Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi






O RĂZBUNARE



Nu era încă nouă sute șapte,
Dar nu curgeau miere și lapte
Pe Argeș, Olt și Vedea.
Nu erau ale tale nici livedea,
Podgoria, prisaca,
Nici țara ta, săraca.
Zisei a ta c-așa vorbise vine,
Și o zisei cam de rușine.
Toate erau, din vămi în vămi,
Închise ca în chingi cu catarămi,
Cu lacăte și cu țîțîne ;
Ca să pricepi că ție nici praful nu-ți rămîne,
Că toate sînt de tine,
De mîna și de gura ta streine.
Uscîndu-te de sînge și destrămîndu-ți viața,
Îți lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreața.
În țara mare vei putea s-arăți
Că,-nchise ca-n cetăți,
Stau strînse și-ncuiate
Belșugurile toate,
Și cheile-s la ei,
O mie de stăpîni cu chei,
Care descuie țara și-o încuie,
Ca un coșciug bătut în cuie.
Noi ne rotim ca șoarecii-mprejur.
Ca să apuc un sac de grîu, îl fur,
Și toți trăind din păcăleală,
Tot omul e-nșelat și-nșeală.
Ne minte stăpînirea și o mințim și noi.
Ciocoiul fură lumea, și lumea pe ciocoi,
Dar pe cînd noi ascundem de el un znop de soare,
El suge vlagă, sînge și sudoare.




Cît ține anul, toamna, iarna, vara,
Sporeau durerea și povara.
Și se-adîncea o graniță mereu.
În sînul țării și-n poporul meu ;
Așa că-n vremea ei de ridicare,
Trăiau în țară, două, alăturea, popoare,
Ca două ape blestemate,
Să zacă-n două mătci apropiate,
Să nu se întîlnească nicidecum,
Una să sece-n drum,
Sorbită de pustie,
Și alta, subțiată, s-ajungă-n marea vie.
Fruntaria fusese și-a sîngelui, mai des,
În sufletele sterpe de-nțeles ;
Poporul de o parte, și dincolo o ceată
De domni scrobiți, cu nazuri, și pielița păstrată,
Poporul și stăpînii ;
Stăpîni și ai cenușii din vatră și-ai șărînii,
Înscăunați prin vremuri, ani sute și mai bine,
Din voia și-nvoiala poruncilor străine.
Gîngania de-afară
Se încuscrea cu vechea gînganie din țară,
Și strînse, încleștate, pe-o zestre amîndouă,
Corceau pe o a treia gînganie, mai nouă.
Ciocoiul, cioclovina,
A stingherit în muguri de-a și-ncolți lumina
Și s-a urcat în cîrcă pe cei mulți,
Flămînzi, ca boii-n juguri, și desculți.
Povestea mai devale
Nu-i șir de vorbe goale,
E faptă petrecută și trăită
Pe-o vale dintre sălcii și răchită.
Trăise cioclul nouăzeci de ani,
Un veac de jupuială de piei, de pe țărani.
Nu mai voia să moară,
Zgîrcit la magazie și la moară...
Cînd se borșeau merindele-n cămară,
Chema la curte argați,
Pentru pomeni și pentru răposați.
Mă-sa și tat'su, din pămînt,
Se-nghesuiau într-un mormînt,
Cu patru rînduri de părinții,
Neamuri, spuseseră, de prinți,
Vestiți prin cîrcotă și calicie
Și toți de-o apă și de-o alifie.
Le luaseră țăranilor iobagi
Și nasturii, și cracii de nădragi.
Pomana : putregaiul de brînză și de pește.
Un mort ori un rumîn se mulțumește
Cu ce arunci și pute,
Dintr-un hîrdău și-o bute,
Cu mîzga și cu vărsătura.
Ciocoiu-i pravoslavnic și a-nvățat Scriptura,
Știind că nicio jrtfă nu se pierde,
Fie că brînza-i neagră, fie că-i carnea verde,
Că sufletul îți intră-n Rai,
Împărtășit cu mușiță și mucegai.
Pînă la ceruri, lucru puturos
Ajunge duh și fum cu bun miros.
Dar bunătățile boierului, de dar,
Erau zvîrlite-n bălegar,
Nici cîini, învățați cu gusturi rele,
Neatingîndu-și nările de ele.
De hrana lor, a cîinilor, ce vorbă !
Să-i mai îndopi cu mămăligi și ciorbă :
Astea-s făcute pentru porci, că-ncai
Nu-i de prisos risipa de mălai.
Cîinii mănîncă ce boierul știe,
Căciulile cu moț de murdărie,
Și ce păcat
Că omul să mănînce ca ei nu s-a-nvățat.
L-ai ține toată viața și fără cheltuială.
Apoi, să știi că burta goală,
Silit înfometată, lingînd din ce se-aruncă,
Ascultă mai supusă de bici și de poruncă,
Și istovită vlaga de munci și de corvezi,
Nu te mai fură gîndul, adormi și nu mai vezi.





Se necăjea că nu pusese bir
Pe crucile din cimitir,
Pe nas, pe ochi, și gura
Să cumpere și apa la toată-nghițitura.
E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba,
Ori să-i grăiască pliscul, cînd nu-l privește treaba ?
Cu dopuri în ureche și-n limbă călușul
Poți măsura năravul cu dramul și căușul.
Îmi place că-n podgorii, lucrînd cu două mîini,
Muncesc culegătorii cu botnițe de cîini.




Îți cade umbra lungă pe răzoare,
De ce treci pe moșia lui, la soare ?
Cocoșii noștri cîntă mult prea tare,
Tocmai cînd face el numărătoare,
Plecat între bomboane și clondire,
Îl fericește tabla de-nmulțire.
Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,
L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul.
Să vezi cum pe hîrtie
Se face zece - o sută și o mie.
Îl ia cu o sfîrșeală și oftează,
De pildă dacă trebuie să scază,
Și nu-și mai vine-n fire
Cînd face-o împărțire.
În schimb, e-n toane bune
Creionul cînd se joacă să adune.
Ce rost mai are viața, să dai în loc să iei
Un ban, doi bani, un leu, doi lei ?




El are două băniți. La bună cercetare,
O baniță-i mai mică și-o baniță-i mai mare,
Și cumpără cu una, și cu cealaltă vinde.
Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde.
Sînt gemene-amîndouă, rotundul e rotund,
Și doagele-s aceeleași din gură pînă-n fund.




N-ar fi nimic de spus,
De nu ar avea dundul bătut ceva mai sus.
Ia ouăle, trecute prin inel,
Și dacă trec e vai de el,
De Stan, Ion, Manole și-orișicare.
Face de ouă însemnare,
Că dacă vin de împrumută
Porumb, ia muncă mie-n sută.
Pe sacul de făină pentru iarnă,
Plătești un an de zile, la povarnă,
La plug, la seceră, la sapă.
Se face veacul de cînd tot îngroapă
Bărbați, neveste, văduve, copii,
Ca în pămînt, în munci și datorii.




