Poezia Adio La Florica de Ion Pillat




ADIO LA FLORICA


Acum trăsura trage la scara amintirii,
Și de plecare sună în curte zurgălăi.
Acum din mine, ceasul temut al despărțirii
Și-ntinde umbra sură stăpînitor pe văi.



Pocnește biciul : casa se dă în lături, piere ;
Întregul deal coboară - și iată-ne pe drum.
Amurgul ne petrece cu razele-i de miere,
Tămîia înserării înalță-albastru fum.



O, surugiu, oprește ! Stai locului, trăsură !
Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns,
Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură,
Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns.



Înfrînă-ți caii-n spumă, o clipă să văd încă
Mormîntul, și capela, și via cu castani :
Priveliște rămasă aceeași, ca o stîncă
Domnind pe risipirea atîtor zeci de ani.



Din Valea Popii cucul mă strigă pe-a sa limbă...
Și Argeșul șoptește : - ,,De ce ne părăsești ?
De ce îți schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă
Din deal de la Florica la parcul din Golești.”



- ,,Rămîi la noi !” un clopot din Izvorani mai plînge.
Și tot aud în urmă : ,,La noi - la noi...”
Oprește-ți telegarii cu nările în sînge,
O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.



Ba nu. Dă bici mai bine și drumului îi lasă !
Nu-mi părăsesc căminul, în suflet cînd îl duc.
Îmi voi zidi-n orașe întîmplătoare casă -
Dar de averi, de lume și de huliri uituc,



Ca Argeșul să-și mîne murmurătoare ape
În crîngul de-altădată, iar cucul să-l ascult,
Pe ochii mei lasă-voi să cadă grele pleoape -
Și voi găsi în mine Florica de demult.






Poezia Comoara de Ion Pillat





COMOARA



Pe Argeș lîngă luncă, un deal se-nalță-n chipul
Urciorului de-argilă al vechilor olari
Și pomenește zeii uitați de țară, cari
I-au plămădit făptura, și lutul, și nisipul.




Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer,
Se suie împletindu-și lumina ce adie,
Frunți verzi de nuci și trupuri de arămită vie
Cu frunza zugrăvită ca pe un lăicer...




Și-n galbena lumină a toamnei argeșene,
Cu mere care zboară și berze care cad,
Am luat în palmă dealul : un ou încondeiat,
Ca să-l dezmierd mai bine cu somnoroase gene.




Și m-am zărit atuncea sub bolțile de vii,
Copil ducînd la gură un strugur de rugină -
Dar mă păli deodată durere-așa haină,
Că îmi scăpă din mîna comoara, și pieri.







Poezia Străinul de Ion Pillat





STRĂINUL


Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi -
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare : zăvoiul. Înserează.



Cîmpia e albastră și-n zare norii ard.
Slipește Rîul Doamnei înspre apus, o clipă...
Un taur muge ; puțul cu lanț și roată țipă ;
Și vrr !... un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...



Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor tîrziu,
Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,



Pe-albastra depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Rîul Doamnei -
N-ai auzit, deodată rupînd tăcerea toamnei,
Vrr !... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.





Poezia Capela de Ion Pillat





CAPELA



De de te-au dus, bunico, într-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou ?
Cînd lunca e un cîntec și dealul un ecou
Crescînd mereu pe vreme ce primăvara trece,



Cînd gîza cea mai mică din soare ia un strop,
Și cînd lumina calcă prin aurite ganguri
În crîngul plin cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop ;



Albi, trendafirii-n floare întreabă toți de tine
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mîni ?
Grădina te dorește de-atîtea săptămîni !
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.



O oulbere de lună albește pe livezi -
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării ;
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.





Poezia Ochelarii Bunicii de Ion Pillat





OCHELARII BUNICII




Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.



Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.



La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?



Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea tîrziu !
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.







Poezia Odaia Bunicului de Ion Pillat





ODAIA BUNICULUI


Nu s-a clintit nimica și recunosc iatacul
Bunicului pe care viu, nu l-am cunosut.
Rămase patu-i simplu și azi nedesfăcut,
Și ceasul lui pe masă și-a mai păstrat tic-tacul.



Văd rochia bunicii cu șal și malacov,
Văd uniforma veche de ,,ofițer” la modă
Pe cînd era el Junker - demult - sub Ghica-vodă,
Cînd mai mergeau boierii în butcă la Brașov.



Și lîngă bățu-i rustic, tăiat în lemn de vie,
Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.
A scîrțîit o ușă... un pas... și-aștept năuc
Să intre-aci bunicul dus numai pînă-n vie.



Un ronțăit de șoarec sau ceasul mă trezi ?
Ecou își fac, în taină, ca rimele poemii...
Și ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,
Și șoricelul roade trecutul zi cu zi.




Poezia Cămara de Fructe de Ion Pillat





CĂMARA DE FRUCTE



Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.



Mă prinde amintirea în vînătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzînd în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flacări de parfum.



Șovăitor ca robul, ca calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una nopți, mă-nchin :
Văd pepeni verzi - smaragde cu miezul de rubin -
Și tămîioși galbeni ca soarele de vară.




Se-aprind fantasmagoric caise și gutui :
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde...
Dar părăsind cămara ca mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.






Poezia Casa Din Deal de Ion Pillat





CASA DIN DEAL



Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă
Ca o bunică bună la nepoțelul mic.
Pe-atunci știam că-i vie ; azi nu mai știu nimic :
Apăs cu nepăsare de om pe-a ușii clampă.



Sub coperișul, care îi sta ca un bonet,
Glicina ei pe tîmple cădea ca o șuviță.
Și, mirosind a floare de tei, a lămîiță,
A cantalup, a lisă de chitară, a șerbet,



În fiece odaie dezvăluiam cu frică
Alt gînd din vechiul suflet curat și românesc...
Ce nu-mi cuprinde mintea, deși îmbătrînesc,
Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.



Pendulele bătrîne mai bat același ceas,
Prelung, ca o dojană, în liniștea sonoră,
Dar timpul intr-n casă trîntindu-i altă oră,
Și inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.





Poezia Căsuța Din Copac de Ion Pillat





CĂSUȚA DIN COPAC


Se leagănă și astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză,
Sus pe stejar-nălțată, căsuța din copac.
Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac !
În duc bolnavu-mi suflet, de oameni să-l ascunză,



Un suflet ce să uite trecutul nu putu
Și care jalnic bate mereu la altă poartă,
Un suflet ce iubirea nehotărît își poartă
Din loc în loc, zadarnic... O, vindecă-mi-l tu !



Tu, sora cea mai bună cu aripa și ramul,
Primește-l la fereastra de cer cu ciocîrlii.
Tu, nelegată încă prin grele temelii
De țarina prăfoasă, dă-i să-și serbeze hramul :



Pădurea, și văzduhul, și vîntul, la un loc -
Și ruptă din pîrjolul apusului de soare,
Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare :
O veveriță roșie cu coada ei de foc.





Poezia Biserica Lui Horia de Ion Pillat





BISERICA LUI HORIA



Mai stai visînd la nunții ce șoimi și aur poartă ?
Pe vale, Arieșul șoptind îl mai auzi ?
Pribeagă lîngă Argeș, vădană prindre duzi,
Biserică pustie și fără brazi la poartă.



Cioplită din puterea molidului și din
Credința strămoșească șegată-n bîrna dură,
Ce meșter vechi, de țară cu greaua lui secură
Ți-a hotărît altarul lui Horia, destin ?



În jurului tău cresc duzii cu fragedă verdeață
Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rîndunele de umbră. Tu îți pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață.



Pe moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici
Un preot nu-ți mai cîntă, bătrîn, din psaltichie...
Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie,
Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.






Poezia Lumina, Iarna de Ion Pillat





LUMINA, IARNA



A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt :
Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune.



Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.



Apoi își dă pe spate tot părul de beteală
Și sare învîrtindu-și al razelor hanger,
Și unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală



Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică...
Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.






Poezia Parcul Goleștilor de Ion Pillat





PARCUL GOLEȘTILOR



Am așteptat amurgul za zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre golești să-nșire albastra lor stafie.



Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis :
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.



Aleile - e toamnă - duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici...
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici :
Va trebui odată Florica ta să poarte



În ea pustietatea de care mai bolești...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.





Poezia În Luncă de Ion Pillat





ÎN LUNCĂ



Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducînd la cîmp șindrilă sau sus la munte grîu,
Te-abate-n lunca veche și mînă pîn' la rîu
Amurgu-n văi lasă cu cîrduri de prigorii,



Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu :
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii,
Și cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descîntate m-ar urmări mereu.



De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune
Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi,
Dar vacile în noaptea albastrului trifoi
Treptat se depărtează prin vis și prin pășune...



Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu,
Să-i țin în mîini nisipul, în cupe efemere,
Și să visez - cum fuge prin degete și piere -
Trecutul, și talanga, și soarele tîrziu.




Poezia La Zăvoi de Ion Pillat





LA ZĂVOI



Mă-ntorc la tine, Argeș, o, rîu de-odinioară,
Pe drumul de fînețe ce fuge printre clăi,
Dar unde mai sînt astăzi, să ție-aceleași căi,
Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară ?



Și unde-i scăldătoarea în care ca un vrac
- Zăvoi cu păr de sălcii și ochi de apă vie -
Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie
A razei pogorîte pe cerul porumbac.



De două ori același nu m-oi scălda în ape,
Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg,
Și vacile bășțate de soare în amurg
Nu beau același Argeș cînd vin să se adape.



În cipciit, în clipot și-n șopot nencetat,
Alt rîu, din clipă-n clipă, te-a zămislit izvorul ;
Nebănuit ca dînsul mă naște viitorul -
Dar tu te chemi tot : Argeș, eu tot : Ion Pillat.




Poezia Cucul Din Valea Popii de Ion Pillat





CUCUL DIN VALEA POPII



În zori, ca poterașii, din văi șirag ies plopii.
Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc
Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc
S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.



