Poezia Copil de Alexandru Vlahuță




COPIL



Neliniștit, pipernicit și palid,
Născut dintr-un fierar ș-o țesătoare,
Lăstar de nevoieși, crescut la umbra
Unei locomobile,


Desculț, cu gîtul gol, cu bluza ruptă,
Era frumos cu ochii lui sălbatici,
Nici nu-i pasă de șuierul vicleni
Cu roți strălucitoare :


Copil pierdut într-un infern, micuțul
Fugea printre mașini și căngi, zburdalnic ;
Orice curea parcă voia să-l prindă,
Ca gura unui șarpe ;


Ș-orice cîrlig parcă voia s-apuce
Trupșoru-i fraged, în bucăți să-l rupă.
Ș-orice burghiu părea că vrea să-i spargă
Mînuța-i delicată.


Și el - prin întuneric și primejdii -
Trecea zîmbind, biruitor și teafăr ;
Printre ocări murdare și blesteme
Trecea curat și vesel.


Cînd seara toropea ca o sfîrșală
Pe lucrătorii amețiți de muncă,
Ș-o greutate se lasă pieptul
Femeilor trudite,


Cînd țesătorii, palizi, trași la față,
Tăcuți și triști, lăsau din mînă lucrul,
Printre mașini se auzea în triluri
O voce dulce, clară.


Cînta copilul. Micul nebunatic
Al locului de muncă și durere,
Cu mînele la spate - un imn pe buze,
Și-n piept - cruda ftizie.


Puțin cîte puțin slăbi. Cumplit e
Pentru copii zăduful greu, și praful,
Și aerul stricat ce-nveninează
Și gura și plămînii.


Puțin cîte puțin se stinse. Crudă-i
Pentru copii corvoada - ea usică
Gingașul trup, și sîngele i-l suge
Mereu și fără milă !


Lîng-o mașină, ce mugea turbată,
Căzu-ntr-o zi, micuțul leșinase.
Îndate două brațe-l ridică,
Așa de slab și palid !


Mașina își urmă cu nepăsare
Îngrozitoru-i urlet, ca un mostru :
Tremurător se auzea în umbră
Suspinul unei mame.


În fundul sălii - un pat alb. Acolo
Stă palid-o figur-așa de blîndă !...
Copilul nebunatic al uzinei
Se stinge, sărăcuțul.


Se stinge de ftizie. I se rupe
De tuse pieptul. Trupul lui i-o umbră.
Crescu în închisoarea unei fabrici,
Ca-ntr-un spital să moară.


Aduceți soare, dați un pic de soare
Acestui biet copil trăit în umbră,
Ce n-a gustat o clipă de plăcere
În scurta lui viață !


Vrea libertate : scumpa, sănătoasa,
Nebuna libertate a pădurii,
Acest copil ce n-a știut pe lume
Nici joc, nici sărbătoare.


Dați aer, aer dați-i să respire...
Acești plămîni uscați și slabi cer cer.
Cine-i răpi lumina, cîmpul verde,
Comorile de visuri.


Copacii înfloriți, și veselia,
Și sfîntul farmec al copilăriei ?
Cine-a ucis în acest prunc pe omul
Chemat la marea luptă ?


Tăcere... Moartea-și poartă prin odaie
Fioru-i rece. În pătcean, slăbite,
Zac membrele subțiri, în neclintire.
Tăcere. Ce trudit e !...


Tresare, geme. Poate că visează
Îngrozitorul huiet al mașinii,
Și roțile năprasnice, și zborul
Curelelor imense ;


Și - speriate - oasele-i, pe moarte,
Își amintesc robia strămoșească...
Copile, nu te teme. Ți-e sfîrșită
Durerea. Dormi în pace.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.