- ,,Asta trăiește cît butucul roții.
O să ne-ngropi și strănepoții,
Parșivă spiță de boier,
Și ne jupoi, rugîndu-te la cer, -
Scrîșneau din dinți și din măsele
Țăranii goi, cu ce-au rămas din piele. -
Te săturăm noi de bănet !”
Mînia le crescuse-ncet-ncet.




Ia, că-ntr-o zi de vară,
Venea boierul de la gară,
Culcat alene în trăsură,
Arșiță tare, flăcări, nu căldură.
Ia, și țăranii se-arătară
Din popușoi și din săcară.
Ciocoiul nu se aștepta.
Zece opriră caii pe șosea.
Din zece s-au făcut, pe nevăzute,
Oamenii, sute.
- ,,Dă0te, boierule, - zic, - jos,
Și nu țipa, că-i de prisos.
Avem cu dumneata o socoteală
( Boierul mai sugea o portocală)
Și facem socoteala plugărește.
Mai linge-te pe dește,
Să nu pierzi niciun strop.
Și haida, hopa ” hop !”





Întîi, i-a ocărît.
Își dete însă seama că ceasu-i hotărît.
Pînă în zare, țara tăcea ca o pustie.
Ce n-ar fi dat să scape ! Și-o moșie...
Se auzeau doar greierii țăranii.
Îi gîfîiau plămînii.
Un greiere- sări-n trăsură,
Semn rău, pe la barbete, be la gură.
,,E cioclul meu, așa-mbrăcat
În negru”,-și zise, poate, boierul speriat.





Era cam pe la toacă.
Un clopot de biserică săracă
Se auzea dogit din depărtare.
- ,,Vezii cîtă grijă are
Și popa de sorocul dumitale ?”
Voia să se închine, dar mîna-i era moale.
- ,,Hai, dă-te jos odată !”
Îi tremura o falcă scîlciată.





Ce s-a-ntîmplat atuncea nici nu s-a pomenit.
Tîrît, lungit, trîntit,
Sătenii îl călcară în picioare,
Desculți cu toții, rece fiecare.
Era și nu era o răzbunare.
Era mai mult și nu-i găsești cuvîntul,
Era parcă dreptatea ce-o face chiar pămîntul,
Și toate cele ale,
Mocirle, sînge, bale,
Le înghițea cu liniște țărîna,
A toate peste oameni, și legi, și timp, stăpîna,
Ca stropul de cerneală hîrtia sugătoare.
N-a mai rămas nimic din mădulare,
L-au ciocănit călcîiele ca-n piuă,
O noapte-ntreagă pîn' la ziuă,
Și oasele, și ele, au pierit.
Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,





Fărîmă cu fărîmă, frămîntată,
Și se-ntindea-n pietriș mereu, o pată.
Firește, ciocoimea-nfricoșată
Dădu porunci și, cot la cot legată,
comuna fu adusă-ntre puști la judecată.
Trei sute de săteni, în cap trei sute,
Cu piepturile desfăcute,
Răspunseră la întrebare
În parte fiecare :
- ,,Așa i-a fost lui scris.
Eu singur l-am ucis.”
Și fiecare a jurat
Că nimeni nu l-a ajutat.
- ,,Cum l-ai ucis ?”
- ,,Călcîndu-l în călcîie.”
- ,,Păi, omul, ce ? se stoarce și-i crud ca o lămîie ?
Un om e trup și os.”
- ,,Călcîiele strivindu-l, și osul i l-au ros.”
- ,,De-ai fi avut călcîie de teasc și de postavă,
Tot nu puteai la capăt să duci așa ispravă.
S-a căutat cu sapa o zi, nămiza mare.
Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare.
- ,,Nici cîini n-au nevoie de-asemeni spurcăciune.
L-am prefăcut cu talpa în muci și în scuipat.
Nisipul de la sine l-a supt și dumicat.
Și fluiere și coaste s-au măcinat, topite,
Ca de potcoave grele și copite.
Ciocoiul se făcuse o cocă și-o piftie,
Și am muncit o noapte și-o zi, precum se știe.
Că și ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,
De zgîrciuri încleite, cu oase ca de gumă.
Cum dam să-l mai apuc,
El se făcea clăbuc.
N-a fost nici om ca lumea, n-a fost măcar bărbat,
Că sta mai mult în perini și da porunci culcat.
Îi putrezise carnea pe oase, din strămoși,
Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoși.
Fătați de morții puhavi, de-acu cîteva veacuri.
Ei se tîrăsc prin viață cîrpiți și dreși cu leacuri.
De-i sufli, ca văpaia chibritului și zboară,
Stafii de morți, călăii rămași de-odinioară.
Mărturisesc că ura mi-e încă-nverșunată
Și-aș mai începe-o dată”.
- ,,Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate,
De ne-ai aduce-n față dovezile, pe toate ;
Cum poți avea răbdarea omorului să dureze
O noapte și ajunul întregei după-amieze ?
Ucizi în drum, lași leșul și pleci : te-ai săturat.”
- ,,La dumneavoastră-i altfel decît la noi în sat.
Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă,
Și mintea dumneavoastră nu știe să-nțeleagă.
Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,
Nu știți ce e răbdare, chin lung și răzbunare.
Înțelepciunea asta vă-nmoaie și vă uscă
Și-ați învățat să ziceți : nu pot ucide-o muscă.
Necazul nu vă este necaz adevărat.
Ați dat în vînt cu pumnul și-apoi ați pregetat.
Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea și călăul,
Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două răul.
Aduni încet otrava, pînă se umple oala,
Și-atunci încep în tine zvîcnirea și răscoala
Și dai și rupi și sfarămi orbește,-apuci și muști,
Nu te mai temi de oameni, de temniță și puști.
Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi,
Aduceți-mi încoace un ciocoi,
Și-n fața dumneavoastră, cuprinși de două gînduri,
Eu singur, cu călcîiul mei, îl îngrop în scînduri.”



Puteau jurații Curții, pe vrute sau nevrute,
Să osîndească pentru un ins cîteva sute ?



Șoseaua-i încă neagră-n locul gol
Și sforăie și caii trecînd și-i dau ocol,
Că sînt și astăzi urme de moaște ciocoiești
Pe drumul care duce din Slatina-n Pitești.





Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi





SATUL EI ?



Băbuța-și cată la răspîntii satul,
Băieții, casa, fetele, bărbatul.
Movila asta mare să fie satul ei,
Grămezi de bîrne și de pămînt, sau ce-i ?




De la biserică la școală
E numai cîmp de țară goală,
Cenușe, scrum și zgură,
Și cîte-o urmă, ca de bătătură.




Mai scoate cîte-o rămășiță,
Fum prăbușit, de stuh și șiță.
Pribeagul suflet schioapătă-n femeie
Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie,


Și cumpăna, la puțul lui Zamfir,
Se-nnalță ca-ntr-un cimitir.



Cîte o grindă, prinsă-n căprior,
Se-ncrucișează neagră, dintr-un fost pridvor.
S-a îngrijit, în post, ocîrmuirea
Să semuie, de Paște, răstignirea.





Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii





PĂTRU AL CATRINCII



- ,,Aprod ! Să intre Pătru al Catrincii !”
Veniseră streinii
Să-l vadă pe tîlhar, și să-l audă,
Cîte un fin cumătru, nepot sau altă rudă.
Gătit cu giuvaere, brățări de lanțuri grele,
Îi dase stăpînisea, la glezne, și ghiulele,
Și strălucea în fiare, ca un mitropolit,
Ros în călcîi de scoabe cu nituri și strivit.
Cînd se mișca din lanțuri și se-ndrepta să vază,
O sută de cădelniți păreau că tămîiază.
Patru diaconi falnici, înnalți și lați în spete,
Drept sfeșnice de mînă, cu puști și baionete,
Păzeau arhiereul de temniță, de-aproape.
Să nu cumva să zboare și să scape.
Era, cum zic, un munte de om, și-ntre vecini,
Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini.
Intrînd judecătorii, cu cel chemat în față,
Se stinghereau să-i rabde privirile de gheață.
Și se făcuse-n sală
Tăcere și de suflet, ca-ntr-o clădire goală.
Cînd glasul lui răspunse-ngînînd cuvîntul ,,jur !”
Un frig și-o-nfiorare se-ntinse-mprejur,
Că vorba lui și vocea loveau ca un cuțit.




De care lucru-anume era-nvinovățit ?
Grefierul da citire isprăvii, cum a fost.
Era la han cu lume, era și zi de post,
Și fuse scos pe moarte, de subt genunghii lui,
Ciocoiul Nastasachi, moșier din Covurlui,
Care bătea plugarii cu furca și lopata.
Tîlharul i-o zdrobise, spărgîndu-i beregata.
Trîntindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n diuă dește,
Ca-n gura unui clește,
Și-a strîns. Înghițitoarea i-a troznit.
- ,,Te-aștept de ani de zile i-a spus. Bine-ai venit.
Avem o răfuială împreună”.
Sătenii, de pe lăviți, se scoală și s-adună.
Îl dă de-a rostogolul.
Voinic și el, ciocoiul își căuta pistolul.
De-ar fi simțit că satul se strînge pentru el,
Să isprăvească Pătru cu dînsul într-un fel,
N-ar fi venit hangiul să-i dea o datorie,
Trei cîștiguri de chirie,
Și nu-și mînjea carîta,
De ploaie, pentru-atîta.
Dar avusese semne. Îl cam mîncase nasul.
Ești frămîntat, se pare, cînd e să-ți vie ceasul,
Te-mpinge Necuratul să-și ieși din bobi și fire ;
Te duci și pe furtună cu moartea la-ntîlnire.
- ,,Mărturisești ?” întreabă procurorul.
- ,,Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul.”
Îl știe tot poporul.
- ,,Puseseși gînd să-l jefui...” - ,,Ferească Dumnezeu
Dreptatea nu-i hoție. Nu spurc numele meu.”
- ,,Atunci ?” - ,,Eu fac dreptate cinstită pe tăcute.
Stați să vă spui și alte dreptăți, de noi făcute.
Le știți și dumneavoastră, dar n-ați aflat făptașul.
De pildă, începuse să are arendașul
Izlazul pentru vite, din Lungeni.
Unde să pască oaia și vaca la săteni ?
Nu ați găsit atuncea ciocoiul spînzurat ?
Se leagă-n frîngîie, la marginea de sat.
Îl spînzurase Pătru al Catrincii.
Întîi, îl amorțisem cu tălpile opincii,
Și-l agățai, pe urmă, de cumpăna fîntînii,
Să-l vadă și cireada flămîndă și bătrînii.
O altă treabă bună a fost cînd, la arat,
Am isprăvit ciocoiul din Ulmi și îngropat.
Ați dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan ?
A necinstit opt fete curate, într-un an.
Și-au luat și el răsplata, și cin' l-a ajutat.
O fi, la dumneavoastră, și ăsta un păcat ?
Ciocoiul, strîmb din șale, era și cocoșat.
Trei platnici, vasăzică. Pe-al patrulea, legat
Cu-o roată de picioare, l-au dus și înnecat.
Mănîncă și-astăzi crapii, din el, pe fund, în iaz,
Și crapii îi mănîncă boierii : nu-i necaz.
Adăogați pieriții din cîteva județe,
Că n-au știut de bîtă și bici să se dezvețe.
S-au întîlnit cu mine
Și nu le-a fost a bine.”
- ,,De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi ?
Ai stat ascuns de oameni, prin rîpi și prin păduri.
Ești urmărit de poteri de patru ani întregi
Și-ai izbutit cu una să te și înțelegi,
Și te-au urmat soldații și-ai întocmit o bandă.
E-adevărat, ori nu e ?” - ,,Răspunde tu, Smarandă ;
Smaranda mi-e nevastă și cea mai bine știe.”
- ,,E-adevărat, au luat-o cu toții-n haiducie.
Se împlinește anul.
Bărbatul-meu le fese căpitanul.
Băieții, împreună,
Făcură treabă bună
Și nu ne-au dat o dată de minciună.”
- ,,Vezi, asta se numește pe nume tîlhărie.”
- ,,Să mă iertați, cucoane, se poate, pe hîrtie.”
- ,,Tot nu-nțelege Curtea, și cine nu v-ar plînge
Că v-ați ales din drumuri pe cel pătat cu sînge ?
Te lepezi că e jaful la mijloc. De nu-i, ce-i ?
Degeaba nu-ți pui pielea în joc. Tu furi să bei !
Nu-ți mai găseai, ca lumea cuminte,-alt soi de rost ?
Bag seama din răspunsuri că n-ai fi om prea prost...”
- ,,Ați isprăvit mustrarea, boierilor ? că vreau,
Cînd oploșiți dezmățul, să vă vorbesc pe șleau.
Ferindu-vă de dreptul s-aveți întîietate,
Vi-l iau din mîini țăranii, să facă ei dreptate.
Ați ocrotit toți viermii-ncuibați în rădăcină,
Dînd vina pe tulpină.
De-i spicul cu mălură și-s golurile dese,
Din putregai și boală, ce pui aceea iese.
Țăran îs, din țărînă, șara e-n lingoare
Și văd că-ntr-altă parte decît boliți vă doare.
În cap e nebunia, ce-o cauți la picioare ?
Am adunat trudiții pămîntului. Le-am spus
Să-și dezlipească ochii și să se uite-n sus.
Că viermii, mărunțeii mai mari, Măria-Ta.
Ei oamenii, de frică
Să-și lepede năravul de slugi... să nu se zică...
Să nu se bănuiască... molîi, să nu răspundă...
Din ce în ce-n mocirlă se afundă.
Sînt Pătru al Catrinii, vasăzică,
Și nu sînt nici slugarnic și nu mi-e nicio frică.
Noi singuri, cu nevata,
Ne-am învoit să punem sfîrșit la treaba asta.
Nevasta mi-e frumoasă, putea să mă gonească,
Da-i place inimoasei dreptatea haiducească.
Așa e, măi femeie ? Ia spune la boieri
Cîte dreptăți făcurăm azi ieri, alaltăieri,
Anul de azi, anul trecut și-n ceilalți ani.
Ce-am căutat, nevastă, dreptate noi, sau bani ?”
- ,,Îmi prea iubesc bărbatul, dar dacă l-am iubit
Nu-i numai că e chipeș, dar că-i bărbat cinstit.
Eu spui numai atîta ( vedeși-l numai cîtu-i ) :
El ia ciocoiul-n brațe, eu îl ajut și-l gîtui.”




Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi





STANE, CĂPITANE



E țara răsculată.
- ,,Unde vă duceți, oameni buni, în ceată ?
Că nu e zi de tîrg și iarmaroc.”
- ,,O luăm și noi așa, într-un noroc...
Că dacă încă n-am murit,
Unchiașule blagoslovit,
Să zguduim, încai, nițel boierii,
La începutul primăverii.”
- ,V-ați rînduit să știți ce-i de făcut ?
V-ați socotit ?”
- ,,Nu, nu ne-am priceput.
Pleznește fierea-n noi și-atîta tot.
Să mergem s-o vărsăm.”
- ,,Socot
Că treaba nu se face decît cu rînduială.
O să aveți, de sînge, destulă cheltuială.
Umblați atîtea poști
Ca niște proști ?
Nu v-ați ales și voi un căpitan ?”
- ,,Ba da, pe Stan”.
- ,,Ascultă, Stane, căpitane,
Ce-ați chibzuit să faceți la Străoane,
Că ați plecat pe jos și pe cărări,
Numai cu umeri și spinări,
Și cîte o ruptură de dăsagă.
Ori e răscoală, ori e șagă.
Și dacă-i vorba, ce se-alege
Cînd ați scuipat pe lege
Și nu v-ați chibzuit ?”
- ,,Vezi, nici nu ne-am gîndit.”




Și oamenii s-au dus și dus mereu,
Cum zic, cu Dumnezeu.
Întru tîrziu, departe, se văzură,
Arzînd o zare, ca de zgură,
Și plopii-n cer, făclii.
Erau prin zare herghelii,
Cirezi, și se-auzeau, din rug,
Neghez de cai și vitele că mug.
Au spart piane lungi și canapele
Și s-au spurcat în ele.
Au doborît dulapuri și-au pus foc
În toate, aruncate launloc,
Covoare, haine, rufe și saltele,
Foteluri și perdele,
De-a zorul.
Tablourile-au fost sparte cu piciorul.
Cămările aprinse fură.
Niciun flămînd n-a luat o-mbucătură,
Și-n ele erau multe merinde pentru gură
Și bune, și tot soiul de scumpă băutură.
Că toate bunătățile-adunate
Erau îngrămădite din sînge și păcate.




Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată.
Unchiașul iarăș se arată.
Un om ținea în mînă o vioară,
Altul un ghem de sfoară,
Și altul, dintr-un scaun, spate,
Unul o greblă ruptă li lopată.




-Credeam c-aduceți care încărcate
Vite și cai, și pîine, frate.
Am ascultat cirezi și turme, herghelii,
Arzînd de vii.
O noapte-ntreagă au gemut.
Atît v-ați priceput ?
După atîta suferință și zăbavă,
Asta vă fuse marea-vă ispravă ?
Atunci de ce ați mai pornit ?”
- ,,Vezi, - zise Stan, - nu ne-am gîndit.”






Poezia Evoluție de Tudor Arghezi





EVOLUȚIE




Cucoana ceea-n zdrențe și uscată
Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă,
Soție,-amantă, astăzi hodoroagă,
Ce mare rol jucase altădată !




Făcea miniștri, șefi și domni, ca-n șagă,
La club, la vals, în cler și în armată,
Temută, căutată, ascultată.
A dus de nas, în cîrd, o lume-ntreagă.




Concesii, monopoluri, furnituri,
Treceau prin patul ei de hetairă,
Ieșite din lighean și spălături.





Acestea le știai și le tăceai.
Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră
Că țara sta-ntre zmîrc și putregai ?






Poezia Arenda de Tudor Arghezi





ARENDA


Boieru-și dă moșia, în arendă,
Cui dă mai mult, și sare, pe agendă,
Tot soiul, scris, de mușterii,
Și gospodari, mai buni de pușcării.
De unde are el moșia nu se știe,
Că toți boierii au moșie,
Din furnituri, comenzi și misitie,
Din orzul cailor de la armată,
Advocatură, soldă sau camătă furată.
Odată și odată, și-n zestre, la-nceput,
Și-n moșteniri, sămînța-i un jaf necunoscut.
Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,
N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci.
Au grijă să cîștige, tăcînd, ce li se cade,
Călătorii prin lume, înscăunări și grade.




Boierul dă pămîntul cu sate, cu țărani,
Vînduți iobagi și robi, pe bani.
De pildă, două sute de săteni,
Ca niște tîrnuri, hîrburi sau bușteni.
Orbii, ologii, ciungii, muții, șchiopii
Stau la pomeni și la coliva popii,
Cercînd să dea o mînă de-ajutor
Cîte un slut de ochi sau de picior.
Într-un cătun mai zace, fost soldat,
Un chip de om trei sferturi mai scurtat,
Dintr-un război mai vechi cu turcii,
Și-i ciugulește ciocul curcii
Medalia tîrîtă pe sub pat,
Cu care Vodă pieptul i-a scuipat.




Îi trebuie boierului dichis
La București, la Viana și paris,
Lingăi, lichele, șteoalfe, să petreacă.
Se-ntoarce, ia bănet și pleacă.
Hoțit la dijmă, la-mprumut și muncă,
Degeaba ochii robul și-i aruncă
Ba la prefect, ba sus în cer.
Urechile sînt surde, sînt de fier.
Un arendaș e-aproape legiuit
Să-și scoată o arendă înzecit.
Vezi, dacă ceri tot mila tuturor ?
Dumitre, pune mîna pe topor !






Poezia Boierii de Tudor Arghezi






BOIERII



În țară, două soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stăpînitorii vieți mele,
Și unii, și-alții de pripas,
Și nu le poți mai da de nas.




Unii purced de la Fanar,
Și alții de la coada vacii,
Dar întăriți cu-acelaș har,
Să sugă țara și săracii,
Și toți de-o teapă și un soi,
Și unii și-alții sînt ciocoi.




Dintre clănțăi și-nvățători
Se pregătește-a treia treaptă,
Omizi, gîndaci și lipitori,
Și-alt supt, mai crîncen, va să-nceapă,
Căci corciturile dădură
Pe cea de-a treia corcitură.




Și fiecare cîrd se cheamă
Cumva, cu numele bălțat,
Și se prefac, ca-n panoramă,
Că se înfruntă și se bat,
Dar ca și corbii, pe un leș,
Sînt întrutotul înțeleși.





Cînd crede împlinit sorocul,
Sufleurul face semn să vie
Alți măscărici să ție locul
Și țara luată cu chirie -
Și unii vin, și alții pleacă
Lăsînd-o mai în jale, mai săracă.







