Poezia Când Sunt Eu Lângă Mama de Grigore Vieru






CÂND SUNT EU LÂNGĂ MAMA




Când sunt eu lângă mama,
somnul ei pe deal e adânc,
în rănile palmelor ei ciocârlia
pe să-și lase ouăle.




Ai, ai,
umbra păsării-n amiazi
palma mamei bandajează!



Când sunt eu lângă ea,
mama doarme cu capul
pe tremurul frunzei de poamă.
Fierbintea ei respirație
rotește pe cer Soarele, Luna.




Ai, ai
s-a lipit de ceruri Luna
ca obrazul meu de muma!






Poezia Dar Tu de Grigore Vieru






DAR TU




Pe câmpul cu
pomi ciudați de tabac
tăcută înaintezi.
Limbi verzi ca de șerpi uriași
ființa ta înconjoară.
Dar tu înaintezi.
Nu mai vine, mamă,
nimeni din urmă,
afară de pâinea ta
învelită-n ștergar
și cerul, din spate,
eliberat
de frunzele mari.
Doamne,
cât cer
deasupra unei singure
pâini!







Poezia Mai Bine de Grigore vieru






MAI BINE




Mai bine mă cunoaște
Cea care ură-mi poartă,
Ea știe când și unde
M-am îndreptat din poartă;
Prin care munți voi trece
Și peste care ape,
Ce țin ascuns sub frunte,
Ce tăinui sub pleoape.
Nici tu care mă-nlănțui
Cu brațele, iubito,
Căzând cu dor la pieptu-mi
Ca lacrima, topită;
Nici moartea, că e moarte,
Și cântă-adânc în mine,
Nici ea chiar nu mă știe
Așa de-ntreg și bine.






Poezia Alt Cântec de Grigore Vieru





ALT CÂNTEC



Pe alta, nu pe tine,
Se cade să cuprind -
Tu brațele-mi legaseși
Cu-al mamei păr albind,




Ce l-ai tăiat în noapte
La ora de mister
Cu lama unei stele
Desprinsă de pe cer.




Mai plouă sus în ceruri
Și ninge pre pământ,
Nu sunt atât de tânăr,
Dar nici bătrân nu sânt.



Încerc să rup strânsoarea -
Îmi cade brațul slab...
Și părul ce mă curmă
Se face tot mai alb.





Poezia E-o Liniște ? Iubirea de Grigore Vieru





E-O LINIȘTE IUBIRE ?




E-o liniște iubirea?
Mi-s pletele albe.
Și tulbere mi-e somnul
Ca între două pite.




Nu știu: răsare iarba,
Mai curg pe văi izvoare?!
Departe eșri de mine
Cum Luna e de Soare.




Pier stele neatinse.
Noi stele se vor naște.
Am cunoscut durerea,
Nu am ce mai cunoaște.





Poezia Poem În Munți de Grigore Vieru






POEM ÎN MUNȚI

,,Caut apa
În care te-ai oglindit”



La munte izvorul
Din cer izvorăște.
Ca sufletul mamei,
Ca sfântul ei grai
În care te văd
Fără de moarte.
Acolo, iubito,
Cetina leagănă
Mireasma pletelor tale.
Dulcea suflare a lor
Apropie cerul de pământ.
Și eu în
Adâncul-i cel rodnic
Ca-n lumina ochilor tăi
Fără de moarte mă văd.







Poezia Poem de Grogore Vieru





POEM



Există o pasăre singură,
există o pasăre care
cântă sus până când
mamă devine și piere.




Există niște pui singuratici,
există, o, niște pui
care țipă sus până când
mama le-nvie.




 Există un cuib somnambul,
există un cuib
care umblă noaptea
pe marginea crengii și-a frunzei.




Există o iarbă ce-ajunge la cuib,
există o limpede iarbă,
cu ea copiii și pasărea-mumă
se spală pe ochi dimineața.





Poezia Motiv Popular Ucrainean de Grigore Vieru







MOTIV POPULAR UCRAINEAN




Nu mai e măicuța...
Frunzele cobor.
Singurei, copiii
Nu mai pot de dor.



Și-au purces să cate
Un zugrăvitor,
Care să le-ntoarcă
Pe măicuța lor.




Mari zugravi din lume
Iată c-au venit,
Și pe albul casei
O au zugrăvit.




I-au scris ochii, fața,
Părul însurit.
Numai vorba mamei
Nu au zugrăvit.




Poezia Prin Mine, Un Cântec de Grigore Vieru







PRIN MINE, UN CÂNTEC

( Mare e moartea RILKE )



Mare ești moarte,
Dar singură, tu.
Eu am vatră unde iubi,
Tu nu, tu nu.




Ce dulce este pe câmp
A ciocârliei umbră,
Ce verzi sunt pomii prin care
Melcii stelelor umblă!



Ce dulce-i femeia
Care-mi născu!




Prin mine un cântec de dor
A trecut chiar acu.
Eu am țară unde să mor,
Tu nu, tu nu.





Poezia Lucian Blaga de Grigore Vieru






LUCIAN BLAGA



Numele-acest
are ceva în el
care sună nespus de frumos -
e ca și cum
boabele copiilor
care ne seamănă de sărbători
s-ar lovi de trupul unei viori.




Numele-acest
Are ceva nespus de limpede-n el -
e ca și cum te-ai uita la o stea
prin altă stea.





Numele acest
are în el ceva amețitor de adânc -
e ca și cum te-ai uita
în oglinda unei fântâni
prin altă fântână.





Numele-acest
e ca streșina casei noastre -
pe fiecare literă a lui
rândunica își poate clădi
cuib de lut.



1968





Poezia Mama Intră-n Mare de Grigore Vieru






MAMA INTRĂ-N mARE




Mama intră-n mare.
Asfințire lină.
Sfintei mari întinderi
Cuvios se-nchină.




Alb împrăștiate
Plete-i pe valuri
Coperă, o, marea...
Prunci fug pe maluri.




În adânc nurora,
De mister aproape,
Ca o stea prelungă,
Șerpuie sub ape.




O, dar ce cutremur
Cînd pe valuri urcă
Și cu părul mamei
Părul ei se-ncurcă!





Poezia Mama În Casa Noastră de Grigore vieru






MAMA ÎN CASA NOASTRĂ



Ne supărăm pe ea
Că nu vede bine
Atunci când
Strică paharul
De cristal.




Ne supărpm pe ea
Că nu vede bine
Atunci când în loc de pâine smolită
Pâine albă ne-aduce.




Ne supărăm pe ea
Că umblă încet
Atunci când
Ne face curat prin casă
Și oaspeții trebuie
Să vină.





Ne bucurăm
Că nu vede bine,
Atunci când
Ne sărutăm soațele tinere.





Ne bucurăm
Că n-aude bine,
Atunci când
Ne spunem cuvinte
De dragoste.




Ne bucurăm
Că pe scări se urcă încet,
Atunci când
Nu mai putem să ne smulgem
Din îmbrățișările
Mai dulci ca poamele.


Oh, mamele noastre,
Mamele!




Poezia Cântec de Leagăn Pentru Mama de Grigore vieru






CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU MAMA





Dormi-adormi, măicuță dragă,
Dorm nepoții tăi de fragă,
Dorm și blidele spălate,
Dorm și rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul mei de pietre,
Doarme-n tihnă greierașu-n
Clopoțelul de la ușă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub țărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob și o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi și mai nainte:
Când erai cum nu ții minte.
Dormi, măicuța mea albită,
Dormi, măicuța mea iubită!








Poezia Cântecul Mamei de Grogore vieru






CÂNTECUL MAMEI




Nu-mi lua cercei și salbe,
Că de-amu am plete albe.


Nu-mi lua năfrămi străine,
Că de-amu eu nu văd bine.


Rochie nu-mi lua de lână,
Că de-amu eu sunt bătrână.


Încălțări nu-mi mai alege.
Că de-amu eu nu pot merge.


Ia-i mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă,


Iar eu, fiule,-s bătrână,
Cine m-o vedea-n șărână?!





Poezia Când de Grigore Vieru







CÂND




Când am să mor,
să mă îngropi
în lumina ochilor tăi.
Lumea
venită la mormântul meu
va sta îngenuncheată
în fața ta mereu.
Ca nimeni
să nu-mi joace pe mormânt,
să nu fiu, ca strămoții, pus
sub ierburi și pământ -
îngroapă-mă-n lumina
ochilor tăi,
femeie de pe urmă,
femeia mea dintâi.






Poezia Onomastică de Grigore vieru





ONOMASTICĂ




Veniseră oaspeții toți.
În jurul mesei
Ne-nghesuisem
Făcând încă un loc
Între mine și tine.
Tu mereu țineai capul
Aplecat spre umărul meu
Și părul tău lung și superb
Curgea negru-ntre noi
Asemeni unei cascade.
Și nu mai era loc
Pentru mama,
Numai era loc.