Pe flori, ca pe-o velință, stau de la cîntători,
Pîndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen
Cum soarele sosește rotund, ca un egumen,
Și numără pe ceruri mătănii de cocori.



Pe cînd în cale-i lungă se roagă la toți sfinții,
Eu îl dezbrac de raze sub frasin și anin.
În luminosul cîntec de cuc, mă însenin
Pe valea-ntineririi și a făgăduinții.



Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea.
- Cu-cu ! aci în vale... Cu-cu sub dealuri zboară...
- Cu-cu ! și iar îmi scapă în zări o primăvară...
- Cu-cu ! și mai departe, copilăria mea...






Poezie Pădurea Din Valea Mare de Ion Pllat





PĂDUREA DIN VALEA MARE



O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpînește peste micimea ta de om,
Cum mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător - pădurea de fagi din Valea Mare.




Aicea omenirea te lasă pic cu pic :
Începi de traiu-ți silnic și strîmb să te desferici,
Înveți uimit, să intri în codri ca-n biserici
Și că mai sfînt pe lume nu poate fi nimic




Decît această pace în razele-nserării,
Cînd se tîrăsc, alături de netede tulpini,
Din arborii aievea alți arbori mai senini,
Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc aș mării,




Și cînd, legîndu-ți pașii de cale, te-ai oprit
Sub fagii nalți, în templul adevărat al firii,
Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii,
La jgheabul care curge cu șipot potolit.





Poezia Spre Izvorani de Ion Pillat





SPRE IZVORANI



Las povîrnișul viei să cadă-n praf de soare,
Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund.
Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund
Cî văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,



Căsuțele răzlețe din satul Izvorani
- Mici capre cățărate pe-o rîpă de lumină
Prin nuci proptiți ca-n bîtă în strîmba lor tulpină,
Sub sarică frunzoasă de gîrboviți ciobani -



Și- arătări din țară, în stampe japoneze -
Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou,
O fată cum zorește, greu de urnit, un bou,
Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze.



Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost
Răsar, rănind amurgul ceresc cu corul frunții,
Pe rînd : albaștri, vineți, de aur verde - munții
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.




Poezia Rădăcini de Ion Pillat






RĂDĂCINI



Nod de năpîrci, șerpi vajnici cît brațul și cît cotul,
Trunchi negru de balaur încolăcit și rupt,
Ciorchine de șopîrle - pămîntul dedesupt
Surpîndu-se, în taină se dezvelesc cu totul.



Dar vraci vicleni cu barbă de iască și de mușchi,
În nopți cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele,
I-au înlemnit deodată umflați așa în piele
De le-au rămas sub coajă întărîtații mușchi.



Frunzarele deasupra, îmbelșugînd colina,
Își leagănă seninul cu vîntul în văzduh -
Cum să cunăască iadul în care trup și duh
Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina ?



Stau și privesc la șerpii ce scormone-n pămînt
Și la pămîntul care le fuge de sub pîntec...
Copaci, moșie, vreme - neîndurat descîntec...
Și eu, cu tot frunzișul și rădăcina-n vînt.







Poezia Cireșul de Ion Pillat





CIREȘUL



Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară
El, ce privește toate cu ochi de înțelept -
Și voi urma poteca de mult, suișul drept
Prin vis verde,-n tactul copitei ce-o măsoară.



Și luînd prăjina lungă și coșul împletit,
O fată-n vîlnic roșu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireș, de roade și de ani mulți boltit.



Cireșul va fi roșu, ca și-n copilărie,
Cireșele pe ramuri vor atîrna cercei,
Cu brațele goale, fata va prinde-n șorțul ei,
La fiece prăjină, o sută și o mie.



Și cînd tîrziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Cînd gol va fi cireșul iar cerul plin de stele,
Bunicei i-aș aduce acasă coșuri grele...
De-aș mai avea bunică și sufletul de-atunci !







Poezia Castanul Cel Mare de Ion Pillat




CASTANUL CEL MARE



Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în pomul zdravăn
Cu brațe noduroase li cu atletic trunchi
Înțelenit în vie, deși pîn' la genunchi
I s-a urcat, cu-ncetul, pămîntul gras și reavăn.



Dar toamna, sub rodire încununat cu spini,
Și-n noapte plin de pace, de păsări și de stele,
Ca grindina sloboade castanele lui grele
Și, -nseninat, primește pe creștetu-i lumini.



Castanul între struguri și-a înțeles menirea :
Ce-am căutat pe drumuri, găsește stînd pe loc,
Și, adîncind pămîntul aceluiași noroc,
Cu zeci de ramuri ține în brațe fericirea.



Mă simt, Florică, -n preajmă-i atîta de sărac !
De ce nu poate pasu-mi să prindă rădăcină,
Și să rămîn al viei ca pomul pe colină,
Și să mă strîng de tine ca vița de arac...






Poezia Moș Nicolaie




MOȘ NICOLAIE




Pe la miezul tiptil tiptil
Moșul sosește și nu se grăbește,
Încet pe neauzite,
Începece să înghesuie
În ghetuțele curate.




Ciocolată, bomboane, bani,
Biscuiți, dulciuri fel de fel,
Dar moșul are și jucări
Păpuși, iepurași, ursuleți de pluș.




Printre ghetele frumoase
A văzut două perechi de papuci mici,
Îi explică ursulețul
Sunt papuci lui...!


 de Costache Gabriel







Poezia În Vie de Ion Pillat





ÎN VIE



Tot mai miroase via a tămîios și coarnă,
Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc ;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă ?



Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,
Și soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie
Tîrîș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod.



Cu galben și cu roșu își coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar.
O ghionoaie toacă într-un agud și, rar,
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...



S-a dus. Și iarăși sună... și tace. Dar aud
- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.




Poezia Vîrful Dealului de Ion Pillat





VÎRFUL DEALULUI



Cu-o singură sforțare-ncordînd vînjosu-i umăr
- Un uriaș urcîndu-și poverile ce-l strîng -
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crîng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,



Cu casele : mioare, și turlele : păstori,
Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plîngătoare și plopi pribegitori ;



Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cîntec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.



O, vîrf de deal ! O, capăt liniștitor de drum !
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Cînd prin amurg se-nalță, visînd nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.





Poezia Mormîntul de Ion Pillat




MORMÎNTUL



De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori



Te-ai cununat cu moarte ce0n basmul Mioriței,
Păstorule de oameni, bunicule ! Acum
Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viței.



Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însuflețit
Și l-a pătruns iubire-ți de țară, ca semința.
Stejarilor prietenilor le-ai dăruit ființa
Și sîngele, ce curge cu seva înfrățit.



Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt.
De dincolo de oameni, de timp și de mormînt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.




Poezia Florica de Ion Pillat




FLORICA



Aici își îngroapară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vînt.
Colinei închinară iubitul ei mormînt,
Legînd de dealul rodnic și numele și-argila



Și vremea prea fugară și fragedul destin
Al celei ce fusese - abia o zi - Florica...
Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica ;
Dar cînd acum Florica, în soare aprilin,



Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpînd de trandafir
Și-un zîmbet de lumină de fiecare floare.



Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei...
Și mă-nfior la gîndul păgîn și la credința
Că trebuie naturii să-i altoiești ființa -
Pămîntul să palpite ca inima, de vrei.




Poezia Închinare de Ion Pillat




ÎNCHINARE



Priveliște menită să-mi fie o psaltire,
Întîia mea credință și ultimul meu scut,
Moșie aurită de-amurg și de-amintire,
Deal albăstrit de lună, de dor și de trecut.



Florică, înflorită în mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram,
Întinde peste mine un văl de frunză deasă,
Primește iar la sînu-ți copilul ce eram.



Aleea mi-o deschide cu brațele de mamă
Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău.
Fii pentru mine sfînta icoană ce din ramă
Alină lin feciorul risipitor și rău.



Am rătăcit pe piatra cetăților haine
Și m-am jucat cu anii cum alții zvîrlă mingi...
Tu, numai, păstrătoare a zilelor mezine,
Mai poți cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.



Fii pentru regăsitul o mînăstire vie
În care amintirea aprinde lumînări
Și unde, pe o tîmplă de umbră, reînvie
Ochi cunoscuți, luceferi ieșind din înnoptări...



Nu vezi suind poteca pe dealul din Florica,
Cu ochi de tinerețe și păr frumos de nea,
Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica,
Ținînd ca ieri de mînă copilăria mea ?



N-auzi atît de-aproape, dar parcă-n altă țară,
Și rîsul meu zburdalnic și glasul ei blajin ?
Nu simți sporind dorința și dulce, și amară
De-a reveni mai iute la cel dintîi cămin ?...



Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze
- Așa cum se cuvine în preajmă de mormînt -
Vă voi urma, curate și albe călăuze,
Spre cel mai drag, mai trainic și sufletesc pămînt.




Poezia Ctitorii de Ion Pillat





CTITORII



Acolo unde-n Argeș se varsă Rîul Doamnei
Și murmură pe ape copilăria mea,
Ca Negru-vodă, care descălecînd venea,
Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.



Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strîmtul ei hotar
De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.



Acolo,-n pacea nopții pe drumuri de podgorii,
Am mers tăcut alături de carele cu boi,
Cînd neaua lunii ninge pe sălcii în zăvoi,
Cînd șopotește valea de cîntecele morii.



Las altora tot globul terestru ca o minge,
Eu am rămas în paza pridvorului străbun,
Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Cînd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.



Și tot cisînd la vremea cînd înfloriră teii,
Pe cînd îmbracă țara al iernii alb suman,
Să deslușesc cum piere trecutul, an cu an,
Pe drumuri departate sunîndu-și clopoțeii.



Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum -
Și să aud deodată cu-nfiorare, cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă.



Poezia Soldați de Plumb... de Ion Pillat





SOLDAȚI DE PLUMB...



