Fabula Zîzania de La fontaine




ZÎZANIA


Furtună vei culege, cînd vrajbă-n cale sameni !
Stîrnind, cum știm, gîlceava dintr-un măr,
Zînzania-nvrăjbise-ntr-adevăr
toți zeii, care, aprigi, o izgonisc la oameni.
Ei o primesc, nătîngii ( să nu le zic mai rău ! )
cu toată șleahta sa :
cu frățiorul ei, Ba-nu, - Ba-da,
și cu tătîne-său, Al-meu, - Al-tău...
Cum nu-i plăcea vieața de sihastră,
ea a venit în emisfera noastră,
nu printre cei sălbatici, ce nu știu, bunăoară,
de preot și notar, cînd se însoară.
( Și-ar fi găsit, ca printre noi și zei,
așa ușor de lucru printre ei ?...)
Iar Faima, săritoare, o și vestea, degrabă,
pe unde e de lucru și de încurcă-treabă.
Zînzania, jucîndu-și strașnic rolul,
dintr-o scînteie, aprindea pîrjolul
și pacea n-o lăsa să se întreme.
Dar Faima, care-și da mereu strădania
s-o afle, se plîngea, de la o vreme,
că tare anevoie
găsește ea prin lume, din loc în loc, Zînzania,
ca s-o trimită unde e nevoie.
De ce să nu-și aleagă și ea sălășluință
în care s-o găsești cu ușurință ?
Cum maicile n-aveau, pe vremea-aceea,
un schit al lor, de sfadă sau de sfat,
Zîzania, iubind grozav femei,
la Hanul Căsniciei s-a-ncuibat...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.