Poezia Joc de Familie de Grigore Vieru







JOC DE FAMILIE




Duminică dimineața
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi,
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Printre ele
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos.
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos.











Poezia Pădure, Verde Pădure de Grigore Vieru






PĂDURE, VERDE PĂDURE




Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.




El a smuls pădurea toată
Și s-o are începu.
Și-a arat pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.




Seamănă pădurea toată,
Din crâu azime-a găsit
Și-o corabie-și cioplise
Din stejarul prăvălit.




Și-o corabie-și cioplise
Și-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.




A plecat pe mări, s-o uite -
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.







Poezia A, Iubite, A de Grigore Vieru






A, IUBITE, A




- A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu știu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.





- O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca niște bunici
Cu puii cei mici
Care-n brațe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Și nu-i nici o pasăre,
Pe-urmă le cad foile,
Se-nveselesc cu ploile.
Pe -urmă îi dor crengile
Și n-au ce să legene.





Poezia O Ceață Caldă de Grigore Vieru





O CEAȚĂ CALDĂ




Unde sunt frunzele
Hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
Unde e sângele verde
al frunzelor tinere?!





Și apele unde sunt
Limpezi de sufletul nostru?!
Și sufletul unde e
Limpezit de tremurul apei?!




Unde e pasărea
trezită în zori
de șoaptele dragostei noastre?!
Unde e dragostea noastră
trezită în zori
de-al păsării cântec?




O ceață caldă de frunze
alunecă printre arbori
și eu de ea mă lipesc, iubito,
precum atunci, precum atunci -
de făptura ta somnoroasă.





Poezia Vreau Să Te Văd de Grigore Vieru





VREAU SĂ TE VĂD



- Vreau să te văd, femeie,
Sau vino să mă vezi,
Mi-e dor de iarbă crudă
A ochilor tăi verzi;



De-a tale negre gene
Ce tremură ușor
Ca abur de ploaie
Deasupra codrilor.




- Vreau să te văd, bărbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată,
În ochii mei cei verzi.



Cosește, hai - ca iarba,
Cu rouă și cu stea,
Mai deasă și mai verde
Să crească-n urma ta.





Poezia Ieși, soare, Ieși de Grigore Vieru






IEȘI, SOARE, IEȘI




Ah, din cămașa ta
Foșnind ca frunzarele
Trupul tău gol ieșea
Ca din nouri soare.



Ieși, soare, ieși
Că ți-oi da cireșii!...




Erai umedă ca un culbec,
Frumoasă și umbra-ți era,
Încât vroiam să mă plec
Să-i spun la ureche ceva.


Melc-melc,
Codobelc!...




Poezia Creangă de Măr de Grigore Vieru






CREANGĂ DE MĂR




Te-ai dezbrăcat de noapte
ca de cămașă,
ah, creangă de măr!




Tremură degetele vântului
pe sânii tari
ai merelor tale.




Pe aer culcată,
cu plete umede, verzi,
numai mireasmă,




el, trunchiul smulge-te-ar
și-n pădure duce-te-ar,
ah, creangă de măr!





Poezia Ce Tânără Ești! de Grigore Vieru






CE TÂNĂRĂ EȘTI!




Curând
Va răsări soarele
Gol, rourat.
Spice l-or înveli,
Ramuri l-or coperi.





Curând
Va asfinți soarele
Și va avea îndureratul
Meu chip.
Ape îl vor, sorbi,
Pământul l-o coperi.








Poezia Pe Drum Alb. Pe Drum Verde de Grigore Vieru






PE DRUM ALB, PE DRUM VERDE



Pe drum alb, înzăpezit,
Pleacă mama.
Pe drum verde, înverzit,
Vine draga.



S-o petrec pe cea plecând
Pe drum alb?!
S-o-ntâlnesc pe cea venind
Pe drum verde?!



Două drumuri strâns, în tot, -
Alb și verde -
Umpleși-le-aș și nu pot.
Cine poate?!




Din inel, din flori de tei,
Gălbioară,
Se tot uită-n ochii mei
Suferința.



Poezia Mamă Tu Ești... de Grigore Vieru





MAMĂ TU EȘTI...




Mamă,
Tu ești patria mea!
Creștetul tău -
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi -
Mări albastre.
Palmele tale -
Arăturile noastre.
Respirația ta -
Nor
Din care curg oraș.
Inelul
Din degetul tău -
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaș.
Basmaua -
Steag,
Zvâcnind
Ca inima...
Mamă...
Tu ești patria mea!






Poezia Ghicitoare Fără Sfârșit de Grigore Vieru






GHICITOARE FĂRĂ SFÂRȘIT



Ce izvor
Se ia după om?
Glasul mamei.



Ce e dulce
Și nu se aduce?
Buzele mamei.



Care spice cresc
Cu vîrful în jos?
Brațele mamei.



Care stele pe cer
Cad amândouă odată?
Ochii mamei.



Ce se ară
Cu lacrima?
Chipul mamei.



Ce este nemărginit
Și nu calcă iarbă străină?
Sufletul mamei.




Poezia Mică Baladă de Grigore Vieru






MICĂ BALADĂ  ( Lui Marin Sorescu )




Pe mine
mă iubeau toate femeile.
Mă simțeam puternic și singur.
Ca Meșterul Manole,
am cutezat
să ridic o construcție
care să dăinuie veșnic.
Am început lucrul
și le-am chemat la mine
pe toate:
pe Maria, pe Ana,
Pe Alexandra, pe Ioana...
Care va ajunge întâi,
Pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
A venit una singură:
Mama.
- Tu nu m-ai strigat,
Fiule?



1968






Poezia Transplantare de Grigore Vieru






TRANSPLANTARE



Trebuia
să mi se pună în piept
altă inimă.
Altfel,
urma să pier.
Mi-a dat inima ei
mama.
Dar tot
mă mai doare.
Mai ales când arde pământul
însetat de ploaie.
Mai ales când nu se întoarce
tata de la războaie.
Mai ales când plec prin străini
și scriu cu lunile acasă.
Mai ales în amurg, cînd soarele
după dealuri se lasă,
mă doare.
Asemeni dureri
n-am avut niciodată.
Dar nici asemenea
răbdare.







Poezia Tăcerea Mamei de Grigore Vieru






TĂCEREA MAMEI





Tăcută
Ești, draga mea mamă,
Tăcută.




Ca mierla
Ce-nhamă, deshamă,
Ca mierla.




Ca frunza
Când merge la coasă,
Ca frunza.




Ca iarba
Când șade la masă,
Ca ierba.




Ca steaua
La moară cînd duce,
Ca steaua.



Ca piatra
Ce-aminte-și aduce,
Ca piatra.






Poezia Nopțile Mamei de Grigore Vieru






NOPȚILE MAMEI




Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumine
Și-ai coase.
Dar dorm
Doamna și domnul...





Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
Ieși la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni până-n zori,
În pârg,
Spice de nehodină.
Lumini pe târg:
Miriște străină.






Poezia Părul Mamei de Grigore Vieru






PĂRUL MAMEI





Câte case ai dat tu, mamă,
Cu var și cu lut!
Albește în părul tău, mamă,
Varul acel de demult.
Cît am plâns eu
Strâns în al foamei clește!
Stăteai noaptea ca la priveghi.
În părul tău, mamă, albește
Sarea lacrimilor mele vechi.
Seara eu îți probozesc nepotul
Că ți se urcă în cap și-i rău.
Dar el se mută la tine ,,cu totul”
Și plânge tot
În părul tău.











Poezia Mâinile Mamei de Grigore Vieru






MÂINILE MAMEI




Când m-am născut, pe frunte eu
Aveam coroană-mpărătească:
A mamei mână părintească,
A mamei mână părintească.



Duios, o, mâna ei înâi
Cu mâna dragei mele fete
S-au întâlnit la mine-n plete,
S-au întâlnit la mine-n plete.




Copii am. Dar și-acuma când
Vin zorii noaptea s-o destrame,
Găsesc pe frunte mâna mamei,
Găsesc pe frunte mâna mamei.





O, mâna ei, o, mâna ei,
O, mâna ei, ca ramul veșted,
A-mbătrânit la mine-n creștet,
A-mbătrânit la mine-n creștet.





Poezia Buzele Mamei de Grigore Vieru






BUZELE MAMEI





Iar buzele tale sunt, mamă,
O rană tăcută mereu,
Mereu presurată cu țărna
Mormântului tatălui meu.




O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata,-n
Puținii lui ani pre pământ.




Acuma când nu te poți, mamă,
De sarea din șale pleca,
Cine ridică mormântul
Spre gura uscată a ta?!




