forma prelungă, deoarece conțin puțină
măduvă.
Scheletul cîinelui este format din oasele capului, oasele
trunchiului și oasele membrelor.
Oasele capului cuprind craniul și oasele feței.
Maxilarele și dantura cîinelui sînt adaptate unui regim de viață
carnivor, încisivii, caninii și premolarii fiind folosiți pentru
ruptul și mîncatul cărnii, iar molarii pentru sfărîmat și tocat.
Osatura trunchiului ( coloana vertebrală și coastele ) are cel
mai important rol.
Coloana vertebrală cuprinde 7 vertebre cervicale, 13 dorsale,
7 lombare, 3 sacrale și 20-22 caudale.
Această formulă vertebrală este extrem de stabilă și numărul
vertebrelor nu variază de la un subiect la altul, așa cum se
întîmplă la alte specii animale.
De vertebrele dorsale se leagă coastele ( 9 veritabile și 4 false ).
În punctul de întîlnire ( în partea inferioară ) a coastelor adevărate
se găsește osul sternului.
Zona interioară a coastelor, sternului și vertebrelor dorsale
constituie coșul pieptului; formatul acestuia este caracteristic
fiecărei rase canine.
Scheletul membrelor comportă cîte 41 de oase pentru fiecare din
membrele anterioare și 39 pentru fiecare din cele posterioare.
La membrele anterioare umăru este constituit de omoplat, brațul
corespunde humerusului, antebrațul are două oase - radius și cubitus.
Se continuă cu oasele metacarpiene, carpiene și falangele ce
formează 5 degete sprijinite de sol prin cuzineții plantari.
Membrele posterioare pornesc din cavitatea bazinului și sînt
constituite din femur ( supotul osos al coapsei ), tibia și peroneul
ce corespund gambei, metatarsul, oasele tarsiene și falangele
ce formează 4 degete.
Elementele articulare sînt menținute prin ligamente elastice
al căror număr mic determină suplețea și mobilitatea articulațiilor
cîinelui, dar în același timp și fragilitatea lor, ceea ce explică
luxațiile destul de frecvente și oboseala rapidă în cazul în care
animalul este ținut în picioare timp îndelungat ( spre deosebire
de cal, de exemplu ).
Acțiunea motrice este efectuată prin intermediul musculaturii
( mușchii cîinelui sînt puternici, îndeosebi la nivelul maxilarului,
bazinului și la prinderea membrelor anterioare de torace ).
Mușchii antebrațului și gambei sînt fusiformi și se prelungesc
prin tendoane, determinînd întinderea sau contractarea picioarelor
și labei.
Pe cînd mușchii membrelor anterioare servesc la susținere și
amortizare, cei de la membrele posterioare au rolul motor în mișcare.
Mușchii membrelor prezintă particularitatea de a nu permite acestora
decît deplasarea pe o singură direcție, fără a le îngădui rotirea sau
îndepărtarea ( decît foarte limitată ).
Aparatul locomotor este susceptibil plăgilor sau contuziilor care
sînt cu atît mai grave, cu cît s-au produs mai aproape de articulații.
Cîinele șchioapătă frecvent dar se vindecă rapid cu odihnă și
tratament cu analgezice ( aspirine ) cîteva zile.