Poezia Cîrmacii de Alexandru Vlahuță



POEZIA CÎRMACII



Din bordei - de lîngă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită - ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, și văzut-am a lor fețe luminoase,
Ș-am văzut maimuțăria, strîmbăturele grețoase
Astor molii, astor ciocli, dezmățați copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiții, sufletul și cinstea lumei,
Inimi dogorîte-n para poftei de-a se-navuți,
Stînd ca viermii pe-un cadravu, ce-a-nceput a se-mpuți.


I-am văzut - păpuși gătite, tologiți, în jeturi moi,
Trîntori, fără nici o grijă, și străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale țării măruntaie
Și cătînd, nesocotiții, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.


Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru - sub medalii - și sub hainele bogate
Clocotește-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a nefrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocotește crima.

..............................................................................................


Stoarceți, stoarceți măduva din țară !
Nu vă pese ! Striviți totul ! Cugetați că poate mîini
O să pierdeți cîrma țării ș-or să vină alți stăpîni.
Deci, pîrjol și praf ! Opinca - hoitul să rămînă os -
Ca să nu mai aibă alții, după voi, nimic de ros.

..............................................................................

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri și-n dantele
Vă-nvăliți a voastră carne, voi, ce-n cîteva inele
Purtați hrana ce lipsește unei jumătăți de țară,
Spuneți, nu cumva vrodată s-a-ntîmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc și vi s-arată
ca atîtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată ?


Vai, acele pietre scumpe - ochi focoși sub geana serii -
Credeți voi că sînt podoabe ? Nu ! sînt lăcrimile țării !


Dar te-a-ncălecat de-acum, cal, te du unde te mînă
Călărețul, o maimuță, care ține-n a ei mînă
Frîul tău- a ta viață. Du-o unde vrea să meargă !
Cînd uscatele-i călcîie bat în burta ta, aleargă,
Iar cînd frîul îl strînge, de-ți trosnesc dinții din gură,
Te oprește : să răsufle vrea scîrboasa pocitură.


Vai, nenorocită țară, rele zile-ai mai ajuns !
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ți fără milă l-au străpuns
Și-n bucăți împart, infamii, carnea ta, avutul tău !
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,


Aști nemernici fără suflet, fără nici un căpătîi,
Țin a tale zile-n mînă ș-a ta cinste sub călcîi.
Și călări pe tine, țară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împărați - călări pe trestii.
Ei sînt mari și tari, și nu au nici rușine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmașii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă ? Lopătari, la cîrma țării
Sînt stăpîni pe vas, pe vînturi, și pe valurile mării !
Și cînd cugeți c-acești trîntori, astă haită de samsari
Prin terptipuri și prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Și cînd vezi pe-a vieții scară unde-au fost și unde sînt,
Cînd îi vezi cu ce mîndrie, cu ce ochi semeți și crunt
Privesc azi din înălțime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trîntit,
Cînd te uiți cum se răsfață, cum își fac de cap mișeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii !


Ș-apoi, după ce-au dat palme, și-au scuipat în fața țării,
După ce-a-mbrîncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul - acești oameni de nimic, acești mișei -


Au curaju-n fața lumii ca să strige-n gura mare :
Ne vrem țara ! Îi vrea țara ? Auziți nerușinare !
Vai, de-ar fi pe voia țării, știți voi unde v-ați trezi !
Într-o ocnă - da ! -acolo oasele v-ar putrezi !


Cum să mai vedem țară cinste, muncă, propășire,
Cînd spoiala azi e totul, cînd vezi că prin lingușire
Și fățărnicii, netoții, au ajuns așa departe !
Cum să-ți mai trudești viața ca să-nveți puțină carte
Cînd te uiți că-n astă țară, dată pradă celor răi,
Înțelepții sînt victime, ticăloșii sînt călăi !


Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ți mască, fă-te blând,
Pleacă-ți fruntea ta cucernic, bate-ți pieptul tău strigînd :
,,Scumpa, draga Românie, idolul vieții mele !”
Și cînd vei fi Leu, pisică, scoate-ți ghearele din piele !
Iată norma după care poți s-ajungi unde poftești !
Ș-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să rosești,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ți sabia în gîtul conștiinței tale-ntîi !


Asta-i lecția pe care o lăsați posterității !
Ah, cumplit v-ați răs de lege și de cumpăna dreptății,
Și de oameni, și de țară, și de tot ce-i sfânt pe lume !


Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Și vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi bandiți,
Nici atît de cruzi la suflet, nici atît de iscusiți.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.