Poezia De Unde de Grigore Vieru





DE UNDE
De unde știi, mamă,
Cum arătai tânără,
Când nu ți-ai întipărit
Pe nici o poză chipul;
Când nu te-ai uitat
În oglindă nicicând;
Când apa
Peste care te aplecai
Era plină mereu de cămăși;
Când a zilei oglindă
Zăcea bucăți la pământ
Sub furtuna de foc
A războiului;
Când pe ochii copiilor tăi
Scrumul secetei se așternuse,
Umbrele foametei;
Când geamul
La care-așteptai
Era, mamă, cernit
De jalea ochilor tăi,
De singurătate.












Poezia Autobiografică de Grigore Vieru






AUTOBIOGRAFICĂ



Mama mea viiața-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.




Mama mea viiața-ntreagă,
Stând la masă, ea și eu,
Se așează între mine
Și Preabunul Dumnezeu.




Oh, și crede-așa într-Însul,
Că în ochii ei cei uzi
Chipul Lui de pe icoană
Se arată și-L auzi.




Și eu țin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.







Poezia Abecedar de Grogore Vieru





ABECEDAR




Când eram mic,
mă jucam în cuvinte.
Jucam prost -
am pierdut aproape
toate cuvintele.
N-aveam de la cine
lua altele.
Tata era luat
și dus departe.
Mama tăcea.
Acum încep
să învăț din nou cuvintele.
Vai, la vârsta mea,
ce greu e să le-nveți!
Până când spun mamă
îmi crește mare feciorul,
până când spun tată
imi albește capul.
N-am timp de pierdut,
 mă silesc să le-nvăț
măcar pe cele mai sfinte.
Încerc să fac cântece
cu numai două cuvinte.





Poezia Ocheanul de Grigore Vieru



OCHEANUL


Când eram mic
Cineva îmi dădu un ochean.
Cu el
Toate
Eu le măream.




Măream fărâma de azimă
În patruzeci și șapte
Pînă când
Puteam să rup din ea
Jumătate.




Măream și adânceam
Valuri Prutului
Până când
Mă temeam să intru în ele.




Măream pe ,,cartinci”
Oameni cu mustăți,
Până când vedeam grădina
Umplându-se ca de spice
De mustața lor.




Măream vorbele
Până când sunau
Ca un clopot bisericesc.
Măream tăcerea
Până când în căpița de paie
Auzeam cum respiră spionii...




Nu știu cum și de unde
Băiatul meu
A scos ieri
Acea jucărie veche.
Azi dimineață
Am sfărâmat ocheanul.

1967




Poezia Formular de Grigore Vieru





FORMULAR




- Numele și prenumele?
- Eu.



- Anul de naștere?
- Cel mai tânăr an:
Când se iubeau
Părinții mei.



- Originea?
- Ar și semăn
Dealul acel din preajma codrilor
Știu toate doinele.



- Profesiiunea?
- Ostenesc în ocna cuvintelor.



- Părinții?
- Am numai mamă.


- Numele mamei?
- Mama.


- Ocupația ei?
- Așteaptă.


- Ai fost supus
Judecății vreodată?


- Am stat niște ani închis:
În sine.


- Rubedenii peste hotare ai?
- Da. Pe tata. Îngropat
În pământ străin. Anul 1945.




Poezia Izvorul de Grigore Vieru





IZVORUL




S-au micșorat alunii.
Cineva sus pe coastă
Spală față Lunii
Cu lacrima noastră.




Ah, idee măreață,
Îmbătrâni-vei și tu!
Toate se schimbă în viașă,
Numai izvorul nu.





Veșnic tânăr și bun,
Sună sub dealuri străbune.
,,Bună seara”, îi spun,
,,Bună ziua”, îmi spune.






Poezia Lacrima de Grigore Vieru





LACRIMA



Acest chip de zeu trist clar
Lacrima
Acest greier de ceștar
Lacrima
Acest creier gânditor
Lacrima
Acest Soare arzător
Lacrima
Acest lanț crescut în os
Lacrima
Acest glonte mânios
Lacrima
Acestiepure ah plâns
Lacrima
În al genei umbră-ascuns
Lacrima
Acest nu cu paloș lat
Lacrima
Ci cu inima-mpărat
Lacrima
Acest deal de sare greu
Lacrima
Acest clopot acest zeu
Lacrima








Poezia Noi Vom Rîde La Urmă de Eugen Jebeleanu





NOI VOM RÎDE LA URMĂ



Sst ! taci : va fi război !
Spun dînșii răzvrăților, - cu groază.
Iar eu mă înspăimînt, gîndind că-n largul mării
Se va opri măreața, mândra luntre vitează
Care-ar putea să-nfrîngă-a lor Armade.




Pornească ei războiul,
Și trupul ducă-ni-l la abatoare !
Și, totuși, numai noi suntem
Cei cari - crăpînd - nimic nu pierd ; cei care
Vedea-și-vor luntrea-n albatros schimbată.




Noi sîntem cei ce poruncesc ;
A inimilor storuri ni-s uneori lăsate,
Mai stă, din cînd în cînd, vitează noastră luntre,
Dar noi sîntem cei cari, pe ne-așteaptate,
Vom da la fund domneștile urzeli.




Pornească ei războiul.
Războiul nostru veșnic cu mult mai pregătite.
Mărețele minuni ale-omeneștii minți
Ni-s nouă hărăzite.
Și cei ce-or rîde la sfîrșit - noi suntem.



Poezia Cutemură-te, Pămînt ! de Eugen Jebeleanu





CUTREMURĂ-TE, PĂMÎNT !




A chefuit din nou grofeasca Hunie ;
Din turn, proptită-n coate, vitejească,
Își asmuți, în haite crunte, zbirii
Pe răzvrătiții-amarnici, să-i stîrpească :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Își scutura-n alcov, sus, clopoțelul
- În timp ce, jos, era ucis poporul :
Fecioara-aceasta-n veci batjocorită )
Bărbatul-tîrfă, el, provocatorul :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Se spulberă sămînța muncii noastre,
Durerea noastră peste țări răsună.
Iar ei trăiesc cum le-au trăit părinții,
Că-n pusta lor pustie-i pace bună :
Cîntec, cîntec vechi.




De mii de ani, sau poate mai demult
Își umflă-ntr-una nările. Nici cînd
N-a stat securea, n-a stat cîntat lor
Grofesc, - peste cutremure căzînd :
Cîntec vechi, cîntec vechi.




Ci zguduie-te azi, Pămînt, căci - iată -
Năroade turnuri vechi se prăbușesc,
Și pe însîngerate străzi frumoase
Ruinele stăpînii și-i strivesc :
Cîntec vechi, cînec vechi.







Poezia Cîntec Înaintea Secerișului de Eugen Jebeleanu






CÎNTEC ÎNAINTEA SECERIȘULUI



Mînie, jaruri sub cenușă,
Pumni strînși, mîini amenințătoare,
Turbate glasuri ne-ndurate,
S-apropie-a voastră sărbătoare !




Cîmpii, de seceriș gătite,
Tu, ură strînsă-n beregată,
Voi, dtrpte coase ridicate,
Serbarea roșie s-arată.



Maghiara lene se urnește,
Sar corzi întinse, mîniate.
Trufiile se tupilează,
Se-ascund tăceri înspăimîntate.




Va fi maghiară sărbătoare :
Grîu, sînge, tidve - om secera.
Sporește secta sfintei furii,
Vom secera, nu tremura !


1913






Poezia Fii Blestemat Cu Toții Ai Tăi ! de Eugen Jebeleanu





FII BLESTEMAT CU TOȚII AI TĂI !



Nu ești mîhnit de jalea mumii tale,
Nu de averile-ți cu boi și cu tarlala,
Ci de zdrobita țară-ți este jale,
C-o fură grofi și popi, din deal în vale.




Ți-i inima-necată de suspine,
Nu pentru pruncii tăi, nici pentru tine,
Dar ceruri s-au deschis, de jale pline,
Și-atît amar s-a adunat, mulțime.



Văi că nu poți să stai acum în frunte !
Viteaz, cumplit, plin de mînii ne-nfrunte,
În cugetul maghiar să poți pătrunde,
Să tremure dușmanul orișiunde.



Vai ce păcat de tine ! Ce păcat
De noi ! Tot ce-am păstrat, am strîns, și-am dat
Din mișelie,-i azi prunc lepădat,
Ce ne acuză, neînduplecat.



Dac-ai mai crede și-azi cu-nflăcărare,
Mai roșu ai fi ca vinul roșu-n soare
Și decît purpura strălucitoare,
Și decît orice nume roș mai tare.




De-ai mai putea, ce-ai mai izbi, ce-ai da
Jur împrejur ! Cum s-ar mai lumina
Maghiara noapte, cum ai mai tăia
Cu rima și cu spada, buba rea.



