Poezia Convoiul Sicrielor De Tudor Arghezi





CONVOIUL SICRIELOR



Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți ?
De subt moluz și bîrne s-au scos aproape toți,
Cu toate că la număr ieșea de dimineață
Cu mult mai multă lume decît fusese-n viață.
Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată ;
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărîme, jumătăți ;
O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei : nu-ncepuse prăpădul și măcelul.
Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,
Țîrînă-amestecată cu păr și măruntaie,
Bărbații și copiii, ciozvîrle și crîmpeie
De mădulari și resturi gingașe de femeie.
Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin,
I se pierduse capul într-un coșciug străin
De astfel, nicio față nu mai avea figură,
Smolită și-nchegată într-o caricatură ;
Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,
Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn,
De se-ntrebau, ca martori, groparii și poporul,
Căror cadrave șchioape li se cădea piciorul,
Și dacă mai e locul, tocit și scîlciat,
Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat.
Dar cînd porni convoiul sicrielor devale,
Urla din nou ,,sirena”-n văzduh a plîns și jale.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.