Poezia Ecouri Marine de Ion Pillat




ECOURI MARINE

1.

CORUL LOPĂTARILOR

Luceferi ard pe mare și nu mai sînt sirene !


Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene,
Cu trupul lor de spumă și coadă de delfini,
Prin valuri legănate să le vedem cum vin.
Nebuni, în van cerca-vom să deslușim chemarea
Tritonilor ce suflă în scoici marine. - Marea
Mugind ne va răspunde că zeii ei sînt morți...



Dar tu, ce-n al tău trecutul tot îl porți,
O, călător de-o clipă pe apa călătoare,
Ridică-ți fruntea tristă ! Pe coarda sunătoare
A lirei, ce așteaptă vibrînd, lovește rar.
Atunci sub nimbul lunii și farmecul stelar,
Purtînd în păru-i alge și albe flori marine,
Sirena va renaște din valuri pentru tine.


2.

O VOCE PE PRORA TRIREMEI


Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cînta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri și în bătăi de ramă,
Pe cînd trirema spuma în urma ei destramă
Și sparge valul neted vîslind Occident.




Din lira pentacordă chema-voi să revie
Poporul ce trăiește în fund stîncos de mări...
Tritonii să-și urmeze uitata pribegie
Suflînd prin scoici sonore prelung melancolie
În suflete deprinse cu vechile visări.




Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare,
Poseidon iar să-și mîne fugarii lui marini,
Necheze sub copite de-acum întreaga mare,
Și armăsarii urmezi în herghelii barbare
Să treacă albi de spume ca turme de delfini.



Și voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii
Căci poate din talazuri tîrziu se va ivi
Sirena, întruparea eterna a uibirii...
Și ca să nu mai piară în umbra amintirii
O, lopătari - pe proră eu liră voi lovi !


3.


GLASUL SIRENEI



Cînd sub luciul apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subțiri
Nopți întregi... și marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.



Nu aud cîntarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru nostru fraget mîngîiat din val în val,
Pentru dînșii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu știe azi vîslașul marea toată că e vie.



Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cînți și chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.



Și sirena ce ascunde o femeie și o zeie
Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pămînt,
Goală va ieși din valuri, din al mării larg vestmînt
Ca femeia de frumoasă și eternă ca o zeie.


4.


SCOICILE TRITONILOR ÎN DEPĂRRARE



Prin care unde
Înoți, sirenă ?
Răspunde : unde,
Sub ce carenă ?



Din scoica mării
Dorință vie,
Pustiul zării
În van învie !



Din stîncă-n stîncă
Lovindu-și plînsul,
Răsună încă
Pierind cu dînsul...



Își strigă marea
Pierdută fată ;
N-auzi chemarea
Înfricoșată ?



Răspunde : unde,
Sub ce carenă,
Prin care unde
Înoți sirenă ?


5.

GLASUL SIRENEI DIN NOU


Mă strigă valul mării și dorul tău mă leagă :
Am sînul de femeie și trupul de delfin.
Trirema-naintează și ape noi dezleagă,
Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.



Mă strigă valul ării și Echo trist răspunde,
Și scoicile sonore din zări în zări se frîng...
Aruncă-ți iar, străine, cîntarea ta pe unde,
Să nu aud talazul și apele ce plîng.



Mai cîntă, ca sirena să fie iar femeie !
Căci iată se înalță cu murmur milenar
Lung marea să-și recheme puternic a ei zeie...
O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar !


6.


VOCEA DE PE PRORĂ


Am auzit cîntarea sirenelor pe mare...


Trecut-au nopți și zile de-atinci, și-acum dispare
Iar soarele... și struna din urmă mi s-a frînt.
Sirena nu mai cîntă și singur stau pe proră
Și mîine ca și astăzi aceeași auroră,
Dar marea va fi goală, și moartă, și pustie.
Zadarnic aștepta-voi sirenele să vie
- Mai trist de-a le cunoaște, de-a le dori mai trist -



Cînd steaua dimineții pe valul de-ametist
Aprinde opalină lumina ce scînteie.
O, lopătar, o, frate, prin visu-ți ce femeie,
Mireasă sau nevastă torcînd fuior de lînă,
Așteptă pe pribeagul plecat de la cămin ?
Pe cînd cu lira spartă și inima păgînă
Tot mai ascult chemarea ecoului marin.


7.

MURMUR CRESCÎND DE VALURI



Trirema se șterge prin asfințit,
Cu dînsa suspine deșarte...
Ecouri fugare au amuțit,
Departe se-aud... mai departe.



Trec plîngeri de oameni pe apele mari
Cu valul spumos și cu vîntul.
Nimic nu rămîne din patime mari
Și piere pe mare cuvîntul.



E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie !
Din frînte talazuri un muget barbar
Se-nalță, descrește, învie.



A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună !
Uitate acuma sînt doruri ce mint !...
Ea simte iubirea străbună



A mării ; iar valul o fură, o ia,
O strînge - să-i fie stăpînă !
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgînă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.