A vieții sare-ai fi : răzbunător
Al crimelor grofești ;-nalt protector
De grămătici maghiari, ne-ndurător
Biciuitor viteaz al tuturor.




Zadarnic vai, te zbuciumi mîniat,
Ți-i sîngele mereu mai subțiat,
N-ai ură-n tine cît ai vrea, turbat :
Cu-ntreaga-ți spiță-n veci fii blestemat !


1912





Poezia Lecție de Istorie Pentru Copii de Eugen Jebeleanu





LECȚIE DE ISTORIE PENTRU COPII



Cucerit-au țara asta
Sciții bravi și plini de fală,
Plani de milă cu poporul :
Asta se învață-n școală.



N-a fost astfel, zece veacuri.
Crunt o duse muncitorul.
Dimni, un pumn, legară cobză
Iobăgimea-ntreg poporul.



Fu gogată țara noastră.
Are holde, codrii-odoare.
Dar, ce biet poporul strîns-a,
Pun boierii-n buzunare.




Doar bogatul, doar hapsînul,
Se-nfruntau din tot ce bun îi.
Cei ce lucră, milioane,
Beznele-i strîngeau și funii.




Inima ni-i azi mai dîrză
Pruncii-s, pali, dar bolta-albastră
De s-ar frînge, și-ncă, mîine
alta fi-va țara nostră.




Țara-n care pun cătușe
Domnii - a ta-i, a tuturor :
Pregătescă-se de luptă
Palii fii de muncitori.



Soare bun e-n țara asta,
Aer ce te-mbujorează.
De-o veni domni să ni-l fure,
Smulge-l-va munca vitează.




Sus, copii, la-nvățătură,
La război, la sănătate !
Mîine, voi veți fi poporul,
Țării noastre libertate.








Poezia Legenda Lăcrimioarei de Vasile Alecsandri






LEGENDA LĂCRIMIOAREI


1.

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,


Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrșite.


Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.


Prin arbori cîntau paseri, prin aer zburau îngeri,
Și nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri ;


Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde :
,,Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.


Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite,
Stau sufletele blînde, iubinde, fericite,


Gustînd în liniștire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.


Dulce-adăpost de pace, grădină-ncîntătoare...
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.



2. 



Și iată că sosește un oaspete de pe lume,
Un suflet alb și tînăr pe-un nor de dulci parfume ;



Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-l cu zîmbire, cu gingașe cuvinte,



Și-i zic : ,,În raiul nostru bine-ai sosit, copile !
Curînd plecași din viață ! Nu plîngi a tale zile ?”



,,Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare
Pe alta mai ferice și-n veci neperitoare.”



,,Și nu ți-e dor acuma le lumea pămîntească ?”
,,Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”



,,Cum ? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă ?”
,,Ah ! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Și vecinic după dînsa voi plînge cu derere !”



Zicînd, copilul plînge, lipsit de mîngăiere,
Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.


De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare !


1 iunie 1875





Poezia Sămănătorul de Alexandru Vlahuță





SĂMĂNĂTORUL



Pășește-n țarină sămănătorul
Și-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,
Pe care va lega-o viitorul.



Sunînd, grăunțele pe bulgări plouă :
Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul,
Le samănă cu mîinile-amîndouă.




Trudește, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alții după tine,
Și vor culege rodul - bogăția.



Tu fii ostașul jertfei mari, depline :
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropește glia !






Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță





SONET



M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată !
Mă simt plutind - privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.



De-acum ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi... îi știu atît de bine !
O, nu mai tremur cînd mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.




Iar visul tău - ca pînza Penelopii -
Se țese ziua, noaptea se distramă...
Noian de întuneric ne desparte !




Zădarnic zîmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurător mă cheamă -
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe...





Poezia În Întuneric de Alexandru Vlahuță





ÎN ÎNTUNERIC



Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr :



Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg !



Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta :
E-un mărmînt curat și larg,



Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus ?




Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvînt să fiu.
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.



Cine m-a strigat pe nume ?
Niminea... Mi s-a părut...
Glasul cui să mă mai cheme ?
Umbra cui s-o mai sărut ?




Dar ce tropot se aude ?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...



Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !


26 martie 1895





Poezia Tu Ești Poet... de Alexandru Vlahuță





TU EȘTI POET...




Eu vreau cîntări de veselie.
Că tu ești tris, ce-mi pasă mie ?
Nici vreu să știu de ce te doare,
De grijile ce te frămîntă,
De inima ta care moare...
Tu ești poet, deci cîntă.




 De te urăsc, de te sfîșie
Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie ?
Zîmbind, tu rănile-ți ascunde,
Și-n stele sufletu-ți avîntă,
Cui te lovește, nu-i răspunde...
Tu ești poet, deci cîntă.




 De-ți plîng ai tăi, în sărăcie,
Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie ?
Tu du-mă-n alte lumi, senine,
Căci singura-ți chemare sfîntă
E să mă-nveselești pe mine ;
Tu ești poet, deci cîntă.




 Iar dac-un vînt de nebunie
Peste viața ta pustie
S-abate pentru totdeauna,
În noaptea care te-nspăimîntă
Privește stele și luna
Surîzător, și cîntă.


19 februarie 1895




Poezia Dan, Căpitan De Plai de Vasile Alecsandri





DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )




Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )




1.

Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.







Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari !




2.

Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.






3.

În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.





Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.




Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.



Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.





4.

Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !




Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,




Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”




Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...





Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;





Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.






5.

E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.






O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.




Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.




Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.





Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.





6.

Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.





Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.





Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.




O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.





,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !







Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !






7.

Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !




 ,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”



,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !




Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”





Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”




Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”




Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !




Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...



ianuarie 1875






Poezia Soare de Iarnă de Vasile Alecsandri





SOARE DE IARNĂ


O ! Soare, vecinic călător !
De mult n-ai fost în a mea țară
Cu-al tău sărut fărmecător
S-o faci a crede-n primavară,




Tu știi cît țara te iubește
Și cît în zodia lui mai
L-a ta zîmbire ea-nflorește
Și se preface-n dulce rai.




Tu știi cu ce cîmpii mănoase,
Cu ce cununi de mii de flori,
Cu ce cîntări armonioase
Ea-ți iese-n cale chiar din ziori.




Și ca pe-un sol de fericire
Trimis de Însuși Dumnezeu
Te priimește,-o dulce mire,
Cu dismierdări la sînul său.




De ce tu-n alte lumi străine
Mergi luni întregi, rătăcitor,
Uitînd că țara făr' de tine
Tînjește-amar în tristu-i dor ?




Ah ! amîndoi cînd aveți parte
De întîlniri așa de dulci,
Cum de tu fugi în altă parte
Cînd vine noaptea să te culci ?



Cum de tu nu-i dai semn de viață
Ș-o lași cu cerul ei pustiu,
Ș-o lași cu inima de gheață
Ca pe o moartă-ntr-un secriu ?



Cînd ea-i atîta de frumoasă
Și tu atîta de frumos,
Cînd ea își este credincioasă,
De ce să-i fii necredincioasă ?



1 februarie 1878




Poezia Hora de Ucenici de Tudor Arghezi





Poate-ai auzit de-o țară...
De țara lui Pierde-vară.

Și acel ce nu aude
Are-n țara ceea rude.

Ce-ai să-mi spui de Gură-cască ?
Cine nu-i să nu-l cunoască ?

Dacă te-aș fi întrebat
Despre Papură-mpărat ?

S-a dus veste,-aș fi răspuns,
Ca de-un drac de popă tuns.

Ia seama să nu te-nșeli,
Că trecem la socoteli.

Zece, șapte, nouă, una
Deopotrivă-s todeauna.

Ba pe cît mi se cam pare,
Nula e ceva mai mare,
Și un chil e cît un dram.
Bine. Nici nu m-așteptam.

Înmulțești ? Ca și cum scazi.
Ce-a dat ieri ? Ce dă și azi.

Cum e împărăția bună ?
Cînd sporește și adună.

Cum sînt puse oasele ?
La om, pe de-a-ndoasele.

Citești drept ? Dar scriu înors.
Pui muștar și iese orz.
Pui cartofi, ies toamna gîlci.
Piatra ce-i ? Un fel de zgîrci.



Despre măduvă și carne...
Niște copite și coarne
Și se vede pe copită
Potcoava nejumulită.

Ce-ți fac vacile-n pășune ?
Ce să facă ? Rod cărbune.

Ce e cercul ? Un pătrat.
Cum e unghiul ? Crăcănat.

Un cățel ? E un purcel.
Ce-i altfel ? Tot ce-i la fel.



Sînt acum încredințat.
Tînăru-i om învățat,
Zice Președintele,
Potrivindu-și dintele.

Și noi zise adunarea,
Ne-am făcut încredințarea.

Așa școală, frate-meu,
Parcă-aș învăța și eu.