Soldați de plumb... o, toată copilăria, cînd
Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă
Eroii fără moarte, uitați în cîte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemișcatul rînd.



Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă
Purtînd ca steag ștergare în soare fluturînd.
Ce trîntă, ce bătaie sub duzii din livadă !
Și după bătălie cîți morți fugeau rîzînd...



O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme !
Acuma lupta urlă și rana ruptă geme
Și morții mor aievea iubirilor din țară.



Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Și seara, răsturnîndu-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranșee păpușile de ceară ?




Poezia Călătorul de Ion Pillat




CĂLĂTORUL



Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole
Și ai iubit creola și verzii papagai,
Și inima, din mare în mare, ți-o legai
Cînd înfloreau catarge cu pînzele : corole.



Ce mi-e călătăria și-al mărilor amar
Și insula rodită cu palme și banane -
Mă vezi pornit de-acuma pe alte oceane
Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.



Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă
Spre țărmul ce nu poartă un nume în atlas.
Corăbiilor tale, mereu gonind, le las
Zadarnica strădanie în nicăieri s-ajungă.



Dar de te joci de-a mingea cu globul - pasu-mi știe,
El singur, să lărgească ogorul strămoșesc,
Și cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc
De-mi ancorează-n zare Carpații pe moșie.





Poezia Seară La Miorcani de Ion Pillat






SEARĂ LA MIORCANI


Ieși din satul alb și vino să vedem ca de pa plajă
Cum, lățindu-și unduirea, urcă unduind pămîntul,
Largul ocean pacific ce-și încremeni avîntul.
Suflete, privește bine și de-acuma ține strajă,
Căci coboară înserarea și ne bate-n față vîntul.



Ritmic, lanuri nesfîrșite mișcînd valul lor de spice,
Îl pornesc din capul zării ca să-l frîngă-n cap de sat ;
Îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit și îndesat ;
Îl resfiră printre case, ce se-ncearcă să-l despice,
Și-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.



Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-și ridică.
Clopotul de seară-i paznic veșnic trist și veșnic treaz...
O cireadă răzlețită la pășune pe islaz,
Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică
În furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.



De praf alb umflîndu-și pînza pe albastrul depărtării
Navighează șarabane : repezi luntri de pescar,
Și în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var
Peste valuri, spre coșare potmolite-n largul țării,
Ca vapoare părăsite de demult de marinar.



Și păreați în miezul serii, ce conturul vă-necase,
Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, și voi,
Flori de cîmp neadunate și culcate în trifoi :
Alge verzi și anemone palide și lungi sargase,
Înșirate pe nisipuri de-al refluxului și voi.



Dar țărani, cu grebla-n mînă, adunară goemonul,
Lîng-o mare de fînețe, pe un țărm închipuit.
Și un clopot, de departe, de vecernii a vuit,
Și din port în port plutește și se înmulțește zvonul,
Și treptat, din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.




Se-nnoptează... și cîmpia își ascunde oceanul...
Suflete, ce-n scoica nopții ești bolnavul mărgărit,
Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit,
Dar privește cu nesațiu, de o dată, la limanul
Oceanului ce-acuma trasparența și-a mărit.




Fără valuri, fără maluri și cu luciu de fosfor,
Peste tine își boltește limpezimea ideală
Marea cea adevărată, nălucită și reală,
Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor,
Unde inima nu minte, unde dorul nu înșeală.




Liniște desăvîrșită... Cu lumina ei verzuie
Pîlpîie în farul umbrei, pe un țărm divin, o stea
Și desfășurîndu-și pînza, norul, nemaivrînd să stea,
În chip falnic de galeră spre tării încet se suie...
Dar galera se scufundă și rămîne numai ea.



Suflete, te pregătește, vîntul serii bate încă...
Ce corăbii ne vor duce, vis și trup, la Dumnezeu ?
Clopotul de seară sună de plecare și mereu
Faruri noi se-aprind în stele pe un țîrm de crez și stîncă,
Pe un țărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.






Poezia Plopul de Ion Pillat





PLOPUL




Născut din țarină spre cer se-avîntă
Ca un izvor de ramuri și de foi...
Și doru-l mînă, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.



Vioară e - și-n vîntul serii cîntă.
Ce suflet plînge în buștean greoi ?
Ce gînd de aur piere prin noroi,
Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă ?



Cînd va suna a morții grea secure,
Atuncea doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie



Plutind senin pe-al cerurilor larg...
Sînt Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.





Poezia Oblonul de Ion Pillat





OBLONUL



Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar,
Cînd lampa din odaia copilului ieșise,
Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise,
Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,



Cînd, singur pe al nopții necunoscut hotar,
Simțeam - cu ce durere ! - că tot mă părăsise
Și adormeam departe de ce avusem, mi se
Umpleau de lacrimi ochii și pieptul de amar.



Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineață,
Căci, deschizînd oblonul, părinții mei c-un semn
Îmi dăruiau o lume de-azur și de verdeață.



Azi mă gîndesc la noapte coșciugullui de lemn,
La tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie
Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.




Poezia Furnica de Ion Pillat





FURNICA



În liniștea de aur a serii, omul ară...
Și plugul greu, și boii, și el par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din cîmpii :
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.



În brazda răsturnată, din care germinară
Atîtea azimi albe - dar pentru alți copii,
Adînc înfige fierul, și-n gînduril cenușii
Se-oprește, frînt în două de truda seculară.




Dar n-a văzut alături, tovarășă mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.



Și-acum cînd noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dînșii, întinsa înstelare.




Poezia Păsări Pe Mare de Ion Pillat






PĂSĂRI PE MARE



Privirea ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...


Pe mare trec trei păsări mari și țipă.


În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
În vînt se umflă larga lor aripă.


Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte.


Peivirea ta deschisă e pe mare...








Poezia Ca Să Suim La Tine de Ion Pillat





CA SĂ SUIM LA TINE



Ca să suim la tine, rămînă-n vale casa,
Azi sufletul ne cere desăvîrșitul cuib.
Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasa,
Și rugile cu care icoanele-mi îmbuib.



Ca să suim la tine, să stăm ca și natura
În răsărit de soare ; să fim curați și goi
Ca plopul din lumină ce-și mișcă frunzătura,
Ca zborul fără umbră al unui pițigoi.



Ca să suim la tine, să mergem dimineața,
Cînd limpede e cerul prin ramuri, ca un lac,
Ca răutatea noastră să piară ca și ceața
Sub razele ce-n suliți pe smîrcuri se desfac.



Ca să suim la tine, să trecem prin livadă
Și să ne ningă floarea de zarzăr și de prun -
Ca sufletul, pe munte, cînd schitul o să-l vadă,
Sub boltă să se-ascundă cu aripi de lăstun.




Poezia Trei Îngeri de Ion Pillat





TREI ÎNGERI



Trei îngeri zboar-n asfințit.
Doi tac și unul a grăit :


- ,,E liniștea atît de mare...
Aud cum se deschide-o floare.”


Trei îngeri zboară-n asfințit.
Doi tac și unul a șoptit :


- ,,E liniștea atît de sfîntă...
Aud cum stelele își cîntă.”


Trei îngeri zboară-n asfințit.
Toți tac și unul -a gîndit :


,,Ce zgomote înfricoșate...
Aud o inimă cum bate.”





Poezia Balta de Ion Pillat





BALTA



Coclindu-și putregaiul și apele amare,
Zărirăm în arșița cumplită de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz :
Opală moartă prinsă într-un inel de sare.



Ți-am spus pe țărmu-i : - ,,Balta aceasta mă-nfioară.
Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Și sub povara sură și grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.



Nici salcia pe maluri frunzișul nu și-l plînge,
Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieții zadarnicul lor puf,
Pe apă ca un blestem se răsfrînge...”



Lumina serii însă se răspîndi pe iaz,
Și se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire și pete de lumină
Zambile, și lalele, și roze de Șiraz.



Și cînd albastrul nopții ne-aduse micșunele
Pe pajiștile apei și lin le-a răsfirat,
Cînd cerul, pentru clipa de taină, și-a lăsat
Pe-aleile lichide prundișul alb de stele,




Noi în genunchi căzurăm...
Petale cu petale,
Din balta cea mai tristă grădină ai făcut.
O, Doamne, înflorește și bietul nostru lut
Cu raza pogorîtă din darurile tale.



Poezia Solia Căprioarei de Ion Pillat





SOLIA CĂPRIOAREI



...Dar netezind alene al rochiei larg fald,
Domnița-nșănțuită de vrăji medievale,
Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale,
Ascultă căprioara sosită ca herald.



- ,,Cuprinde-mă, domniță, cu brațul mic și cald,
Și să pornim... Nuntași au poposit în vale.
Viața te așteaptă cu surle și chimvale,
Și vreau în ea și visul, și ochii să și-i scald.”



Domnița îi răspunde : - ,,Le spune, dulce crainic :
Domnița mulțumește străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,



Nedepășind sfielnic grădina între ziduri
Cu pajiștea mai moale ca lîna din covor,
Mai verde decît fierea pe smălțuite bliduri.”





Poezia Departe de Ion Pillat




DEPARTE


Departe, undeva, sînt porturi ce așteaptă...
Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă.


Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii...
Se-naripează pînză în vîntul primăverii.


La poluri, undeva, ghețari sînt și morene...
Ce vise cheamă zborul corsarelor carene ?


Ning aur, undeva, pădurile mimozii...
În galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii.


Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii...
Pe punte tot veghează, sub lună, căpitanii.


O, țara, undeva, a basmelor arabe !...
Îmbătrînesc piloții cătînd în astrolabe.


Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele...
E greu în inimi dorul și ancorele-s grele.


Răsare, undeva, Ofirul - ce departe...
Sînt morți conquistadorii, galerele sînt sparte.






Porzia Din Bretania de Ion Pillat





DIN BRETANIA



Căsuțele cetăților bretone,
Cu spate-adus și șoapte guturale,
Se-nclină-n umbra naltei catedrale.



