Poezia Copacilor de Ion Pillat






COPACILOR



Trece norul, zboară dorul peste vîrfuri de pădure ;
Păsările, visurile mi le fură zile sure -
Numai arborii prieteni să mă lase nu mă tem,
Ei, legații de țărînă, nu duc strașnicul blestem
Care mînă tot ce umblă, se tîrăște, fuge zboară.
Ei, umbroșii, umbra vie  - tot aceeași - o măsoară.
Se înalță pe pămîntul cel iubit dintru întîi,
Niciodată n-o să-și schimbe nici culcuș, nici căpătîi,
Niciodată pentru dînșii ceasul groaznic n-o să vină,
Cînd, uitînd de legătura dintre foi și rădăcină,
Vor porni haihui ca mine pe un drum făr' de sfîrșit...
Împăcați de cînd e lumea cu văzduhul liniștit
Legănînd tot alte cuiburi și-alt popor de rîndunele,
Tot același cer primește falnicele lor umbrele.
Au cu vîntul primăverii șoapte lungi și întîlniri,
Pînă-n zori de zi le-alintă frunzele cu ciripiri,
Și cînd joacă, și cînd scapă vîntul sprinten de pe cracă,
Rînd pe rînd ca să-l mîngîie toți copacii se apleacă.
Huma neagră îi nutreștre ca și limpezi ploi ;
Surd le freamătă frunzișul, dar în lemnul lor greoi
Dorm demult tăcerile vieții cele-adînci ce sînt cuvîntul
De demult cu care Domnul scoase apa și pămîntul...





Eu, de coaja lor lipindu-mi lung urechea, o aud
Inima de frate care bate-n trunchiuri de agud ;
Salcia pletoasă plînge pentru mine ca o soră ;
Plopul izvorăște, proaspăt ca un vis, din auroră ;
Îl purtăm de mult în suflet,-nalt și neted, pe-acest fag ;
Nici un trup plăpînd de fată nu mi-a fost pe lume drag
Ca mesteacănul ce-și stoarce părul despletit la lună,
Ca răchitele ce luciul zorilor pe crengi adună,
Ca arinii verzi ce-așteptă cerul serii în pîrău -
Dar de pluta din zăvoiul de-altădată-mi pare rău,
De castanul ce-mi păzise casa albă pe colină
Și de nucul de pe vremuri - azi cînd lumea mi-e străină.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.