Poezia Fetica de Tudor Arghezi





FETICA

Ce duh ai și ce putere
Să-mpletești ceară cu miere,
De la floarea din grădină,
Ostenită de albină ?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi și pentru faguri,
Pulberi, rouă, stropi și leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lînă, ca din ace,
Țeși rețeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce și un pui.
Scule, numere, cîntare
Au pus la măsurătoare
Că-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tău, fetică.
Ești, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr' să știi,
Ai făcut bijuterii
Și minuni în toată clipa
Cu musteața și aripa.
Și, cum știi, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.





Poezia Tîlharul Pedepsit de Tudor Arghezi





TÎLHARUL PEDEPSIT




Într-o zi, prin asfințit,
Șoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.




El intrase pe furiș,
Strecurat pe urdiniș,
Se gîndea că o albină-i
Slabă, mică și puțină,
Pe cînd el, hoț și borfaș,
Lîngă ea-i un uriaș.



Nu știuse că nerodul
Va da ochii cu norodul
Și-și pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de cîte una.




Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleșit.




Socoteală sș-i mai ceară ?
Nu ! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot pînă la coadă,
Tăbărîte mii, grămadă,
Și l-au strîns cu meșteșug,
Încuiat ca-ntr-un coșciug.




Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toți micii împreună.





Poezia Paza Bună de Tudor Arghezi





S-a întors Cercetătoare
Să le spui la susori
Că-i deschisă toată floare
Și cîmpia, de cu zori.



Și-au plecat aproape toate
La cules, cu mii și mii,
Lăsînd vorbă la nepoate
Să-ngrijească de copii.




Căci muscoii și bondarii
Și-alte neamuri de pădure,
Pe șoptite, ca tîlharii,
Umblau mierea să le-o fure.



Însă paza-n stupi e bună,
Că tîrziu, după apus,
Colo jos, subt stupi, la lună,
Ei zăceau cu burta-n sus.





Poezia Iscoada de Tudor arghezi





ISCOADA



Decum s-a ivit lumina,
A ieșit din stup albina,
Să mai vadă, izmă-creață
A-nflorit de dimineață ?




Se-ngrijește gospodina
De-nflorește și sulfina,
Căci plutise văl de ceață,
Astă-noapte, pe verdeață.




A găsit toată grădină
Înflorită, și verbina,
Și s-a-ntors, după povață,
Cu o probă de dulceață.





Poezia Prisaca ( Stupul Lor ) de Tudor Arghezi



PRISACA ( STUPUL LOR )


Stupul lor de pe vîlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalți, de nea,
Pe o blană de zăpadă.


Prisăcarul le-a uitat,
Și-a căzut și peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.



Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sînt treze
Și făcînd un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.


Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.



Poezia Păsările Cerului de Tudor Arghezi






PĂSĂRILE CERULUI



Pasările negre taie,
Înghețate și greoaie,
Cu aripile deschise,
Cerul ce le amorțise,
Într-acolo-n asfințit,
Prin văzduh înțepenit.




Un'se duc cine mai știe,
Fără cuib nici colivie-n
ramurile, ca de fier,
Îmbrăcate-n zmalț de ger ?
Zborul lor cînd să se-nvețe
Prin văzduh, fără să-nghețe,
Șchiopătînd,
Din cînd în cînd ?
Că le degeară de-a dreptul
Subsuorile și pieptul,
Și le arde-n ochi și ghiare
Vîntul, ca o apă-tare.




Le-aș pofti să intre-ncai,
Să le dau pezmeți și ceai,
Să le dau, în așternut,
Mei, alune și năut,
Să le-adorm, măcar atît,
Cu-oblojeli pînă la gît -
Sau le vîr într-un suman.




Dar mă cred rău și dușman.
Findcă omul cu biciușcă-i
Vînător cu glonț de pușcă.
M-aș ruga, și nu știu cui,
Să-mi dea scufii, să le pui,
Și ciorapi de lînă groasă,
Poate și tîrligi de casă ;
Însă lungi și cu carîmbi,
Fie otova sau strîmbi,
Ori cu-ncrețituri și fald -
Numai să le ție cald.
Aș ruga-o pe bunică
Să ia fus și furcă mică
Și să tragă din fuior
Fire moi, de dragul lor.
Și-o să o mai rog să facă,
Sîmbătă, și cîte-o clacă
De logodnici și feciori,
Pentru bufnițe și ciori,
Pentru berze și cocori
Să le-ncalțe, să le-mbrace
În ciobote și cojoace.




Drept răsplată, curmeziș.
Le-or clădi, pe-acoperiș,
Cuiburi mari
Cu pui hoinari,
Din ostrețe,
Crăci și bețe,
Și din paie de săcară,
Caselor, la primăvară...






Poezia Darurile de Tudor Arghezi





DARURILE



Două scufii cu urechi
Și tîrligi două părechi,
Mînicere și pieptare.
Mult de lucru nu mai are.




Ghemul cînd i-l ia pisica,
Iar se supără bunica.
Tocmai pe subt un dulap
Fuge cîte un ciorap.




- ,,Vin' la mama să te pupe,
Însă, vezi, nu mă-ntrerupe,
Că-mi rămîn nepoții goi, -
Roagă maica pe pisoi, -


Că vouă ce vă mai pasă
În flanela voastră groasă...”






Poezia Gîri-Gîri de Tudor Arghezi





GÎRI-GÎRI



Între oi și-ntre măgari,
Laolaltă ca catîrii,
Calcă-n pas, cu pașii rari,
Gîsca-n vîrstă, Gîri-Gîri.



Cgiar berbecii o cinstesc
Pentru tact și cumpătare,
Și cu felu-i bătrînesc
Îi dau rang de inspectoare.



Are cinsprezece ani,
Și în gloata curții deasă
Trece mîndră prin gîscani
Ca prin bîlci o preoteasă.




O saluți, o chemi, și vine,
Din ce-i spui și ce-i vorbiși.
Ea se uită lung la tine
Dintr-o parte și pieziș.



N-a avut noroc să-nvețe
Școala cel puțin primară,
Că acum, la bătrînețe,
Ajungea și profesoară.





Poezia Mîța de Tudor Arghezi





MÎȚA




Cînd se scoală iese-n tindă.
De-abia-ncepe să se-ntindă,
Și-obosită de căscat
Se întoarce iar în pat.




Ca să doarmă și mai bine,
Laba căpătîi și-o ține,
Și din vis, cum s-a adus,
Că s-a pus cu burta-n sus.



Dar scurteica-i, ca de vată,
Cu opt nasturi e-ncheiată :
Și dormind și dolofani
Sug din ea cinci cotoșmani.




Creștetul, bălțat piezis,
Pare strîns ca-ntr-un bariș
Înnodat cu două frunte :
La urechile din frunte.




Ea visează poate, parcă,
O plimbare într-o barcă,
Pe un luciu argintiu,
Poate chiar în Cișmigiu.



Că-i dă coada-n ritm tîrcoale,
Ca-ntr-un lac de apă moale,
Coada ei de păr de pislă,
Bătînd perna ca o vîslă.





Poezia Joc de Creion de Tudor Arghezi






JOC DE CREION



Brotăcelul, la fîntînă,
L-ai avea la îndemînă,
Ca să-l prinzi ( pe brotăcel )
Să te joci nițel cu el.




Însă nici nu poți să-l vezi,
Verde, dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.



A ! că-i mic și e frumos
Și n-ar prea umbla pe jos,
Că-și mînjește - și nu vrea -
Pielea lui de catifea.




Stă în pom pitit, pe cînd
Ție ți-a venit un gînd :
Printre mugurii crescuți,
Să-l mîngîi și să-l săruți.



Dar ai vrea să știi, acum,
Ce se fac, pe frig și-n drum,
Cînd se scutură copacii,
Brotăcelul și brotăcii.




Căci, pe viscol, fără foc,
Nici căciulă, nici cojoc,
Pot să degere, săracii,
Brotăcelul și brotacii.




N-avea grijă, Nu le pasă.
Și-au gătit la cald o casă,
În pămînt, sub tulpini,
În adînc și-n rădăcini.
Și-acolo, pe vreme rea,
Dorm întînși pe-o canapea.





Poezia Greierele de Tudor Arghezi





GREIERELE



A-nceput un greiere
Casa s-o cutreiere.
Șuieră
Și fluieră
Și să dormi nu te lasă ;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Și mă bate la ureche
Struna lui de sîrmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traista și mă mut.
Ai văzut nerușinare ?
Sîmbătă, amiaza mare,
Fără nicio-nștiințare,
A venit, s-a instalat
Și s-a pus și pe cîntat.
Eu, ca omul așezat,
Nu pun mîna pe pian
Decît, rar, din an în an,
Pe oboi, sau clavecin :
Să nu supăr pe vecin -
Dar și-atuncea cu măsură
Și cu degetul la gură,
Cînt vreo polcă sau vreo horă,
Pîn' la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puțin de noi îi pasă.