În zori de zi se împînzesc marea.
Prin neguri zăbrelite de lumină,
Bat clopote, blajine, în surdină.



Nevestele pescarilor ce pleacă
Nu se bocesc, nu flutură batiste,
Simțind prelung cum se golește zarea.



Și în amurg, purtînd copilu-n brațe,
Mai stau pe țărmul mărilor bretoane,
Ca pe vitralii ștersele Madone.




Poezia Părăsire de Ion Pillat





PĂRĂSIRE



Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord ;
Trist ele țipă.
Departe, amurgul azvîrle-n fiord
Aur, o clipă.



Pătate de umbră dorm apele verzi,
Moarte pe mare.
Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi
Țărmul din zare.



De zile lăsat-am valul nomad
Tot să ne ducă -
Azi de zăpadă umbrită de brad,
Dor ne apucă,



Și buciumul nostru și-aruncă păgîn
Glasul pe unde...
Doar țipăt de păsări, pe noapte stăpîn,
Jalnic răspunde.




Poezia Pornire de Ion Pillat





PORNIRE


Se-nalță soarele din mare
Nebiruit.
Ghețarii se aprind în zare
Și ard ca flăcări de serbare,
Spre răsărit.



Înalte valuri se destramă
Pe țărm săpat.
Nicăieri, luați barda ce sfaramă !
Vă puneți coiful de aramă,
Înaripat.



Pe bărci cu cai sculptați în proră,
Cabrînd în vînt,
Noi vom porni prin auroră,
Cînd marea rîde și e soră
Cu larg avînt.



În ritmul vîslei mîntuite
De lopătari,
Visa-vom ape nesfîrșite
Cu insule necucerite
De alți barbari...






Poezia Ghețarul de Ion Pillat




GHEȚARUL



Răsare a Polului magică stea
Pe albe pustiuri de gheață,
Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea
Verzi valuri vuind se agață.



Răsună ghețarul cu ropot prelung,
Cînd apele dau să-l pătrundă,
Prin somnul zăpezii chemări îi ajung
Rostite din undă în undă :



- ,,Departe e marea cu val de smarald
Spre care vîslează năierii.
Murmură talazul și-n aerul cald
Șoptesc foșnitori palmierii.



Trec păsări cu pene albastre, în stol,
Umbrind străvezia oglindă,
În cercuri răzlețe atol și atol
Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.



Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad
Pe iarbă culese de vînturi
În insuli grădine, ce tainice scad
Prin zări : plutitoare pămînturi.”



Lung geme ghețarul ; să plece ar vrea
Spre marea de-a pururi senină,
Dar frigul îl leagă ; a Polului stea
Îl ține cu lanț de lumină.



Și gerul trosnește de dorul etern
A soarelui țară să vadă.
Năprasnic se zbate : din albul infern
Se rupe un pisc de zăpadă.



E slobod și drumul se-ntinde spre Sud !
E slobod pe sloboda mare !
Prin spumă de valuri, cu creștetul ud
Despică o nouă cărare...



Departe, pe marea cu val de smarald
Se-nalță un sloi de ninsoare.
Fantastica navă în aerul cald
Descrește sub flăcări de soare...



Vin pasări cu pene albastre, alin
Umbrind străvezia făptură,
Pe care de-acuma cu farmec deplin
Și visul, și moarte o fură.




Poezii-literare.ro Vă Urează Sărbători Fericite




Poezii-literare.ro Vă urează Sărbători Fericite și un an nou fericit, și cu mari împliniri.
Datorită cititorilor acestui blog, frumos de poezii, fabule, colinde, poeme istorice, etc.
Am ajuns în doar cîteva luni de zile la 31.481 de vizualizări, este adevărat am zile cînd scriu
și am zile cînd nu scriu, din cauza serviciului, dar sper să vă mulțumesc sufletește cu postările
scrise pe acest blog minunat. poezii-literare.ro









La mulți ani !  Sărbătoari Fericite Și Un An Nou Fericit Plin de 
Împliniri.      LE MULȚUMESC TUTUROR CELOR CARE VIZITEAZĂ 
ACEST BLOG  POEZII-LITERARE:RO



























LA MULȚI ANI !
UN AN NOU FERICIT !
HAPPY NEW YEAR






Poezia Fereastra Pe Mare de Ion Pillat





FEREASTRA PE MARE



Fereastra ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...



Pe mare trec trei păsări mari și țipă...
În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împînzite.
cu vînt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi ! - Nădejdea mea îmi țipă.
Și Vis și dor îmi strigă-n cor : ,,Pornește !
Întinde-n vînturi pene de zăpadă.
Te du prin țara norilor de spume.
Înalță-te spre ultima Pleiadă
Și cupa ta trupească o sfărîmă
De țărmul șters al ultimul Thule.
Plutește-n larguri singur tu cu zborul,
De dragul lui și-al vîntului din aripi !”


Pe ceruri pier umbre mari în noapte...


Iubito, lîngă mine stai și marea
Îți cîntă-ncet, și tace trist, și-n șoapte
Se plînge iar, și tace, iar, iar, și cîntă.


Fereastră ta deschisă e pe mare...





Poezia Rodul Mării de Ion Pillat




RODUL MĂRII



Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă,
Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan,
Să-ți aduc din fundul mării, ca pescarul năzdrăvan,
O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.



Și prin valuri translucide cu vibrații de fosfor,
Unde tremură sargasul și se-nalță goemonii,
Lîngă stele de mare cu-nflorirea aneminii,
Scufundat-am în adîncuri dorul meu lampadofor.



Cu lumina într-o mînă și într-alta cu tridentul,
Gol, purtînd în ochi iubirea și năvodul între dinți,
Dar purtat de amăgirea unei veșnice credinți,
A lăsat să-l năpădească și să-l tragă-n fund curentul.



Pescui ursine rare, mărgărint cu luci de stea,
Pe nisipuri fabuloase ca grădinile Golcundei,
Cînd, cu soarele, din zare vine cavalcada undei
Cu penașuri de lumină și cu coamele de nea...



Și cules flori de nufăr - ce pe țărm erau meduze -
Scoici trandafirii ursite s-aibă farmec feminin,
Cînd în adumbrirea zilei valul mării e senin
Și în limpeziri de vise formele devin confuze.



Lumină smaraldul artic sub ghețarul triumfal,
Duse plasa în azurul însoritelor escale
Și din apa nemișcată ăînă-n ape tropicale
Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.



Răscolind prin oceane irizatele vitrine
Cu crengi roții de coraliu și cu alb mărgăritar,
Dorul meu și-a tras năvodul din talaze pentru tine -
Dar în el găsit-ai numai sarea lacrimei ca dar.





Poezia Ciocîrlia de Ion Pillat




CIOCÎRLIA



Palpită lămpi, spre ziuă stingîndu-se. La geam
Privești nemărginirea orașului, din care
Ce ieri se naște astăzi în uruit de care...
Orașul unde-n vremuri alăturea plîngeam



În gama monotonă de fabrici și de uliți,
Ce zilnic răspîndește și iar absoarbe-n ea
Aceeași omenească silință ce nu vrea
Să frîngă pentru vise biruitoare suliți.



Afară străduința noroadelor se-mbată
Lovind pe nicovală metalul dur și clar -
Și pulsul surd al muncii începe iar să bată
În piepturi și-n motoare : nostalgic, ritmic, rar.



Dar sus, sus prin spirale de fum, spre răsărit
Se-nalță-un zbor și suie pe scări de armonie.
Cetatea-n trepidare de fier n-a bănuit
Cș, slobod, sparge cerul un viers de ciocîrlie.



Cînd singur, pururi singuri, te-ncerci în zori de zile
Să prinzi scîntei de versuri cu griji de așchimist :
Presari cenușă numai, pe înnegrite file...
O, aripi spre lumină ! O, lut masiv și trist !




Poezia Naufragiatul de Ion Pillat





NAUFRAGIATUL




Drumul lui trezind spirale în repaosul profund,
Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereții
De calcare unde,-n umbră, alipiți de veci, bureții
Își mișcau pădurea vie pe abise fără fund.




Se-afunda încet, cu calmul putrezitelor carene,
Care-și duc în voie marfă, căpitani și mateloți,
Pribegind în oceane, fără cîrme și piloți...
Cobora lipsit de brațul așteptatelor sirene.




Și pe cînd treceau deasupra, sus, în goana unui port
- Ca un zbor ușor de umbre peste cîmpuri elizee -
Caravelele-mpînzite în suflări de alizee...
Se-afunda prin întuneric nepăsarea unui mort.






Poezia Thule de Ion Pillat





THULE



Prin cleștarul apei limpezi, cînd amurgul o desfide,
Cresc din adîncimea umbrei turle nalte de mărgean.
Un oraș-nălucă doarme ancorat în ocean
Pe limanul madreporic al apusei Atlantide.




Sub eflorescența algei cu mișcare de reptil,
Reapare amăgirea unui Thule singuratic :
Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic,
Cînd Tristan visa alături de Endimion copil.




Ce pescuitor de doruri scufundate și de scule,
Renăscut din spuma mării printre jocuri de delfin,
Suflete, îți va aduce din vînatul lui marin,
Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule ?...








Poezia Trei Călări de Ion Pillat





TREI CĂLĂRI



Cînd pe turlele cetății medievale
Flori de umbră, liniștite, s-au lăsat,
Sună tropot și răsună-n vale
Ca un cîntec bătrînesc și măsurat.



Trec sub porțile boltite din cetate,
Pe-un cal negru, pe-un cal alb și pe-un cal murg,
Trei călări cu suflete ciudate
Și cu umbrele lungite de amurg.



Au pornit cu noaptea largă înainte :
Cîntă unul ca și soarele în zori,
Altul ca-nserarea pe morminte
Părăsite de iubire și de flori.



