Poezia Cîntecele Stepei de Ion Pillat





CÎNTECELE STEPEI

1.

În zori de stepă


De-acuma uită omul ce-ai fost și, pentru-o clipă,
Fii numai așteptarea fiorului divin.
Deodată ești beția ce n-o dă nici un vin,
Și sufletu-ți pătrunde - ca-n ceruri o aripă -
În stepă răscolită de vîntul aprilin.


Mirosul, pipăitul, auzul și privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Ești ritmul nengrăditei și singurei cîntări,
Talazul ce-nverzește urmîndu-și unduirea,
Mireasma îmbibată de vis și avîntări.



Ești simțul nesfîrșirii, fiind un fir de iarbă,
Ești oceanul humei, fiind al lui corsar.
Ești călărețul galben, ești albul armăsar,
Albastra depărtare, și-ntrecerea lor oarbă.
Ești cîntecele stepei, ești suflul lor barbar !



2.

Aș vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vînt să mă avînt,
Și noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerce vad
Poporul meu nenfrînt.



E ură-n pieptul meu de lup :
Aș vrea pe stepe fără drum
Oștiri cu ghioaga să le rup,
Cetăți, ce pline ca un stup
Trăiau - să fie scrum !



Cu flamura de sînge-n steag,
Aș vrea să calc în Turkestan.
Tu, fata craiului pribeag,
Spre întîlnirea celui drag
Să vii cu lung chervan.



Aș vrea, cînd ies cumplit din zări,
Să tremuri toată ca un poec,
Să cazi cu trupul pe cărări,
Și cum ceri milei îndurări,
Pe cal să te arunc.



Și-n Samarkanda ca-ntr-un cort,
Cu prada-mi vie prinsă-n șea,
Să intru-n trap. - Iar stînd ca mort
Norodul vadă cum îi port
Stăpîna lui și-a mea !


3.


Cînd ai un cal în spume
Și suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag !



Se-ntinde stepa, crește
din zări în zări pustii...
Sfîrșit nu se zărește
Și început nu-i știi.



N-ai cort rotund de piele,
Nici izbă grea de brad,
Și dormi flămînd sub stele,
Nețărmurit nomad.



Și-n vis te vezi, nebune,
Stăpîn pe Kandahar,
Pe cînd spre zi apune
Lin cornul selenar.



Al meu e cerul și pămîntul !
Călare nu m-ajunge vîntul,
Și cine-mi va opri avîntul
Pe stepa mea !



Nu stelele ce-or să apună,
Nici răsăritul viu de lună,
Ci stepa, stepa mea nebună
O voi cînta.



Nebiruită ca o mare
Prin zări se-afundă și dispare,
Și suflete rătăcitoare
N-o pot uita...

5.


Crește, scade, piere
Stepa mișcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.



Caii se frămîntă,
Mușcă de zăbale :
Sotnii sute-n vale
Voinicește cîntă.



Una cîte una,
Suliți lungi întinse
Peste ierburi ninse
Vor porni cu luna.



Ce oraș nălucă
Le-a clădit în zare
Stepa vrăjitoare,
Dorul lor de ducă ?


6.


Ți-aducem cal, un steag, un arc
Și cîmpul fără zări ca apa,
O, lasă plugul, zvîrle sapa
Și fii al stepelor monarc 1



Aruncă strigăt de război :
Viteji veni-vor cu grămada.
Ridică-ți către zare spada,
Și-n cerul ei să pieri cu noi !



Neam slobod ca ereții-n vînt,
Noi toți păstori de herghelii,
Te-alegem hatman să ne fii,
Să voinicim pe-acest pămînt.



Ți-aduceam cal, un arc, un steag
Și stepa. Nu-i auzi chemarea ?
Va fi a ta, căci e ca marea
Și se dă toată celui drag.

7


Din ierburi crește fremătare,
Se lasă noapte și uitare,
Și hergheliile în zare
Dispar.



Un cîntec, prelungit agale,
Răsună trist din vale-n vale,
Îngînă dragoste cu jale,
Și rar



În stoluri lungi se duc cucoare...
Iar după nori sfios răsare
O lună, parcă de ninsoare,
Și-o stea.



Și brumă de argint se lasă...
Ce albă-i stepa mătăsoasă !
e oare-n lume vreo mireasă
Ca ea ?

8.


Pe șesul nins fără ninsoare,
Cresc codri desfrunziți sub lună,
Sau suliți, pîlcuri, se adună
Pe stepă oare ?



O, suflete, te prind călării !
O, suflet, tremură, căci iată
Cum vin prin iarba nearată
Haiducii zării.



Cazacii, vîntul : cot la cot...
Cazacii : scară lîngă scară,
Vîrtej, potop... cu suliți ară
Văzduhul tot...