Îl tot caut în zadar
Și nu dau de lăutar.
Dintr-un drîng cu limba frîntă,
El s-a pus pe chef și cîntă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier ;
Îl aud de peste tot,
Și din podini și din pod,
Și nu mă pricep cum face
Că-l aud și-atuncea cînd tace.
De cinci ori am ațipit
Și de cinci ori m-a trezit
Oaspetele afurisit.
Mă frămînt, ascult, aștept
Cu dușmanul să dau piept,
Dar el, molcom și huihai,
Dă din cobză și din nai :
Ori că zgîrie pe scripcă,
Ori că rîcîie o șipcă,
Cîteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ngînă pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe și destule
Și gîtleje, dar și scule.
Și... atunci ? am luat în gură
Apă, și cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem subt perdea,
Într-un colț de dușumea.
Îl văzui, se scutura,
Și nu mai putea cînta.
Udă, leoarcă, răgușită,
Vocea-i moale e scîncită,
Și caricatura bearcă
A uitat să mai și meargă.
Mi se face, însă, milă
De făptura lui umilă.
Suferințele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cîntă ?
Gîndul ăsta mă-nspăimîntă.
Știe oare, oarecine,
Viața lui de unde vine ?
Tot ce poate, orișiunde,
E să cînte ghiersuri ciunte,
Și cîtu-i de mititel
Numai gura e de el,
Ca o trîmbiță - și nu zici
C-are-n gușă zece muzici ?
Știe-atăta, vai săracul,
A cînta, - ca pitpalacul,
Și-are dreptul ticălos
Să nu cînte nici frumos.
Graiul lui e de-așa fel
Că-l pricep ai lui și el.
I-am prins trupul de un dram
Și i-am dat drumul pe geam,
Și-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat : - ,,Mergi sănătos !”






Poezia Bănuțul de Tudor Arghezi





BĂNUȚUL




Auzise și Dănuț
Că un ou e cu ,,bănuț”
Și credea că oul moale-i
Pușculița cu parale.
Avea ca vreo șase ani
Și visa să strîngă bani,
Socotind pe uși, cu cretă,
Cît costa o bicicletă.
Scormonind pe la găini,
Pe subt cloști și prin vecini,
A stricat pe neștiute,
Ouă cam vreo două sute.
Dar necaz și de durere,
Ce-a pierdut și ce-a găsit.
Că s-a mai și măzgălit
Cu albuș, cu gălbenuș,
De atunci și pîn-acuș
N-a ajuns să se mai spele,
Că intrase mîzga-n piele.
A răcnit și-a mai țipat
Că măcar nu le-a mîncat,
Fierte, ochiuri sau răscoapte
Șa cafelele cu lapte.
El crezuse, băietanul,
Că bănuțu-i gologanul
Sau un leu frumos și nou
Pus cumva în orice ou.
Nu știa că-i stă pe fund,
Oului, un gol rotund
Pentru plod și pentru pui,
Cînd ia trup făptura lui.
Că subt coaja strînsă caier
Stă păstrat un pic de aer,
Ca, trezit din nesimțire,
Puiul mamii să respire.







Poezia Cinci Pisici de Tudor Arghezi





CINCI PISICI




Am în grădină cinci pisici
Din care două sînt pisoi,
Ele - gingașe, moi și mici,
Ei - dolofani și zdraveni amîndoi.



Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul,
Unghii de șoimi și colții lungi, de fiare,
N-ar cuteza nici șarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crîncenele ghiare.



Cînd calcă-n flori și dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarță oltenească
Țesută umbra printre foi de dud.



Sînt tigrii mei, de veche obîrșie,
Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare,
Și bărbătesc și blînd la duioșie
Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare.



Dar de ajuns să latre un cățel,
Că fug în pomi și uită și de mine.
Tigri de junglă neagră, stați nițel,
Că mi-ați făcut mîndria de rușine.






Poezia Hoțu de Tudor Arghezi





HOȚU



A orbit de boală grea
Hoțu tatii, și-aș fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Niciun vraci nu l-a avut.
N-am aflat niciun spițer,
Nici la tîrg, și nici în cer.



De vreo șase ani sau șapte
Ochii-i zac, peceți de noapte,
Și-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul și botul.
Uite-l, dibuie și parcă
A zări nițel încearcă.




A trecut și s-a lovit,
A lătrat. O fi simțit.
A-nțeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altădată, lîngă casă,
A dat de broasca-țestoasă.
Într-o zi, s-a pomenit
Ciufulit, dar mulțumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi și o cățea.
El se ceartă printre stele
Și cu niște cucuvele.




Hoțu e cățel detreabă.
Puii cloștii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Și-l mîngîie ca pe pui,
Povestind mai lămurind
Ce-au visat și-au mai gîndit.
Îl iubesc și derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii.
Prieten bun, un porumbiel
Doarme în coteț cu el.





Fabula Trișca de Tudor Arghezi






TRIȘCA



Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos.
Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză și din flaut, din frunză și din dring,
Cîntau demult și alții cînd horele se strîng,
Dar nu ieșea din scula niciunui nătărău -
Atît alean de suflet și leac de ceasul rău.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Și teferii și răii, firește, și nerozii,
Și rămîneau s-asculte, tăcuți și duși cu gîndul,
Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l.
Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul
Și zvonul ciocîrliei își lua din fluier zborul,





Și parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cînte.
Veneau și lăutarii orașului, trimiși
Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiș.
Căci fluierul trecuse de sine și, amară,
Avea în el și voce de om și de vioară,
Și glas de vînt și vaiet de holde și de ape,
Și geamătul furtunii cînd fulgeră ăe-aproape,
Și grindină și trăznet : tăceri și presimțiri
Urzeau păinjenișul rostirilor subțiri,
Încît ascultătorii, din cîmp și de la stînă,
Scăpau și țîța oii și secera din mînă,
Cînd l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume.
La nunți și la botezuri, la zilele de nume,
Cîntau, să să-mpletească, tot soiul de unelte,
Adînci, molîi și zvelte ;
Ele cîntau pe plată și luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie
Și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,
Și prăpădit, în zdrențe, părea mîncat de șoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-avea nici suspine și doine de vînzare,
Că harul nu se vinde
Pe bani și pe merinde.
Te temi să pipăi banul cînd crezi că nu-i a bine,
Și harul, ai credința, că e străin de tine.






Îi ajunsese faima trișcarilui departe,
La știutorii scripcii și meșterii de carte,
Și au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cîntec și consei.
Îi ziseră, găsindu-l : - ,,Prea bine, dar ce cere
Să nu ne pierdem firea și punctul de vedere.
Sînt pravile și dogme și, fără de-ndoială,
Nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.
Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,
Cum l-am primi să cînte pe insul fără dascăl,
Fără hîrtii semnate, cu număr, an și zile
De pricepuții noștri la rubrici și ștampile ?
Ai îndrăznit cînd hora și lanțul ei se mișcă
Să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.






Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai ideea,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Știi tu ce-i un andante, de pildă ? Vezi ? Nu știi.
Faci ca nerozii doine, stihiri și melodii,
Că muzică și artă și contrapunct se-nvață
În școlile înnalte și-n zece ani de viață.
Doar diploma pe care o dă Academia
Te-ndreptățește mește și face măestria.”
- ,,Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,





Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul.
Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.
Și n-avem nicio vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minților la școală.
E vorba noastră veche : Ai carte, ai și parte.
Că slova-nvață graiul și gîndul să se poarte,
Dar carte-nfumurată de gol și fudulie
Poate că e mai proastă ca neoașa prostie.
Pe vremea noastră singuri știau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu znopii,
Și popii, vai de lume, că preoții de țară
Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară.
De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita
Moltivă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.
Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,
Noi sîntem proști, bădie, de două mii de ani.
Și totuș, luați de vînturi și îndurînd arșița,
Noi, proștii, pe o trișcă, făcură Miorița.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierul, la trîntă,
Mai bine pune gura, ia trișca mea și cîntă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îți face,
Că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace.”





- ,,Îl auziți ce spune ? Un mut, la început,
Din vorba-n vorbă-ajunge obrazinc și limbut,
I se dezleagă limba anapoda, și-n loc
Să tacă, te mai face că ești dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.
Mai bagă-ți trișca-n bete,-ncrezutule zevzec.
N-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.
N-aș vrea să-ți sug scuipatul și mă-nfrupt cu bale
Din trișca ta mînjită cu muci și cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi colega ?
Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă,
Mai mult ca o bătută în praf și-o sîrbă frîntă !”






Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna
Sînt harfa cu vioara și flautul cu struna,
Și că puterea tainei lăuntrice-mprumută
Și scîndurii crestate oftat de alăută.
Țăranul scoase trișca din sîn : ,,Păi, e de soc
Și mică, - zise, - alta-n cămașă n-are loc.
Cu mîna mea am rupt-o din pom, și cu brigeagul.
O-nvîrt pe subt mustață, de mi-e mai mare dragul.
Ea s-a-nvățat să cînte de cînd era-n copac
Și-mi cîntă-n sîn, la piele, și singură, de-o tac.
Și nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut
Începe să zvîcnească, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstiți la mine ? Sînt netot,
Nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot.”
- ,,Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie
Ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,
Mai ziseră-nvățații, uitîndu-se la sculă.
- ,,O gaură, răspunde trișcaru,-i prea destulă.
Cînd povestește, cîntă și dă învățătură.
Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură.”








Fabula Păianjenul Negru de Tudor Arghezi






PĂIANJENUL NEGRU



Îl simți cum te pîndește din pînza lui de aur
Păianjenul cel negru, cu genele de taur.
Corect în redingotă, joben, mănuși, monoclu,
Își face meșteșugul, discret, de mare cioclu.
Pe un gherghef cît țara, ascuns într-un fotoliu,
Nebănuit îi țese zăbranicul de doliu.
El nu tocmește mortul, bucată cu bucată,
Ca firmele din piață, ci țara dintrodată.
Și fără suferințe și lacrimi, ci la rece,
Tocmeala se urzește între mai-mari, vreo zece.
Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,
El împlinește slujba stăpînilor, de mască
Împarte miliardul cu ei în părți egale :
Atît la sută mie, și restul dumitale.
Contractele cu țara sînt sacre și legale.
Și astfel veneticul, samsar și cot la cot
Cu demnitarii zilei, mai e și patriot.




El are fabrici multe, întinse-n sus și-n jos,
Afacerea e bună, cîștigul e frumos,
La una face gaze de oftică și tuse,
De-nnec sau de orbire, precum i se ceruse ;
La altele, obuze, cartușe, mitraliere.
Slăbește talpa țării, el crește în putere.
Dar cînd se-ngroașă gluma și se aprinde casa,
Se-adună ceata-ntreagă și-o ia la sănătoasa.
La mii de poști departe și peste zeci de grăniți,
El ne-a cărat avutul în donițe și bănuți.
Departe, peste ape mai multe, și-un ocean,
Că țara pute-a oaie, a vacă și-a cocean.





Păianjenul gîndește... în noua lui uzină,
A născocit o altă, mai crîncenă mașină.
I-au izbutit mașina și ritmul ideal.
I-aruncă-n guri văpaie, cărbune și metal,
Și scoate pe grătare, în serii lungi și-n șir,
La fiece secundă, din ea, un cimitir.
Eu îți urez, paharul în mînă cînd l-ăi strînge,
Să-mi sorbi în vin otravă, și-n fund să dai de sînge.





Dihania-mbrăcată în platoșă și zale,
Flămîndă să ucidă, dă lumii iar tîrcoale,
Și iar i se năzare,
C-aude zvon și tropot și huiet dintr-o zare.
Am învățat în vreme ce-ascunde grija asta :
Se pregătesc în taină durerea și năpasta.
Cînd va voi norodul mințit să o doboare
Dihania flămîndă, cu bîte și topoare ?





Li-i rîndul să vorbească și oamenii de rînd
Ieșiți în răzvrătire, mulțimi, ca din pămînt,
Și, hotăriți la faptă, să lepede din lege
Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă și să-i lege,
Și, puși în cuști pe roate, tîlhari nebuni și fiare,
Să-i poarte-n huiduială prin țări și prin popoare.






Fabula Gura Lumii de Tudor Arghezi





GURA LUMII



Măgarul, călărit de un unchiaș.
Îl duce fiul de dîrlog,
Și trei muieri, cam slobode, mă rog,
Îi dau cu tifla : - ,,Cum ? Nu ți-e rușine
Să-ți lași copilul desculțat pe jos
Și să te care el pe tine ?
Și mai și rîzi, bătrîne puturos ?”




Bătrînul n-are ce să spuie
Și, ocărît cum fuse în zadar,
Oprește-n loc, descalecă și suie
Numaidecît băiatul pe măgar,
Și ia dîrlogul, ca să-l ție el.
Gîndindu-se la cele întîmplate,
Unchiașul, cam slăbuț și mititel,
O ia scîlciu prin tîrg cu greutate.





Dar doi moșnegi înjură pe băiat :
- ,,Îți șade, nesimțitule, frumos
Să stai acolo cocoțat
Și lași pe taică-tu pe jos ?”
Băiatul sare iute de pe șa.




Și tatăl și copilul se-ntreabă :
- ,,Ce facem de ne-o merge tot așa ?
Cu o găină-n traistă,
La tîrg nu-i mare treabă.
Dacă știam, ai dracului să hie
Și ochii să le iasă,
Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie.
Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă”.
Se chibzuiesc, mai stau, se mai frămîntă,
Se uită înnainte și -nnapoi,
Și cu nădejdea tîrgului înfrîntă,
Încalecă măgarul amîndoi.
Dar o nevastă și un gospodar
Îi întîlnesc pe drum, la o răscruce.
Și-i plîng : - ,,Nenorocitul de măgar
S-a-ncovoiat și nu poate duce”.



Mai rămînea să facă o-ncercare,
Să ia de-acum dînșii măgarul la spinare.






Fabula Biblioteca de Tudor Arghezi





BIBLIOTECA



Un samsar, odinioară,
De prin Țara Rămânească,
Învățat voind să pară,
Nu știa nici să citească.
Dar era samsar avut
Și da bani cu împrumut.




Să se-apuce să învețe,
Cum ar face orișicine,
Chiar tîrziu la bătrînețe,
Îi părea că-i de rușine.
Faima trebuia păstrată,
Și s-ar pierde dintrodată.




Avuția-i duse vestea
Peste țara și departe,
Și prinsese și povestea
Că era burduf de carte.
Mai putea juca un rol
Dacă s-ar fi dat de gol ?




Ca țăranul din zicale,
Luase și el ochelari,
Socotind că pe parale
Ies și proștii cărturari.
Dar degeaba și i-a pus
Cînd mai jos și cînd mai sus.



El credea că banii lui
Pot orice și dau și minte,
Că și slavă orișicui
Pune banul înnainte.
Și se bucura, fudul,
Că strînsese dindestul.




Vorbă dulce, voce blîndă,
Surîzînd cînd împrumută,
El da banii cu dobîndă,
Mulțumit cu suta-n sută.
Nu pe an, că nu e bună,
Suta lui era pe lună.




Numai de iscălitură
Se ferea ca de deochi,
Răspunzînd la-ncurcătură
Că era beteag de ochi.
Una-i să numeri hîrtii,
Și-alta este să le scrii.



În oraș, văzînd prin case
Două-trei biblioteci,
Lustruite și frumoase,
Cu sculpturi și bronzuri, deci
Se căia întodeauna
Că nu are și el una.




Supărat, s-a chibzuit
Cum s-o aibă, așadar,
Și se hotărî-n sfîrșit
Să-și aducă un tîmplar,
Și a dat de la-nceput
Peste unul priceput.




Îl tocmi să-i scoată-ndată
Din rindea și dălți, frumos,
O bibliotecă lată
De mahon cu abanos
Și sidef, cum alta nu e,
Și cu chei, să se și-ncuie.



- ,,Să mi-o faci cît un părete, -
Zise, răzimat în cot, -
Și, ascultă-mă băiete,
Mă-nțelegi, cu cărți cu tot,
Pe tipicul cunoscut,
După cum am mai văzut.




Cu cotoarele poleite
Și cu titluri mari, pe piele,
Cu chenare, ține minte,
Jos cu literele mele -
Ți-am mai spus cum mă numesc -
Și cu semnu-mi boieresc.




Vreau o mobilă de lux,
Cu sertare și vitrine.
Du-te le geamgiul Fuchs
Și să-i spui că-i pentru mine.
Te-nțelegi din trei cuvinte :
Sînt în firmă președinte.”




Cărturarul dintrodată,
Mîndru, fericit și demn,
Le avu dintr-o bucată,
Polițe și cărți de lemn.
Toată spița-i boierească
Va avea ce să citească.