Dar al treilea cuvinte de lumină
Și de umbră nu rostește, ci, tăcut,
Își ascultă inima lui plină
De nădejdea și durerea din trecut.





Poezia Pescarul de Ion Pillat




PESCARUL



Sub stele, ce străbat cleștarul nopții
Și-nvie luciul apei, iazul este
Un cer visat de sălcii credincioase,
Îngenuncheate pentru rugăciune.
O lotcă se desprinde-ncet. Lopata
Ei cade cadențînd singurătatea.



- Pescare, ce îndrumi din vîslă luntrea
Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi
Și stai încovoiat ca sub o cruce,
Ridică-te-n picioare 1 Fii profetul
Semeț, ce-azvîrle tuturor cuvîntul
Și pescuiește-n suflete vecia.
Năvodul tău desface-l - îl aruncă !



Ai prins luceafărul din cer ! Scînteie
Cu solzi de-argint, tremurător în plasă.
Și stea cu stea în juru-i, înstelarea :
În bură și-n ninsoare de lumină,
În picături de ploaie sclipitoare,
În grindină tăcută de luceferi,
Prin plasa ta, pescare, se adună.
Revine lotca-n țărm. În zori lopata
Ei cade întristînd singurătatea.



E zi. Pe iaz s-a resfirat cununa
De nuferi albi, bătută-n stele de-aur...
La mal un om își trage plasa goală,
Și stă încovoiat ca pentru rugă.



Poezia Pe Claie de Ion Pillat






PE CLAIE



Întinși pe floarea fînului, pe claie
Visăm în miezul nopților de vară...



Prin ramuri răsturnate vîntul trece
cu glas de val rostogolit departe...
sub noi e cerul limpede, ca marea
Zărită pennoptate printre ramuri,
Cu stelele, fanaluri de corăbii,
Aprinse-n port de mîna înserării.
Spre alt liman plutește fiecare :
Din mersul ei urzind eternă lege,
Și dintr-un glob de lacrimi și de tină,
Creînd pe cer deplină frumusețe.
Ce-mi pasă dacă-n ele tragedia
Pămîntului, tăcut se desfășoară.
De stele sus, ce-mi pasă - cînd e steaua
În ochii tăi și pe tării lumină.






Poezia Cîntecele Stepei de Ion Pillat





CÎNTECELE STEPEI

1.

În zori de stepă


De-acuma uită omul ce-ai fost și, pentru-o clipă,
Fii numai așteptarea fiorului divin.
Deodată ești beția ce n-o dă nici un vin,
Și sufletu-ți pătrunde - ca-n ceruri o aripă -
În stepă răscolită de vîntul aprilin.


Mirosul, pipăitul, auzul și privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Ești ritmul nengrăditei și singurei cîntări,
Talazul ce-nverzește urmîndu-și unduirea,
Mireasma îmbibată de vis și avîntări.



Ești simțul nesfîrșirii, fiind un fir de iarbă,
Ești oceanul humei, fiind al lui corsar.
Ești călărețul galben, ești albul armăsar,
Albastra depărtare, și-ntrecerea lor oarbă.
Ești cîntecele stepei, ești suflul lor barbar !



2.

Aș vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vînt să mă avînt,
Și noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerce vad
Poporul meu nenfrînt.



E ură-n pieptul meu de lup :
Aș vrea pe stepe fără drum
Oștiri cu ghioaga să le rup,
Cetăți, ce pline ca un stup
Trăiau - să fie scrum !



Cu flamura de sînge-n steag,
Aș vrea să calc în Turkestan.
Tu, fata craiului pribeag,
Spre întîlnirea celui drag
Să vii cu lung chervan.



Aș vrea, cînd ies cumplit din zări,
Să tremuri toată ca un poec,
Să cazi cu trupul pe cărări,
Și cum ceri milei îndurări,
Pe cal să te arunc.



Și-n Samarkanda ca-ntr-un cort,
Cu prada-mi vie prinsă-n șea,
Să intru-n trap. - Iar stînd ca mort
Norodul vadă cum îi port
Stăpîna lui și-a mea !


3.


Cînd ai un cal în spume
Și suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag !



Se-ntinde stepa, crește
din zări în zări pustii...
Sfîrșit nu se zărește
Și început nu-i știi.



N-ai cort rotund de piele,
Nici izbă grea de brad,
Și dormi flămînd sub stele,
Nețărmurit nomad.



Și-n vis te vezi, nebune,
Stăpîn pe Kandahar,
Pe cînd spre zi apune
Lin cornul selenar.



Al meu e cerul și pămîntul !
Călare nu m-ajunge vîntul,
Și cine-mi va opri avîntul
Pe stepa mea !



Nu stelele ce-or să apună,
Nici răsăritul viu de lună,
Ci stepa, stepa mea nebună
O voi cînta.



Nebiruită ca o mare
Prin zări se-afundă și dispare,
Și suflete rătăcitoare
N-o pot uita...

5.


Crește, scade, piere
Stepa mișcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.



Caii se frămîntă,
Mușcă de zăbale :
Sotnii sute-n vale
Voinicește cîntă.



Una cîte una,
Suliți lungi întinse
Peste ierburi ninse
Vor porni cu luna.



Ce oraș nălucă
Le-a clădit în zare
Stepa vrăjitoare,
Dorul lor de ducă ?


6.


Ți-aducem cal, un steag, un arc
Și cîmpul fără zări ca apa,
O, lasă plugul, zvîrle sapa
Și fii al stepelor monarc 1



Aruncă strigăt de război :
Viteji veni-vor cu grămada.
Ridică-ți către zare spada,
Și-n cerul ei să pieri cu noi !



Neam slobod ca ereții-n vînt,
Noi toți păstori de herghelii,
Te-alegem hatman să ne fii,
Să voinicim pe-acest pămînt.



Ți-aduceam cal, un arc, un steag
Și stepa. Nu-i auzi chemarea ?
Va fi a ta, căci e ca marea
Și se dă toată celui drag.

7


Din ierburi crește fremătare,
Se lasă noapte și uitare,
Și hergheliile în zare
Dispar.



Un cîntec, prelungit agale,
Răsună trist din vale-n vale,
Îngînă dragoste cu jale,
Și rar



În stoluri lungi se duc cucoare...
Iar după nori sfios răsare
O lună, parcă de ninsoare,
Și-o stea.



Și brumă de argint se lasă...
Ce albă-i stepa mătăsoasă !
e oare-n lume vreo mireasă
Ca ea ?

8.


Pe șesul nins fără ninsoare,
Cresc codri desfrunziți sub lună,
Sau suliți, pîlcuri, se adună
Pe stepă oare ?



O, suflete, te prind călării !
O, suflet, tremură, căci iată
Cum vin prin iarba nearată
Haiducii zării.



Cazacii, vîntul : cot la cot...
Cazacii : scară lîngă scară,
Vîrtej, potop... cu suliți ară
Văzduhul tot...


O, suflet, vînător de vise,
Te lasă-n urma nălucirii
Pe stepele închipuirii
Întredeschise.

 9.

Pe stepa legănată de vîntul primăverii
Legați-vă iubirea de inimi și de șea,
Ca o dorință surdă, pitită, a panterii
Cînd vede cerbul negru pe cîmpul alb de nea.



La pîndă, la pîndă,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
Cu iarba ei plăpîndă...
La pîndă, Oigur !



Pe stepa nemișcată sub jar aprins de vară,
Legași-vă izbînda de suflet și de-oblînc,
O, cei de-un neam cu lupii ce-n linițtea lunară
Pornesc pe stepa largă de dorul ei adînc.



Călare, călare,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
Sporind din zare-n zare...
Călare, Oigur !



Pe stepa argintată de bruma toamnei sure,
Legați-vă norocul de inimi și de șea.
Uitați că-n zbor săgeata veni-va să vi-l fure,
O, voi, stăpînii morții, dar stăpîniți de ea.



'Naintem, 'nainte,
Oigur lîngă Oigur !
Și stepa împrejur
cu visul ei fierbinte...
'Nainte, Oigur !



Pe stepa troienită de-a iernilor urgie,
Legați-vă mormîntul de suflet și de-oblînc,
Cînd corbii de pe ceruri de sînge reînvie,
Întunecînd amurgul cu norul lor adînc.



La moarte, la moarte,
Oigur lîngă Oigur !
Cînd stepa împrejur
La toți ni se împarte,
La moarte, Oigur !

10.

Mi-ai ars coliba de cioban,
Și turmele mi le-ai răpit,
Strămoșii mi i-ai necinstit,
Iubita tu mi-ai pîngărit,
O, Timur Khan !


De-un neam acum cu lupul sur,
Trăiesc ca lupul pe pămînt.
Azvîrl din arcul meu răsfrînt,
Urlînd, săgeata mea în vînt,
O, Khan Timur !



De trece-n zare vreun chervan,
Îl jăfuiesc după-al meu plac.
Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac
Atîția morți pentru-un cazac,
O, Timur Khan !



Va răsări și ziua, jur,
În fața mea cînd tu vei sta,
Cînd ghioaga mea și ghioaga ta
Cu dor de sînge vor lupta,
O, Khan Timur !



Dar nenfrîntul meu cîrlan
Goni-va negru-ți armăsar.
Obrazul tău va fi de var,
Și pieptu-ți roșu ca un jar,
O, Timur Khan !



Și stepa toată împrejur
La strigătu-mi va tresări...
Cu dînsa, slobod, m-oi iubi,
Uitînd de oasele-ți pustii,
O, Khan Timur !


11.


Înmlădierea largă a stepelor oigure
- Întrecerea nebună de iarbă și de cer -
Ce-n zori de zi se naște cu freamăt de pădure
Și prin amurguri scade armonizînd murmure,
dorința mea de ducă și calul meu o cer.



Plugarii să rămînă în strîmtele bordeie !
Tu, suflet fără margini, spre nesfîrșit mă du
Pe stepa legănată de-nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să deie
Beția voiniciei ce-n ziduri se pierdu.