Poezia Flămînzenii de Tudor Arghezi





FLĂMÎNZENII



E zarvă, zbucium, grijă în guvern,
Că zilele răscoalei nu se-aștern
Că foileăntocmite pe muchi, de călindar,
La fel de o potrivă, pe colțuri și-n chenar.
Una-i mai scurtă, alta e mai lungă,
Și mărginile nu pot, în teanc, să se ajungă.
Una-i curată, albă, lină, goală,
Parcă n-ar fi armata și răscoală,
Și nu se poate ține o bună socoteală.
Ar vrea, cînd le-mpreună, guvernul, și le strînge,
Să fie zilnic roșii, cu sărbători de sînge.
Guvernului îi place un tot și simetria,
Dar nu-și mai face bine poporul datoria,
Că nu-și pîrăște frații și nu dă la lumină
Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină.
De pildă, trenul, care, cu sute de țărani
În lanțuri, se oprise în stația Pașcani.
Vagoanele de vite îi aduceau la Iași,
Să ia osînda ocnei, de hoți și de vrăjmași.
Frînarii, și hamalii, și muncirorii-n gară,
Trufași, să-nfățișeze ceva, și ei, în țară,
Cu de la sine voie, aiurea și obraznici,
Au zlobozit țăranii și-au dezarmat pe paznici...
Răscoala izbucnise deodată în Moldova,
La Giurgiu, la Caracal și Craiova,
Pornind din suferința celor smeriți și blînzi.
Tu ține minte satul flămînd, numit Flămînzi.






Poezia Trecînd Ciocoiul de Tudor Arghezi





TRECÎND CIOCOIUL



Trecînd ciocoiul, ieri, prin arătură,
Numai l-aud că zbiară și mă-njură.
Ce ți-am greșit, boierule, zic eu,
De mă tot faci tîlhar și derbedeu ?
Am pungășit la ușa dumitale,
La seceră, la sapă, la parale ?
Dacă e vorba să ne dăm pe față,
Hoția de la curte și ciocoi se-nvață.




S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,
Că-l țintuiam cu ochii și nu m-am căciulit.
Ar vrea, că-i de ! cocon,
Să-i ies în drum de-a bușea, cu vorbe de plocon.
Îl ustură ficații și-l arde la rărunchi,
Că, dacă trece el, nu îngenunchi.
N-ajunge că ne suge, mai face și pe sfîntul,
Călca-l-ar vaca neagră și l-ar mînca pămîntul.




Las' că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată,
C-a pus la primărie jandarmii să mă bată,
Ce mai boier și ăsta, de marfă și cîntar !
Tat'su fusese-n piață plăcintar.








Poezia Un Colț de Țară de Tudor arghezi





UN COLȚ DE ȚARĂ



Un colț de țară urcă lin Carpații.
E al ciocoiului, și prost și îngîmfat,
Care-și tot strigă de un timp argații,
Să ducă vitele la adăpost.




Conacu-i gol și staulele-s goale.
Niciun argat nu e să dea răspuns.
Sătenii, hotărîți să se răscoale,
S-au înțeles cu toții într-ascuns.




E zgomot și neliniște de foame,
La vaci, la cai, la oi și boi.
Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,
Aduși legați argații înnapoi.



Jandarmii, popa și învățătorii
Tînjesc, de parcă fiecare-i mort.
Prefectul știe ce cam vrea poporul
Și scrie stăpînirii un raport.



Dar pînă una, alta,-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce ? l-ascultă vre o vacă, parcă ?
Și cu îndemnuri proaste vitele s-adapă ?




Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urnește.
Ar vrea să le-mblînzească, dar vorba-i parcă-njură
Că vitele nu știu stricat pe franțuzește.




De-o viață joacă riga, se-ntinde, se răsfață,
Strein, mînca-l-ar buba, de țarină și vite,
Nu știe ce e gîscă și crede că e rață
Și nu deosebește pe cal nici pe copite.




Ce-i cu maimuțele-astea rase,
Cu geam la ochi și cu nădragi pe dungă,
Înhăimărate ca la parastase,
În straie negre și cu coada lungă ?




Se uită boii, vacile mirate
La maimuțoiul ăsta de sîrmă, cîlți și cîrpă,
Cu vorbe-ntortochiate în gît și scîlciate,
Că li-i și lor lehamite și scîrbă.




Cățelul se repede la desculți,
Fărîmă de bot negru bălțat, de catifea.
Între dulăi și oamenii cei mulți,
În satu-ntreg e singura lichea.








Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi





CAUZA CAUZELOR



Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă
Diintre boierii oameni mai detreabă
Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit
Că satele s-au răzvrătit,
Așa deodată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună,





Vreun un stăpîn să se închine ?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.




Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți.
Păi, asta lor le place și n-are niciun rost
Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe.
Cine-ar mai face spicul și bobul să să-nnalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul ?
Priceperi la ogoare le are numai satul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe cînd ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie.
De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi
Ei sînt scutiți de sarcini și n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-și dau bine seama cît sînt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții,
Stăm numai cît se cere cu leoata și mulții.
Întortochiaâi la minte, la fire și simțire,
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tînărul, și-unchiașul și bătrîna
Răspund întotdeauna : ,,Trăiți” și ,,Sărut mîna”.







Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-o coală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitoace, noi nu sîntem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală ;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală ;
Eram numiți o șleahtă, tîlhari și negustori,
Ieșiți de sub tijghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vîndută cu prăjina ? De rîsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țărînă,
Vin cu căciula-n mînă
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut.
Și medicul, mîrșavul, pe toate le=a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul
Și îl trudesc tot anul.
Îl țin ca pe o vită,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nnămolit
Și îngropat în sate de nordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, cînd nici nu știi,
Un deget și-l trece, prin bale, prin gingii.





Copiii zac de gușter și coptură,
Țîșnită din ureche și ochi, ca o untură ;
De oftică, de friguri, de scrofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu abube, fălcariță și umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri.





Pruncii la sîn le zmulg să morfolească
Țîțele maicii, ca de cîlț și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci.
Noi sîntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele,
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie,
Să le păzească zilnic și sufletul, și gîndul,
Ca pușca, pînă-i vine și starostelui rîndul.
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mîzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis ,,la urmă” spre strînsă cercetare:





Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpînii că mîna doar streină
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoală
Ascunsă-n vre o claie de fîn sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgîndiră, să fie cercetate
Scrisorile stundeâilor din străinătate.
Poliția streină slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fură trecute-n București
Potăile lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Că vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire.






Poezia E Advocat de Tudor Arghezi





E ADVOCAT



E advocat vestit, dar cam peltic.
Avea ceva subt limbă,-ncă de mic.
De cînd umbla cu gîștele prin sat,
Nebănuit că iese un mare advocat.
Dar gura slută poate fi o vină,
Dacă citezi din greacă și latină,
Și dacă te vădești în stare
Să aperi cu doi clasici un hoț de buzunare ?
O mare aperi pledoarie dezleagă și păcatul,
Că hoțul își împarte venitul cu-advocatul.




Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în țară,
Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară,
Și n-avea nici pingelele întregi
Neîntrecutul tînăr om de legi.
Dar și-a-nțeles chemarea bine
Și a făcut și el ce se cuvine,
Cînd n-a avut nici pat, nici blid,
Ca să ajungă-ntîi ,,băiat de Stat”,
Și mai tîrziu de-așijdea ,,bărbat”.
A stat ce-a stat la colț, și-apoi lungit,
Și ceasul care sună la vreme i-a sosit,
Și n-a sunat dogit.




Cel mai isteț flăcău, din opt copii,
În cîțiva ani făcuse trei moșii,
Sătean de mămăligă și de ciorbă lungă,
Știuse să se facă ciocoi și să ajungă.
Și-a mai ales și-o specialitate :
Moșia cîștigată-n proces pe jumătate.
Ca să cîștige-n fals moștenitorii,
Erau mobilizați toți autorii,
Franțuzi, germani, romani și toate
Textele lungi de prin antichitate.
El aducea, de-acum și din anțărți,
La Curte, o căruță de secretari și cărți.
Era o bucurie și-o mare sărbătoare
Cînd maestrul, opt ceasuri în picioare,
Aplaudat de domni și de cucoane,
Mai dobîndea o mie de pogoane,
Un nou conac, o moară, un rîu și un suhat,
C-un testament din patru sau unul fabricat.




Dintr-un proces ieșise-n capitală
Și-o casă boierească și mare cît o școală.
Biurouri, cu intrări și cu ieșiri,
Ca tihna, de tăcute, a unei mînăstiri.
Uși leneșe pe ghinduri, cu căptușeli de piele,
Umplute cu saltele,
Și secretari cu-o treabă fiecare,
Dactilografe, secretare,
Dulapuri de arhivă, cu dosare.




Hoțiile sublime, afaceri așa-zise,
Sînt studiate-n tihnă, cu ușile închise,
Concesii și contracte, cu drept de monopol.
O simplă neghiobie le poate da de gol.
Mascate de-o nevoie de Stat, de vreo uzină,
Se-ntîmplă tîlhăria să iasă la lumină.
Un deputat mai gureș sau cu principii sfinte,
Uitat să-și ia răsplata tăcerii dinainte,
Amenință să scoată-n vileag, la timp, neuns,
Urzeala și tertipul cu meșteșug ascuns.
O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,
Ar mai mînji și fețe părute fără pată.





Un zvon, cîndva, făcuse pe omul de onoare,
Încrezător în șefii mai mari, să se omoare.
Cînd zvonul ar ajunge știut întemeiat,
Puroiul s-ar întinde și-n sus, pînă-n Palat.
Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul știe
Să piardă o cărare ce duce-n pușcărie.
Rețeta îi aduce în lada din altar
Alt aur, milioane, pachete numerar.






Maestrul e și-un mare gospodar.
El cheile cămării le poartă-n buzunar,
La tribunal, la Curtea de Apel,
Casație, condilii și-n minister, cu el.
Se teme, jupîneasa, că-n lipsă, sa-r putea
Să-i fure-o linguriță de zahăr și cafea.
De trebuie să-i facă vre unuia vreo plată,
Astupă cu spinarea, în ușa-ncet căscată,
A cassei lui de fier,
Lăuntricul mister,
Grămezile de suluri și hîrtii
Albastre, cîte-o mie, în vraf, cîteva mii,
Că s-ar putea vreadată să-i ceri să te-mprumute
La mare trebuință, cu lei vreo două sute.
El se păzește bine de-asemenea-ntîmplare,
Plîngîndu-se întruna că e sărac și n-are,
Clădit pe temelia unui tarif robust.





Ca să-și admire capul, și-a ridicat un bust
La poarta din grădină, cu toate că îl doare
Că nu-i în uniformă de general călare.
S-ar potrivit cu calul sau iapa minunat,
Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat.
Mai e și om de artă, poet, bibliofil,
Și simțitor la toate, încă de mic copil.
Cînd alți copii scursoarea pe buze-o ling și-o-ngi
El și-o ștergea cu palma, ștergîndu-și-o pe zid.
Biblioteci legate îl căptușesc păreții,
Împodobiți de rame ; portretul tinereții,
Icoane și tablouri, covoare țărănești,
Și porțelanuri rare, chineze ; tăvi și cești.
În mijlocul odăii, un crucifix splendid
I-arată legătura cu omul răstignit.





De ziua lui, poftește la masă pe confrați,
Și ei primesc să meargă, deși se știu furați ;
Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare
Și poate-avea nevoie de-o proptă oarecare.
După ospețe, jocul de cărți îndătinat
Plătește cu dobîndă ce bei și ce-ai mîncat.
Maestrul, orice-ai face, cîștigă el la joc,
Că are pe subt masă și-n mînecă noroc.
Tu-ți pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută
Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută.
Beția pătimașă te prinde și te fură
Și ea, ca și maestrul, la cărți și băutură
Încît cu punga luată mai faci și datorii,
Și-un mezelic la țuică te ține zece mii.
Și jaful măsluirii pe față este-n stare
Să fie datorie, numită de onoare.
Se poate ca la termen să n-ai destul bănet.
Atunci îi lași inelul și ceasul amanet.





Bătrînii lui, părinții, încep să se-ncovoaie.
Cojocul le miroase a brînză și a oaie.
Ei vin de zece poștii, în car, la București,
A-și mai vedea vlăstarul, și-aduc de-acasă mvești,
Că leagă bine grîul, săcara și ovăzul,
Că tremură moșia de spic, cît ține văzul,
Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete,
Și cînd vorbesc cu ,,Dînsul” nu îi mai zic ,,băiete”;
Ci ,,Domnule Ministru” nu îi mai zic ,,băiete”;
Și el primind sfiiala parc-ar primi parale,
Părîndu-i rău că plata acesta-ntîrziată
Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată.
Obîrșia-l jignește, că din opincă vine,
De taică-su-i cam silă, maică-sa rușine,
Doi bădărani de țară, croiți ca din topor,
Lăsînd duhori de cocini, de grajd și de dohor.
Ar da cîte odată bătrîna să-l sărute,
Dar buzele-i sînt parcă-nghețate și cusute,





De cînd le-a spus feciorul lor drag, să nu se știe
Cumva,-n bucătărie,
Cum că ar fi părinții conașului temut.
I-a spovedit de asta demult, de la-nceput ;
Să spuie cuconiții și slugilor că fac,
Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac.





De-o vreme, advocatul golan, de pînă ieri,
Dorește să se retragă din neamuri de boieri.
A pus să se găsească un zapiș, vreo hîrtie,
Să-i dovedească spița de veche boierie,
Cu slove-ncîrligatem chirilice, și, poate,
Cu stemă, șoim sau cioară cu ghiare, jumătate,
Alăturea de-o spadă și-un ciof vîrît în scurt,
Să-i facă și pe plicuri trecutul cunoscut.