Fabula Monopol de Tudor Arghezi






MONOPOL


Un scriitor ilustru ajunse propietar
Pe scris și pe tipar.
Da tuturora aspre mustrări, dojeni și lecții,
Învierșunat, la pîndă în sute de direcții, -
Politică, știință, guvern, literatură, -
Nu-i da răgaz să sufle cu pana nimănui
Străin de tămîierea și de pulpana lui.
Cine boia să-i placă, și ca să-i meargă bine,
Era silit condeiul la idol să-și închide,
Căci îi plăcea, de-a lungul de către orice ins,
Frecat cu mirodenii, să fie-ntins și lins.
Te-nchiriai pe viață
Erai primit în horă și arătat în piață.
Ilustrul însă, iacă,
Vedea că cititorii cu el nu prea se-mpacă.
Avea cerneală multă și înmuia în ea
Cea mai nemăsurată bidinea.
Cînd se pornea să scrie
Nu-l ajungea din urmă nicio tipografie,
Necum cumva cititul,
Căci frazei începute de-i căutai sfîrșitul
Și punctul, printre rînduri mînate cu pîrțag,
Măreț, confuz și vag,
De-abia-l găseai pe-o foaie, cînd te-apucase noaptea,
La pagina din cartea a patruzeci și șaptea.






Fabula Scîndura de Tudor Arghezi





SCÎNDURA




Un om umbla să bage-n casă
O scîndură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
El scîndura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
Și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S-a repezit pe ușă cu-o scîndură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
De se știrbi la gură, căzînd de-a berbeleacul.
Întîi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
Și pipăindu-și fruntea dădu și de cuie.
Sculîndu-se, mai stete, se mai gîndi  și, iată,
S-a luminat la minte dintrodată :
,,Nu vrei să-ncapi pe ușă ? O să te bag pe geam,
Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam.
Și ca să fiu mai singur că poți intra, așteaptă,
O să te mut din stînga, acum, în partea dreaptă.”
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
Se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
Și a ieșit din lupta cu scîndura, borșit.
- ,,Ptiu ! - înjura săracul, - mi-a scos din șold piciorul ”
Stai, că mă pun pe tine cu toporul.”
Dar își aduse-aminte că n-avea dușumele
Și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scîndura în brațe, întîi nu te gîndiși
Că trebuie să intre pe dungă și pieziș ;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
O scîndură se face, Păcală, mai ușoară.







Fabula Acul și Ața de Tudor Arghezi






ACUL ȘI AȚA



Nenea Acul, țața Ața
Își pierdură dimineața
Pe un cot
De postav sau șeviot.
Nu prea știu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.



Acul zise : - ,,Ce ai azi
De te-ncurci mereu și cazi ?
Cînd te rupi și cînd te-nnozi
La un fir cu două cozi.”




Ața zise : - ,,Tu mi-o spui,
Cînd mă duci așa haihui ?
Ia mai bine ține-ți gura
Și fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ți-e drag,
Cpși de-o zi la un nădrag
Și nu te-am văzut în stare
Să pui niște buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Și cu toate că ți-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpățînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Și clientul și patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Și nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar Naiba să te ia.
Cine treaba nu și-o știe
Ia o altă meserie.”
Zise Acul : - ,,Stai nițel.
Cîrpa-nfruntă pe oțel ?
Te-am simțit de-o vreme, Ață.
Că ajungi cam îndrăzneață.
Altă treabă nu mai ai,
De te ții de mine scai ?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ți pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o rușine,
Ca un maț c-atîrni de mine ?





Mult o să te mai rabd și car ?
Parcă ți-aș fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrînit ?
Cicăleala te-a băbit
Și, din neagră, ai albit.
Tu ești ce feseseși : Ața ?
Îți dă, uite, și mustața.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ți-s bărbat ?”





- ,,Uite cine mă învață ! -
Îi răspunse țața Ață. -
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită și el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aș lua după sudalme,
I-aș cîrpi și două palme.”





La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît și celălalt să-nțepe.
Ubse-l pui acolo șade,
Că e tare cumsecade.
Și s-a mai vîrît să fie
Și o copcă mărturie.
Și un nasture, tiptil,
De cămașe de copil.
Mai pîndea și-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci și acuțit :
Foarfecele de croit.




Dar cînd fuse - de odată -
Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O mașină de cusut.








Fabula Volumul Și Crîmpeiul de Tudor Arghezi





VOLUMUL ȘI CRÎMPEIUL



O carte proastă, dar legată-n piele,
Cu aur pe cotoare și cu stele,
Luxoasă, lustruită și bogată,
Stă-n raft ca o cucoană bosumflată
La teatru - care se preface
Că piesa lăudată îi displace.
E singură-ntr-o lojă și-i e cald.
Poartă-n urechi cerceii de zmarald,
Brățări pe brațe și, la gît,
Mărgăritare - și i, s-a urît.
O plictisesc asamblul și detaliul
Și-și face vînt la piept cu evantaiul.
E decoltată pînă-n toate celea
Și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea.
Din raftul de alături, subțirea cărțulie,
Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hîrtie,
Dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară
Cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară.
Ea-i descusută, foile îi ies,
De-abia se descifrează de jerpelite ce-s.
Se vede cît de colo c-a fost și-i o ispită
Prin cîte mîini trecuse, citită răscitită,
Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristrocat,
Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat.





Broșura se smerește și întreabă :
- ,,Cucoană, ești o carte a unui om detreabă,
Dar cum se face, voi
Să știu, de ce atîtea foi,
Atîtea pagini, pare că o mie ?
De ce cîtămai teancul de hîrtie ?
Mi-ar fi, mărturisesc, rușine
Să am atîta hoit pe mine.
Te-ai revărsat și curgi ca un potop,
Cerneala dumitale nu are fund și dop ?
Condeiul, cînd e ager și nu minte,
Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte.
Ți-e mătură condeiul și mîna cît copita,
De te lățești atîta și cu nemiluita ?
Probabil autorul se bucură, nu glumă,
Că a frecat fărîmat să dea atîta spumă
Și că și-a scris-o, cartea, cu săpun.
Nu-i vorbă, pămătuful pare bun
Și pe bărbie-alunecă mai bine.
În scris nefericirea-i clăbucul că nu ține.”







Fabula Cuiul de Tudor Arghezi


CUIUL

Într-o vreme, la-nceput
Și-ntr-un leat nemaiștiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn
Și ulucile de scînduri,
Ca și azi, întinse rînduri,
Puse strîmb și cap în cap
Și proptite cu proțap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri și pătule ;
Și în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăștiate
Și-ncepea din nou și iar
Truda muncii în zadar,
Ca să scoli din clătinare
Iarăș doagele-n picioare
Și din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.


Năzdrăvan, cum altul nu-i,
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Și l-a scos și arătat.
Cuiul nou o săptămînă
A umblat din mînă-n mînă.


A fost strîns și pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înțelege
Cuiul țeapăn cum să lege,
Fără funii și curele,
Scîndurile între ele.
Năzdrăvanul și golanul
Îl înfipse cu ciocanul.


Zice unul : - ,,Dragul meu,
Așa cui făceam și eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gîndit”.

Fabula Balada Maeștrilor de Tudor Arghezi





BALADA MAEȘTRILOR




În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală
Aducea-n tîrg ouă și smîntînă-n oală.
Numărînd la mînă cît e săptămîna,
Cumpănea cu ouă brînză și smîntîna,
Și pornea de joia și cu bulzi de caș,
Să-i ajungă vineri marfa în oraș,
Cînd, din casă-n casă, pentru fiecare
Domn, avea creo turtă și prin buzunare.
Advocați și docftori și adeseori
Cîntăreți și pictori, dascăli și actori.
Dintr-un timp aude un cuvînt ciudat,
Care fuse-aproape greu de învățat.
Cînd vorbeau de scară-n uși ori pe ferestre,
Domnii, mișteriii, își ziceau ,,maestre”.
Cîte cinci și zece de-astfel de pedeștri,
Adunați la poartă, toți erau maeștri.
,,Ce-o mai fi și asta ? se-ntreaba Păcală,
Că- n-am auzit-o-n piață, nici la școală.
Poate-n capitală este și rămîne,
Ca-n Găiești, cum fuse ,,neică” sau ,,jupîne”.
Dar văzu că vorba ,,maestre” stîrneste
O înviorare, parcă-i franțuzește,
Și la bătrînețe și la tinerețe.
El, un an de zile puse să o-nvețe.
Cei chemați cu vorba care i se spune
Înfloresc în sine-ndată. Ce minune !
Cum le zici ,,maestre” în ce-aveai de spus,
Gîtul li se-nnalță de trei ori mai sus,
Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,
Ca un roib agale, îndemnat de pinten.
Și Păcală-și : ,,Vorba asta scurtă
E ca mîngîierea porcului pe burtă.
E cu farmec dulce și, din strîmb ori ciug,
Simți că te lățește și te face lung.
Insul se mîndrește, limba-i se deznoadă
Și ia vînt și, vesel, dă-n nădragi din coadă.
Măi, ce bine-mi prinde !
Am aflat și harul
Să-mi pui în picioare bine și măgarul.
Cum ajung acasă, văd eu cît îi este
De fundul auzul, și-o să-l strig : Maestre !”