Cazac rănit de moarte, cu sîngerîndă rană,
Călare ostășește de suliți biruit,
Nu vreau culcuș, țeapăn întins sub sfînta strană,
Sub crucea prăvălită, greoaie ca o stană,
Ci iarba vreau să-mi cînte cu val neliniștit.



Din huma mea trupească să crească-albaștri scaii
Cînd gîndul lunii suie pe ceruri sinilii...
Și poate printre stele vor căuta nogaii
- Povestitori de basme și păstorindu-și caii -
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.


12.


Dreierii
Țîrîie greieri.
Cîrd de cocori

Țîpă cocorii.

Amurgul
Amurgul ce moare : cer numai și ziare.

Vîntul
Vîntul nebunatec, sălbatec.

Norii
Trec norii :
Repezi corăbii prin limpede aer
Pierind.

Iarba stepei
Freamăt de arpi, șoptire și vaier
Se-ntind.

Stepa
Și stepa boltită în zare ca marea,
Și stepa uitată revarsă uitarea.

Noaptea ce vine
Chervanul se-oprește. Adorm călătorii,
Și focul trosnește.

Cîrd de cocori de departe

Țipă cocorii...

Călăuza cămilelor cîntă spre ziuă

Cămilele calcă pe stepe,
Ca valuri pe mare.
Se leagănă stepele noastre,
Ca apele mării.


Un foc scînteiază pe stepe,
Ca steaua pe mare.
Sărate sînt stepele noastre,
Ca apele mării.



Și cortul albește pe stepe,
Ca pînza pe mare.
Tăcute sînt stepele noastre,
Ca apele mării.



Și vise se-nalță pe stepe,
Ca păsări pe mare.
Larg framătă inima noastră,
Ca apele mării.




Poezia Jardin Du Luxembourg de Ion Pillat





JARDIN DU LUXEMBOURG


Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul luxemburg ;
Era în clipa-n care nu știi sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg...



Zburară porumbeii din paltini. În surdină
Șoptea tînguitoare Fîntîna Medicis. -
În cea mai minunată și clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,



Cînd zgomotul cetății, vuind prelung, ca marea
Ce-și urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtare,
Se strecură prin ramuri un liniștit obraz...




Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii.
De ce, pe cînd o lună de gheață ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea ?



Și cum treceam alături de recile regine,
De ce simții în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic cînd nu știi de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold ?...





Poezia Ecouri Marine de Ion Pillat




ECOURI MARINE

1.

CORUL LOPĂTARILOR

Luceferi ard pe mare și nu mai sînt sirene !


Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene,
Cu trupul lor de spumă și coadă de delfini,
Prin valuri legănate să le vedem cum vin.
Nebuni, în van cerca-vom să deslușim chemarea
Tritonilor ce suflă în scoici marine. - Marea
Mugind ne va răspunde că zeii ei sînt morți...



Dar tu, ce-n al tău trecutul tot îl porți,
O, călător de-o clipă pe apa călătoare,
Ridică-ți fruntea tristă ! Pe coarda sunătoare
A lirei, ce așteaptă vibrînd, lovește rar.
Atunci sub nimbul lunii și farmecul stelar,
Purtînd în păru-i alge și albe flori marine,
Sirena va renaște din valuri pentru tine.


2.

O VOCE PE PRORA TRIREMEI


Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cînta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri și în bătăi de ramă,
Pe cînd trirema spuma în urma ei destramă
Și sparge valul neted vîslind Occident.




Din lira pentacordă chema-voi să revie
Poporul ce trăiește în fund stîncos de mări...
Tritonii să-și urmeze uitata pribegie
Suflînd prin scoici sonore prelung melancolie
În suflete deprinse cu vechile visări.




Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare,
Poseidon iar să-și mîne fugarii lui marini,
Necheze sub copite de-acum întreaga mare,
Și armăsarii urmezi în herghelii barbare
Să treacă albi de spume ca turme de delfini.



Și voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii
Căci poate din talazuri tîrziu se va ivi
Sirena, întruparea eterna a uibirii...
Și ca să nu mai piară în umbra amintirii
O, lopătari - pe proră eu liră voi lovi !


3.


GLASUL SIRENEI



Cînd sub luciul apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subțiri
Nopți întregi... și marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.



Nu aud cîntarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru nostru fraget mîngîiat din val în val,
Pentru dînșii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu știe azi vîslașul marea toată că e vie.



Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cînți și chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.



Și sirena ce ascunde o femeie și o zeie
Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pămînt,
Goală va ieși din valuri, din al mării larg vestmînt
Ca femeia de frumoasă și eternă ca o zeie.


4.


SCOICILE TRITONILOR ÎN DEPĂRRARE



Prin care unde
Înoți, sirenă ?
Răspunde : unde,
Sub ce carenă ?



Din scoica mării
Dorință vie,
Pustiul zării
În van învie !



Din stîncă-n stîncă
Lovindu-și plînsul,
Răsună încă
Pierind cu dînsul...



Își strigă marea
Pierdută fată ;
N-auzi chemarea
Înfricoșată ?



Răspunde : unde,
Sub ce carenă,
Prin care unde
Înoți sirenă ?


5.

GLASUL SIRENEI DIN NOU


Mă strigă valul mării și dorul tău mă leagă :
Am sînul de femeie și trupul de delfin.
Trirema-naintează și ape noi dezleagă,
Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.



Mă strigă valul ării și Echo trist răspunde,
Și scoicile sonore din zări în zări se frîng...
Aruncă-ți iar, străine, cîntarea ta pe unde,
Să nu aud talazul și apele ce plîng.



Mai cîntă, ca sirena să fie iar femeie !
Căci iată se înalță cu murmur milenar
Lung marea să-și recheme puternic a ei zeie...
O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar !


6.


VOCEA DE PE PRORĂ


Am auzit cîntarea sirenelor pe mare...


Trecut-au nopți și zile de-atinci, și-acum dispare
Iar soarele... și struna din urmă mi s-a frînt.
Sirena nu mai cîntă și singur stau pe proră
Și mîine ca și astăzi aceeași auroră,
Dar marea va fi goală, și moartă, și pustie.
Zadarnic aștepta-voi sirenele să vie
- Mai trist de-a le cunoaște, de-a le dori mai trist -



Cînd steaua dimineții pe valul de-ametist
Aprinde opalină lumina ce scînteie.
O, lopătar, o, frate, prin visu-ți ce femeie,
Mireasă sau nevastă torcînd fuior de lînă,
Așteptă pe pribeagul plecat de la cămin ?
Pe cînd cu lira spartă și inima păgînă
Tot mai ascult chemarea ecoului marin.


7.

MURMUR CRESCÎND DE VALURI



Trirema se șterge prin asfințit,
Cu dînsa suspine deșarte...
Ecouri fugare au amuțit,
Departe se-aud... mai departe.



Trec plîngeri de oameni pe apele mari
Cu valul spumos și cu vîntul.
Nimic nu rămîne din patime mari
Și piere pe mare cuvîntul.



E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie !
Din frînte talazuri un muget barbar
Se-nalță, descrește, învie.



A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună !
Uitate acuma sînt doruri ce mint !...
Ea simte iubirea străbună



A mării ; iar valul o fură, o ia,
O strînge - să-i fie stăpînă !
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgînă.



Poezia Nici un Catarg de Ion Pillat





NICI UN CATARG



Nici un catarg.
Valuri se sparg
Pe dună.
Pe-al mării larg
Nici un catarg.



Pe-al zării gol
Pescarii-n stol
Răsară.
Să dea ocol
Pe-al zării gol.



Țipînd mereu,
Cu zborul greu
Să piară...
Prin somnul meu
Țipînd mereu.



Să văd în vis
Pe cer deschis
Prin gene
- Tainic trimis -
Să văd în vis



Steaua Hesper
Urcînd pe cer
Alene.
Pe-adîncul cer
Steaua Hesper.




Poezia Ocean Polar de Ion Pillat





OCEAN POLAR




Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare
Vin ghețarii cete-ncete pribegind din Polul Nord.
Nu-i fior prin valuri clare și în zare nu-i fiord,
Doar pe ape, limpezite cataracte selenare.




Și pe unde, unde stele de argint mărite-apar,
Firmamentul în oglindă își restrînge-n cerc ovalul.
Calea Robilor lactee ninge cu lumină valul,
Legănată de legende, promoroacă pe cleștar.




Noapte albă. Gheață naltă iconiță ca o friză
De zăpadă împietrită cu sclipire de oțel.
Își arată amăgirea unor aripi fără țel.
Fulgere boreală, enigmatică banchiză.






Poezia Noaptea Pe Lagună de Ion Pillat



NOAPTEA PE LAGUNĂ


Iar cînd amurgul între cer și zare
Făcu din luciul apei lac de-argint


Lopătarii Cîntară :


Nori purpurii
Prin zări pustii
Spre Lido pier.
Pe-al mării larg
Nu e catarg,
Nici stea pe cer.


Cîrmaciul :


Cetatea Leului dispare...
Ce e : rămîne o nălucă...
Spre zante vîntul să ne ducă...

Ohé ! de pază marinare !


Un lopătar :

În depărtare
O pînză apare
Ca de lumină.
Nu-i pînză-n zare,
E lună plină
În depărtare.


Ohé ! de pază marinare !


Cîrmaciul :

Santa Maria del Salute -
Vin porumbeii mii și sute,
Vin doi copii să se sărute,
Și-n grape


Se scutură glicina-ntr-una,
Pe cînd, străluminînd laguna,
Îi oglindește alba luna
Pe ape.



Santa Maria del Salute -
Pier porumbeii mii și sute,
Pier primăverile cernute
Într-un.



Doar amintirea mai încape
Prin chiparoși și peste groape.
Cînd palid tremură pe ape
Lin luna.