Așa se face, măre, că bietul de șăran
Rămîne singuratec, uitat din an în an.
Odrasla lui stricată îl ține, ca pe vite,
Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite.






Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi





DOINĂ DIN FRUNZĂ






La Mitropolie-n față
Parcă-i slujbă, parcă-i piață.
Droaia de cu dimineață,
Ca la urs, ca la paiață,
Ca la tîrg și iarmaroc,
S-a-mbulzit, și nu e loc
Să arunci de sus un ac.
Tîrgoveții totuși tac,
Și-ntr-atîta omenet
Scapă șoaptele încet,
Numai șoapte,
Parc-ar fi un miez de noapte,
Pe muțește, ca de frică.
Spaima mută că se strică.
E o mare
Adunare.
Deputați și senatori
S-au trezit la cîntători.
Carnea tremură pe ei,
Ca frecată cu ardei.
Ochii nu și-i mai închid.
De opt nopți n-au mai dormit.
N-ațipesc nițel măcar,
Că se-nneacă și tresar
Cîte un fior de gheață
Le furnică pielea creață,
Întrebîndu-se-alandala
Cum s-o fi ivit răscoala
Și de ce și pe ce,
Dar mai bine-i a tăce
Și-ai îngenunghie pe brînci,
Că păcatele-s adînci.





Poezia Doină de Tudor Arghezi




DOINĂ


Îi ies țării, pe gherghef,
Fire-n jur, ca de sidef,
Să ne sugă, ca pe muște,
Cînd se țin să nu ne-mpuște.
Toți păianjenii domnești
Stau la pîndă-n București
Și apucă, pe furiș,
Oamenii-n păienjeniș.
Făcuți ghem, pe dedesubt,
Și-i păstrează pentru supt ;
Iar păianjenul cel mare
Stă în mijloc, ca-ntr-un soare
De mătase.
Coase firul și-l descoase
Și-l așează, să se joace,
Mai încolo, mai încoace ;
Îl înnoadă, îl deznoadă,
Împletit tot pe-altă pradă,




Ca să prindă, ca năvodul,
Înlăuntru tot norodul.
Poate nici nu te-ai gîndit
Că un băț doar, de chibrit,
Ar da foc într-o clipită
La mătasea împletită.






Poezia Doină Pe Nai de Tudor Arghezi





DOINĂ PE NAI



Fumu-i fros și-abia te văd.
La conace e prăpăd.
Ce blestem și Nenoroc !
Magaziile-au luat foc.
Grîul arde și porumbul,
Într-o ceață grea ca plumbul,
Și văpăile aleargă
Uriașe, să o spargă,
Tocmai cînd se-arată-n țară
Aurul de pe secară,
De pe orzuri și livezi.
Vezi și nu-ți vine să crezi
Că se duce orișicum
Toată munca noastr-n scrum.
Dar și fără foc și pară,
Ea pleca din vetre-afară.
Dusă-n zări pe marea-albastră
Și nu mai era a noastră.
Îi era drumul deschis
Boierimii la Paris,
Unde începe odată
Viața ei adevărată.




Stropii noștri de sudoare
Se făceau mărgăritare
În șiraguri săltărețe
Pentru circ și călărețe.
În cerceii de rubine
Era sînge de la mine.
Lacrima din ochii tăi.
Carnea ta cu vînătîi.
Candela de agonie
Și tăcerea din sicrie.




Domnișorii se adună
Să se sfătuie-mpreună,
În cinzeci de ani de sfat
S-au scuipat și înjurat,
La coșciugul mortului,
Ca la ușa cortului,
Mari ciocoi și mici ciocoi,
Ciocli vechi și ciocli noi,
Corbi în stoluri, cîteșcîte,
Ca pe hoituri, tăbărîte,
Dumicînd același leș
La mîncare înțeleși.
Numai că o-nvățătură
Le începe de la gură,
Pe cînd alta, cu alt cîntec,
Îi îmbucă de la pîntec.
Și dihonia lor ține
De o viață și mai bine,
Și cu toții, în sfîrșit,
Se îndoapă liniștit.




Gîlcevîndu-se frumos,
Ciocul le-a ajuns la os.
Acum, vezi, Măria-Ta,
Dacă domnii-or mai scăpa,
Două reguli nu încap,
Toți vom tăbări pe cap.
Tărtăcuța asta-ncurcă
Și dă domnilor de furcă.
Ce-i un cap ? Nimica toată.
Brațe trebuiesc și gloată.
Omul este de folos
Numai de la gît în jos ;
La arat, la secerat
E mai bun de cap scuturat.
Între umeri de năpîrci,
E de-ajuns un bumb de zgîrci.




Te trezești și te mai miri
Cu panduri și Vladimiri
Și cu lumea de strînsură,
Care-ți bagă pumnu-n gură
Și te scot și din moșie,
Să le faci cărăușie.
Vodă, Doamne, ia aminte :
Asta vine de la minte,
Arz-o focul de prostie.
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe propietar,
Astea vin de la tipar.






A fost bun cîndva tiparul
Cînd scotea Aghiazmatarul
Și molitvele, la schit,
Dar pe urmă s-a lățit.
Dar pe urmă s-a lățit.
De la slovă, de la buchi,
S-a întins ouînd păduchi.
Blesteme Mitropolia
Gîndul, scrisul și hîrtia.
Litera de fier, cerneala,
Teascul, cartea și momeala
Strecurată prin cuvinte,
Drept simțiri și-nvățăminte.
Nu e de răbdat zăbavă,
Cugetarea e otravă.




Deocamdată, prinși de spaimă,
Cuscrii nu se mai defaimă,
Și cumnații au uitat
Cît de mult s-au înjurat
La Cămară și Senat.
Albii, cum își zic, și roșii,
Nu mai fac azi pe cocoșii.
Spilcuiții de coconi,
Din fuduli ajung claponi.
Cucurigu ! sus, pe claie ;
Jos, în ploaie, cucuvaie.
Ieri deștepți, și astăzi proști,
Cînd îi vezi nu-i mai cunoști,
Milogindu-se-ntre ei
Pentru cîte un crîmpei.
Țăndărei, zdrențe de idei.





Cum veni năpasta
Asta
Și ce este de făcut
Să rămîie ca-n trecut ?
Mintea,-atîta de bogată
Și-ndrăzneață altădată
La arenzi și la venit,
Înntr-un ceas a sărăcit.
Într-un ceas vijelios,
Timpul s-a întors pe dos
Și se stinse de odată,
Ca o lampă răsturnată.
Toate fețele, mărețe,
Tinerețe, bătrînețe,
S-au schimbat într-o secundă.
Unde să se mai ascundă ?
Și chirciții și înnalții
Seamănă unii cu alți,
Ca pisicile fătate,
Numai că-ntr-altfel pătate.
Din zorzoane și din mască
S-au ales doar cîlți și iască.
Ce viteaz era pe cal
Falnicul domn general,
Cînd, trecînd frumos pe stradă,
În ținută de paradă,
S-arăta la Zece-Mai !
S-a ales un putregai
Ca și el, legiuuitorii
Sînt în zilele vîltorii,
Strînși în rînd
Și tremurînd.
Fără vajnicul lor ifos,
Pare că-s bolnavi de tifos.
Parcă fața le-a rămas
Retezată de la nas.
Cum începe balamucul
Le și zboară-n vînt surtucul
Și rămîn în pielea goală.
Nu e șagă, e răscoală,
Dar mîndriile trufașe-s
În izmene și cămașe.
Insul cel adevărat
E un strîmb, un cocoșat.
Desfășat de blăni și șube,
Dedesubt e numai bube.
Cîte decorații are
De la gît la cingătoare,
De la ceafă pe spinare,
Zace copt, subt fiecare
Licărire, un puroi
Și nu poate de-nnapoi.
Din buboaiele stătute,
Scos din el, ciocoiul pute.