O, suflet, vînător de vise,
Te lasă-n urma nălucirii
Pe stepele închipuirii
Întredeschise.

 9.

Pe stepa legănată de vîntul primăverii
Legați-vă iubirea de inimi și de șea,
Ca o dorință surdă, pitită, a panterii
Cînd vede cerbul negru pe cîmpul alb de nea.



La pîndă, la pîndă,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
Cu iarba ei plăpîndă...
La pîndă, Oigur !



Pe stepa nemișcată sub jar aprins de vară,
Legași-vă izbînda de suflet și de-oblînc,
O, cei de-un neam cu lupii ce-n linițtea lunară
Pornesc pe stepa largă de dorul ei adînc.



Călare, călare,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
Sporind din zare-n zare...
Călare, Oigur !



Pe stepa argintată de bruma toamnei sure,
Legați-vă norocul de inimi și de șea.
Uitați că-n zbor săgeata veni-va să vi-l fure,
O, voi, stăpînii morții, dar stăpîniți de ea.



'Naintem, 'nainte,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
cu visul ei fierbinte...
'Nainte, Oigur !



Pe stepa troienită de-a iernilor urgie,
Legați-vă mormîntul de suflet și de-oblînc,
Cînd corbii de pe ceruri de sînge reînvie,
Întunecînd amurgul cu norul lor adînc.



La moarte, la moarte,
Oigur lîngă Oigur !
Cînd stepa împrejur
La toți ni se împarte,
La moarte, Oigur !

10.

Mi-ai ars coliba de cioban,
Și turmele mi le-ai răpit,
Strămoșii mi i-ai necinstit,
Iubita tu mi-ai pîngărit,
O, Timur Khan !


De-un neam acum cu lupul sur,
Trăiesc ca lupul pe pămînt.
Azvîrl din arcul meu răsfrînt,
Urlînd, săgeata mea în vînt,
O, Khan Timur !



De trece-n zare vreun chervan,
Îl jăfuiesc după-al meu plac.
Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac
Atîția morți pentru-un cazac,
O, Timur Khan !



Va răsări și ziua, jur,
În fața mea cînd tu vei sta,
Cînd ghioaga mea și ghioaga ta
Cu dor de sînge vor lupta,
O, Khan Timur !



Dar nenfrîntul meu cîrlan
Goni-va negru-ți armăsar.
Obrazul tău va fi de var,
Și pieptu-ți roșu ca un jar,
O, Timur Khan !



Și stepa toată împrejur
La strigătu-mi va tresări...
Cu dînsa, slobod, m-oi iubi,
Uitînd de oasele-ți pustii,
O, Khan Timur !


11.


Înmlădierea largă a stepelor oigure
- Întrecerea nebună de iarbă și de cer -
Ce-n zori de zi se naște cu freamăt de pădure
Și prin amurguri scade armonizînd murmure,
dorința mea de ducă și calul meu o cer.



Plugarii să rămînă în strîmtele bordeie !
Tu, suflet fără margini, spre nesfîrșit mă du
Pe stepa legănată de-nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să deie
Beția voiniciei ce-n ziduri se pierdu.



Cazac rănit de moarte, cu sîngerîndă rană,
Călare ostășește de suliți biruit,
Nu vreau culcuș, țeapăn întins sub sfînta strană,
Sub crucea prăvălită, greoaie ca o stană,
Ci iarba vreau să-mi cînte cu val neliniștit.



Din huma mea trupească să crească-albaștri scaii
Cînd gîndul lunii suie pe ceruri sinilii...
Și poate printre stele vor căuta nogaii
- Povestitori de basme și păstorindu-și caii -
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.


12.


Dreierii
Țîrîie greieri.
Cîrd de cocori

Țîpă cocorii.

Amurgul
Amurgul ce moare : cer numai și ziare.

Vîntul
Vîntul nebunatec, sălbatec.

Norii
Trec norii :
Repezi corăbii prin limpede aer
Pierind.

Iarba stepei
Freamăt de arpi, șoptire și vaier
Se-ntind.

Stepa
Și stepa boltită în zare ca marea,
Și stepa uitată revarsă uitarea.

Noaptea ce vine
Chervanul se-oprește. Adorm călătorii,
Și focul trosnește.

Cîrd de cocori de departe

Țipă cocorii...

Călăuza cămilelor cîntă spre ziuă

Cămilele calcă pe stepe,
Ca valuri pe mare.
Se leagănă stepele noastre,
Ca apele mării.


Un foc scînteiază pe stepe,
Ca steaua pe mare.
Sărate sînt stepele noastre,
Ca apele mării.



Și cortul albește pe stepe,
Ca pînza pe mare.
Tăcute sînt stepele noastre,
Ca apele mării.



Și vise se-nalță pe stepe,
Ca păsări pe mare.
Larg framătă inima noastră,
Ca apele mării.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.