El :

Un om cînta pe proră...
Nu vezi ce albă-i luna din valuri ? pare soră
Cu luna de pe ceruri adînci. E moartă una
Și nebuloasa roată ce tremură laguna
E numai amăgirea ce-n mare se oglindă.


Ea :


De ce vorbit-a omul de pe proră ?
Lorenzo, spune-mi pentru ce învie
Un biet cuvînt o-ntreagă simfonie
De amintiri, cînd sterp trecutul moare
Și vremea pururi nouă se perindă ?



Santa Maria del Salute, vorbă
Mai dulce ca un cîntec de teorbă
Ce tremură pe coarde-n depărtare...
Mai știi amurgul vînăt prin grădine,
Îmbătător mirosul de glicine,
Adormitor răsunetul de valuri,
Și fruntea ta fierbinte, pe-al meu piept ?



El :


Îmbătător mirosul de glicine...
Adormitor... și lună pe canaluri,
Iar eu visînd eram deștept.



Ea :


Ce vrajă nențeleasă cuprinde-n ea femeea
De poate cu fuiorul aducerii aminte
Din nou să te robească... și totuși știi că minte.


Ea :

Turburător de dulce e minciuna.
Privește cer și mare ! Minte luna ?


El :


Să piară cerul arcuit pe lume,
Întinsul cer cu fețe de păun !
Să sece marea unda ei în spume
Și soarele rămînă un tăciun !
N-am părul tău adînc ? Nu-mi trebuie noapte.
Privirea ta n-o am ? Ce-i stea și soare
Și raza lunei albe, cînd răsare
Privirea ta ? Iar de te-aud, ce-ș șoapte
Și plîngeri de vînt și murmur de mare ?...


Cîrmaciul tîeziu :

Ohé ! de pază marinare !



Poezia Ultima Fugă de Ion Pillat





ULTIMA FUGĂ

( Fragment dintr-un poem părăsit : Sfîrșitul pămîntului )


Albatroșii, cormoranii, goelanzii, pe vecie
Părăsesc șiraguri marea înghețată și pustie,
Unde soarele pe raze răsărind, rotund și larg,
Nu-i brăzdat de profilarea legănatului catarg.
Vulturii pleșuvi, ereții, gipaeții și condorii,
Vin țipînd spre oceanul ce inundă sicomorii,
Oglindind pentr-o clipită în oglinde ce dispar :
Umbra frunzei nemișcate, zborul tremurat și rar.
Ibiși roșii, berze albe și flaminzi trandifirii,
Invazia cu lumine orizonturi străvezii,
Fîlfîind în faptul serii ca petale duse-n vînt...




Cea din urmă caravană pribegită pe pămînt,
Elefanții care poartă veacurile în spinare,
Se înalță : povîrnișuri prăvălindu-se prin zare,
Și pe pasul lor pantere vin tîrîș, din salt în salt.
Nu-i cetate să înfrîngă neînfrînatul lor asalt :
Înfrunzesc smochini pe ziduri și tăcerea-n veac domni-va
La Angkor, la Siracusa, la Pergam și la Niniva...




Dar izbind cu valul prăbușitele pustietăți,
Legănînd pe undă soare și rupîndu-l în bucăți,
Pe cîmpia unde greieri își torceau prelung cîntarea,
Se revarsă tot mai mare, cu murmur și muget, marea.
Zei, altare se afundă. Toți Cezarii și toți Porii,
Sub aureola verde ce le-o lasă madreporii,




Dorm totuna cu nisipul risipiți prin ocean.
Peste dînșii hipocampii și delfinii fug. În van
Gîrbovită se trudește pretutindeni, cariatida,
Din sargase să ridice în spre soare Atlantida -
Vine noaptea, vine umbră, vine gerul, vin ghețari...
Și planeta-și mîna viața, ruga, dorul, fuga, zborul,
Spre limanul de lumină ce încinge Ecuatorul...

( În colaborare cu Horia Furtună )




Poezia Unor Mori de Vînt de Ion Pillat




UNOR MORI DE VÎNT



O, strașini cu-aripi negre pe discul alb al lunii,
Care-și aduc aminte, așa bătrîne sînt,
De Don Quihote-n luptă cu morile de vînt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii !



Sub șița învechită își întocmesc lăstunii
În primăvară cuiburi de paie și pămînt,
Și fiecare toamnă vă sapă un mormînt
În stîncă, pe țărînă, sau prin nisipul dunii.



Deși vă paște moartea cumplită an de an,
Tot mai păstrați trufie de nobil castilian ;
Subțire, brațul vostru înalță parcă-o spadă...



Și cum stați nemișcate - pricep : pîndiți grămadă
Să vie-n licărire de zale ce răsun'
Hidalgo de la Mancha și vinul lui nebun.





Poezia Barbarul de Ion Pillat




BARBARUL



E-n mine-o herghelie de armăsari. Sînt unii
Mai albi ca spuma-nvolburată, zvîrlită-n vînt de mare,
Mai albi decît e coama Licornei legendare ;
Sînt alții, fără pată, mai negri ca tăciunii.



Toți încordați așteaptă și rînchezînd, nebunii,
Buceagurile vremii să le despic călare.
M-aștern cu ei cîmpiei, dar prăbușit în zare
Mă ridic iar ; mai aprig sub nepăsarea lunii



M-arunc stăpîn pe altul ; mă-ntunec în pustie...
Și voi urla năprasnic în liniștea tîrzie,
Cînd calul cel din urmă va necheza spre stele :



Tovarășe, cu mine în moarte o să sari,
Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele !
- E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.



Poezia Unui Hermafrodit de Marmură de Ion Pillat





UNUI HERMAFRODIT DE MARMURĂ

( Găsit pe marginea mării )


Robi neîntregiți noi sîntem de-a pururi...
Prin alții-ncercăm a noastră ființă,
Nebuni, s-o-nchegăm în chinul iubirii
Pentru vecie.




Turburător prin amurguri văzut-am,
El însuși bărbat, femeia ea însăși,
Dorință și țel deodată ca zeii,
Trupul lui rece.




Întins pe nisipul mării spumoase,
Privește la valuri cum se frămîntă -
Și chipuri, ce-i trec în priviri, le oglindă
Cu nepăsare.





Poezia Centaurii de Ion Pillat





CENTAURII

1.

VIS ȘI CENTAURI


Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani,
Ziduri vechi de piatră-n pietre dărîmate ani cu ani,
Iederă de ele prinsă și de-a lungul lor de strajă
Brazi înalți.
Pe iarba deasă stam culcat atins de vrajă,
Ascultînd povestea apei săltărețe de pe prud.
Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braț rotund.
,,De-un trecut ce nu-i al nostru îți aduci aminte oare ?”
Te-ntrebai - și plete, plete ca un rîu stropit cu soare,
Am simțit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vînt...
Și spre seară cînd pe pajiști e o pace de mormînt,
Urmărind poteca strîmtă ce se pierde prin livadă,
Cerbi în cîrd veniți din codri s-au oprit mirați să vadă
Sub salcîmul nins de floare doi străini în țara lor,
Și cînd luna de pe dealuri, ca un arc de vînător,
S-a-ndoit pe cer, și ceața se lasă prin crîng fîșii -
Se ivi ieșind din umbră și din vremile pustii,
Alb, mai alb ca spuma mării, cu copitele de aur,
Izvorind din întuneric, rînd pe rînd, cîte-un centaur !


2.

CENTAURUL


Trei zile-n nemișcare privise stana. Gîndul
Nu cuprinsese forma ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simți că un centaur
Încătușat în piatră îl aștepta să vie.
Trei zile visătorul își făuri visarea :
Cînd mîngîia cu mîna, cînd, crud, lovea cu dalta,
Și tresărea lung piatra atinsă, cum tresare
Femeia ce ascunde în sînu-l viitorul.
A șaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Și, falnic, semizeul, mai alb ca spuma mării,
De noapte de desprinse cînd lună fu-n văzduhuri.




Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Și, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mișcă centaurul, grăiește :
- ,,De ce din somnul pietrei m-ai deșteptat, stăpîne?
De ce mi-e strîmtă haina-ți, de ce mă strînge lutul ?
Sînt zeu și sînt ființă deodată. O ! durere
De-a ști ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a ști că nu-i iubirea cînd îmi trăiesc dorința.
Ce nu putură zeii să facă, ai făcut-o :
Îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintîi centaur !” Dar glasul i se frînse,
Și, nechezînd sălbatic, porni în larg de lume.


3.


BLESTEMUL


Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pămîntul fugarii semizei...
Dar noaptea cîteodată, în nopțile cu lună,
Cînd fiecare rază e ploaie de scîntei,



Îndrăgostiți poeții, atunci cînd îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvala de centauri strîngînd la piept femei.



Și blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeea ca mireasă.



Deși n-avem potcoava răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul în zadar :
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur !


4.

RENAȘTERE


În zgomot de potcoavă și freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrățesc cu ele cărărilor pustii :
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbușit și rar.



Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfînt,
Pribegi prin șări de umbră și goluri de lumină.
Pe valuri de verdeață se-nalță luna plină ;
Văpaia ei urmează sălbaticul vînt.
Deodată mă simt slobod. Gîndirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vînt.



Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ție, Zeus, al veșniciei faur !
Azi unul sînt, de-un sînge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor -
Iar noaptea, pe sub bolta de stele și de laur,
Pornim fără mișcare cu rîul mișcător.


5.


FUGA DE CENTAURI


Coboară povîrnișul, cu coamele în vînt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pămînt.



Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună -
Își potolește goana pe țărmul nalt și frînt,
Privind la valul mării rostogolind pe dună.



Poseidon doar mai este pe mări nemuritor,
Din nai de mult nu cîntă satirul pe cîmpie
Și nimfa n-o mai afli în ape de izvor.



Se risipă zeii. Dar groaznic azi învie
În cele două piepturi al morții crud fior,
Și spaima-i biciuiește prin liniștea pustie.



Pe stînca goală vine un tropot neînfrînt,
Cu umbra se întinde și-l crește înserarea...
Nebuni își încordează puternicul avînt



Centaurii - Se-nalță, ieșind din lună-n zarea
Apusului, vestindu-l și veșnicul mormînt,
Un armăsar, întîiul, tăindu-le cărarea.


6.


CEL DIN URMĂ CENTAUR


Visasem cel din urmă centaur că eram...
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Și, seara, cînd în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scăpăra scînteea
Pe carem-n drumul nopții, sonor o cadențam.



Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpîn ieri pe cîmpie :
Fugeam orbiți de spaimă cîrlanii-n herghelie
Cînd mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau cînd, purtat de sete, mă coboram la vad.



Sirena cea din urmă visasem că erai...
Îmi nechezam dorința pe țăemul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roșii în sîngele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ți-l dai.


7.


RUGĂ PĂGÎNĂ



Îndură-te părinte, și dă-ne alt idol !
Frămîntă iarăși lutul și fă-te iarăși faur !
Din nou pe noi domnească încununat cu laur
Prin codri fără margini sălbaticul centaur
Și mîndrul neam colinde planeta pîn' la Pol.



Iar dacă semizeul din țarină nu-nvie
Și herghelii fugare din moarte nu se rup,
Îmbracă-ne dorința, stăpîne, cu alt trup.
Mai bine prăzi de vultur, vînat gonit de lup -
Dar scapă-ne pămîntul de-a omului urgir.



Tiranul șchiop, copilul maimuțelor, să piară.
Să vie urșii haită rariștea de brad,
Încet să-și mîne zimbrul cirezile la vad,
Și, stoluri, pe deasupra ghețarilor ce scad,
Condorii să rotească, ținînd în a lor gheară



Mînjit și plin de sînge pe cel din urmă om.
Tăcerea să sporească pe șesuri ca o mare,
Cetățile zidite să se cufunde-n zare,
Și singur cîte-un raget de fiară-n înserare
Să urce ca o rugă spre-al cerurilor dom...


8.


VEDENIE


Ca ieri izvorul curge în amfora de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoaba și-o dezbracă pe templul decăzut.



Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sînt anii
Cînd satirul, glumețul, și faunul tăcut,
Veneau să-și cînte-n trestii un dor necunoscut
Și urmă de copită în crîng lăsau silvanii ?



Poteca e pustie și vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare -
Dar noaptea cel din urmă centaur, cîteodată,



Din codri plini de freamăt ieșind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mișcător.


9.

ARTEMIS

Un val de umbră crește pe șesuri cenușii.
Sub grindină de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mînate ca de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalță cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.




Își clatină tulpina pădurile de fag
Și-n vînturi își resfiră pletoasa frunzătură.
Frontonul își sfărîmă înaltul sarcofag :
Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrînd, din arc de fildeș pornește o săgeată
Și, ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagra ceată.




Înfrîngerea își urlă poporul legendar.
Se macină pămîntul sub grelele copite,
Și pe lunara față a cîmpului de var
Se-mprăștie o goană de umbre prelungite...
Pe cînd ivit din ramuri ce vîntul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de lună.




Poezia Din Samisen de Ion Pillat





DIN SAMISEN



Munte Fuji, munte Fuji,
Peste tine zboară norii -
Berze albe, berze negre,
Cu aripile întinse.




Mi se cerne lin iubirea
Pe cărări la Kumamoto.
La Kitzumo rînduri-rînduri,
Vîntu-mi ninge tot trecutul.




- Samisen cu două coarde,
Tremurînd te-ating și tremuri :
Strună veche, suflet tînăr,
Laolaltă ni se frîng.






Poezia Din Rubaiyatul Lui Yussuf de Ion Pillat





DIN RUBAIYATUL LUI YUSSUF



Din orișice iubire dorințe vechi răsar :
În zori de zi amurgul revine parcă iar.
Paharnice, ne toarnă în primăvară nouă
Străvechiul vin al toamnei ce scînteie-n pahar.



Din paltinul în frunză curg picătură de lună,
Departe clopoțeii cămilelor răsună,
Miros de iasomie ne vine prins în vînt,
Iar eu visez povestea ce-n ochii tăi se-adună.



Legîndu-mi doritoare, colan de brațe moi,
Mă-ntrebi : ,,E luna nouă alunecînd prin foi ?”
- Iubito, nu e luna, ci chipul tău îmi crește
Pe ceruri, în oglindă răsfrîntă peste noi.



Miros de fîn cosit curînd în plete negre are,
Chiar trandafirii la Șiraz ca buzele-i nu sînt.
Poți parcă tot în ochii ei luceafărul răsare.



Cu caravana mîine plecînd din nou prin lume,
Nisipul și pustiul pe drum or să mă-ndrume,
Dar azi ce-mi pasă mie, strîngîndu-te, de-aud
Cum muezinul Morții mă cheamă lung pe nume.






Poezia Visai De O Cetate Ion Pillat




VISAI DE O CETATE



Visai de o cetate pe margine de mări...
Trec peste ea cocorii zburînd spre alte țări.


Pe cer pier nori tîrîndu-și penumbra de pămînt...
Fug legănînd corăbii catargele în vînt.


Intrai tăcut într-însa, umblai în lung și-n lat...
Se înălța doar murmur de ape, depărtat.


Urcai pe scări de piatră în turle pînă-n nori...
Se auzea doar freamăt de aripi de cocori.


Dormea pe veci cetatea : un straniu mauzoleu...
Și, cum priveam, simțint-am că mortul eram eu.







Poezia Lanterna Magică de Ion Pillat





LANTERNA MAGICĂ



Pe-omătul nepătat de pe cearceaf,
În umbra ce se-ncheagă în odaie,
A tresărit lumina ca un praf
Cînd și-a deschis pupila ei bălaie



Lanterna magică, privind pieziș,
C-un singur ochi în frunte, ca-n poveste -
Și glasuri de copii în luminiș
De rîs curat, țîșniră fără veste.



Acolo unde-a fost doar scrumul șters,
Răsare-o lume veche și ciudată.
Scufiței Roșii-i ard obrajii-n mers,
O vezi zorind spre casa de-altădată.



Spre casa albă și cu nalbă-n prag
În care o așteaptă blînd bunica -
Prin fumul vremii, prin trecutul drag,
Mai stau privind cum piere lin fetica.



Zadarnic cerc zăvorul ferecat
Pe care tot copilul îl descuie...
Prin vremi Scufița Roșie a plecat
Și lupul sur mai stă pe cărăruie.




Poezia Sfîtșit de Toamnă de Ion Pillat






SFÎRȘIT DE TOAMNĂ



Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge,
Nu mai visa zadarnic : e prea tîrziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă ? Cu pete mari de sînge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum -
Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge.




Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are !
Tăcut o șterge veacul, dar tot mai blîndă pare
Cu fața ei asemeni iubirii ce-a trecut.









Poezia Întoarcere de Ion Pillat





ÎNTOARCERE



Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete,
Așa cum altădată încet s-a așternut
Cînd odihneam aicea sub albul așternut.
Iatacul e același și-n tihna lui adie,
În bîzîit de muște, bătrîna melodie,
Și ornicul rostește clipita de demult -
Da, toate sînt aceleași : le văd și le ascult.
Și zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintîi - și simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă - și, deștept,
Privesc cum îl atîrnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hîrtia cu flori încondeiate,
Și pușca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar - o clipă - copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă și coarne rămurate...



Adorm în paza unor descîntece curate.





Poezia Casa Amintirii de Ion Pillat





CASA AMINTIRII


E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu brîne și chilimuri pe încăperi zidite,
În drumul către dînsa țin straja dreaptă plopii,
Și în pereți icoane de morți bătrîni veghează :
Strămoși din altă vreme de cari, uitînd de jocuri,
Copii, ne-apropiarăm privind cu ce sfială
La fețele lor șterse de sfinți în mănăstiri.




În casa amintirii nu-i astăzi și nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată,
Și clipa netrăită a înghețat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă și te fură
Miresmele cosite cu florile de fîn
Păstrate sub răcoarea pînzetului de in.
Și, seara, pe divane în liniștite-odăi
Tot mai pogoară cîntec și zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpîndelor visări,
Cînd, în apus de soare și răsărit de lună,
Simțim zădărnicia întîilor uitări.




Rămîn aceleași toate, și somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperișul aceluiași trecut.
Stafie, trece gîndul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut...
Și închizînd în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atîția morți în mine.



Poezia Ridică-te de Grigore Vieru




RIDICĂ-TE


( Închinare Marii Adunări Naționale
,,Basarabie, Trecută prin foc și sabie.”
DUMITRU MATCOVDCHI )


Pământule, tu cel de glorii,
Te caut prin străvechi istorii,
Că-n vremea noastră, de acuma,
Ce-a mai rămas din tine? Huma!
Doar huma cu de aur fire,
Ce, de atâta siluire,
Degrabă nici ea, o, Doamne,
N-o vom cunoaște-n veri și toamne.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate,
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o mină
De sfeclă și de nicotină
În care sunt înmormântate
Vieți de soră și de frate,
Tu, preschimbată într-o fermă
Se vâră pân' la cot și-nhață
Tot ce-am muncit de dimineață
Și din cazonă umilință!




Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe apate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitorelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!



Tu, preschimbată într-o gară
În care cine vrea coboară,
Prin care cine vrea se plimbă
Scuipând în datini și în limbă.
Schimbată crud de minți demente
În cruce de experimente:
Îți bat piroane-n mâini, picioare,
Te stingi și parcă nu te doare.
Ridică-te din suferință
Și din cazonă umilință!



Ridică-te, Basarabie,Trecută prin foc și sabie,
Bătută, ca vita, pe spate
Cu biciul legii strâmbate,
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!