Poezia Doină Pe Fluier de Tudoe Arghezi





DOINĂ PE FLUIER



Un avînt nestăpînit
I-a-nviat și-ndrăgostit
Juni mai noi și cotoroanțe,
Cu principii și nuanțe,
Se sărută, brațe-n brațe,
De ceva să se agațe.
Suspinau că piere țara.
Veneau vrajba cu ocara.
Boieria-n răzvrătire
Suferea ca de-o jignire.
După-atîți amari de ani
O scuipau niște golani,
Supărată că îndură
Palmele peste figură.
Cînd era mei gros norocul,
Se-mplinise și sorocul.



Țara le era moșia,
Cugetul, ticăloșia,
Cuviința, alelei !
Huzurești și faci ce vrei.
Legea, eu, cum vreau o fac :
Birul, biciul, bunul-plac.
Altă lege-n țară nu-i :
Fiștecare legea lui.
Ai de unde și s-alegi :
Cîți ciocoi atîtea legi.
Ei, țăranii,-o luau de-a buna :
Vor o lege, numai una,
Și o lege-a tuturor,
Scrisă și cu mîna lor.



Cînd și cînd, un zvon, așa,
Și mai mult înfricoșa.
Zece sate răzești
S-au pornit spre București.




De la munte, trei județe
Pleacă, minte să ne-nvețe.
La bariera din Vitan,
Robii de pe bărăgan
Au sosit cu furci și coase.
La Chitila sînt vreo șase
Mii de oameni cu topoare.
Altele, la Cotroceni,
Gloată mare de olteni,
Fierb ceaunul pe coceni.
Au venit, să se strămute-n
Care, ca la șapte sute,
Cu căței
Și cu purcei,
Cu căldări, cu pirostrii,
Cu copăi și cu copii.
În palatul ăsta, măi,
Sînt o mie de odăi,
De încap, bătu-i-ar sfinții,
Oltul și cu Mehedinții,
Și mai sînt cămări și căși
Cu izmene și cămăși,
Să îmbraci, de-a lung și latul,
Muiereru-n tot Banatul.




Vine toată omenirea
Să dea ochi cu stăpînirea.
Capitala răsfățată
E de-aznoapte-mpresurată,
Spune zvonul, și-un fior
Trece-n pielea tuturor
Deputaților din Sfat.
La un ceas întîrziat,
Cotropit de-atîtea slugi,
N-ai nici cînd, nici cum să fugi.




Un boier, vechi cărturar,
La un ochi c-un ochelar,
A cerut să intre-n țară
O armată dinafară,
Orișicare, nu îi pasă
Cu stăpînii înțeleasă,
Ca să fie chezășie
De huzur și de moșie.
Patrioți de vorbe mari,
Cărturari, necărturari,
Unii daci, alțio romani,
Sînt cu noi pînă la bani.
Încercarea dacă vine,
Ori cer oștilor străine
Să le fie-ntr-ajutor,
Împotriva țării lor,
Care geme, care plînge,
Înnecată-n fum și sînge ;
Ori, ca de atîtea dăți,
Se pitesc prin străinătăți.
S-ar visa fugarii toți,
Toți stăpîni și patrioți.
Vinovații și vrăjmașii
Fac tot ei pe păgubașii.




Măscărici și negustori
Ni se fac judecători
Și simt mare trebuință
Să dea și cîte-o sentință.
Plugu-l pedepsesc că ară ;
Turmele, că sînt în țară,
Cad sugt greaua lor osînda,

Că nu pot să le mai vîndă
Și să le mai joace-n cărți
Cu fugari dintr-alte părți.
Pe țărani, că-și văd de muncă,
De-i alungă și-i aruncă,
Și se leapădă de ei
Viii, morții lor și-ai mei
Cu moșnenii și străbunii.
Rîndunelele, lăstunii
Nu-și mai puseră cuibare
La conace și-n pridvoare.
Vrăbiile s-au mutat
Din căminul necurat.
Stolurile lungi de ciori
Îi așteaptă pe feciori,
Pe ispravnici și pe frați,
Să-i dumice spînzurați,
Să frămînte vitele
Hoituri cu copitele.
Facă-s-ar, cînd îi alungă,
Bivolița să-i ajungă.
Nu-i la curtea boierească
Nimeni să te mai cunoască,
Și-i părtașe la răscoale
Și cățeaua dumitale,
Toată firea și simțirea
Îs de-acum cu răzvrătirea.





Poezia Duduia de Tudor Arghezi





DUDUIA




E-o domnișoară-nnaltă, subțire și trecută,
Și nu e nici femeie detot și nici bărbat.
Cu noapte-n cap se duce la plug și semănat,
La seceră, la coasă, călare și ciufută.



Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă,
Și ofițerii sprinteni, și grangurii petiți,
Cerînd-o de nevastă, plecau dezamăgiți
Că nu-i niciunul vrednic de mîna ei osoasă.



Era rostirea vie, în carne, simț și minte,
A unei noi ființe, de-al treilea tipar.
În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Și-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte.



Femeie nefemeie, la bine și la rău,
Turtită ca o tavă și-un sul de rogojină.
Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină,
Făptură nemplinită și fată fătălău.



Citind, închisă-n casă, cărți groase, pe alese,
Văzu deșteptăciunea, ajunsă de prisos,
Că nu dă mîngîiere și nu-i e de folos,
Și-a-mbătrînit pe slove și pagini nențelese.




De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună.
Și-a împletit gîrbaciul și l-a-nnodat cu plumb
Și alungînd țăranii prin grîu și prin porumb
Harapnicul se-abate pe spete și răsună.



Spinările zdrelite și deștele zdrobite
De cnutul domnișoarei cu cizme și nădragi,
Că a sluțit călare o sută de iobagi
Și sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite.



Duduie, carabina îți spînzură de șea
Și te-nsoțește-n raita din zori cățeaua cîrnă.
Ea mușcă, asmuțită, apucă și se-atîrnă.
Duduie, răfuiala a și-nceput. Păzea !






Poezia Răzvrătitul de Tudor Arghezi





RĂZVRĂTITUL



Dumitru țărănoiul, dulgher și lăutar,
Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar :


Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda.
Au scos din noi și untul, cu sîngele, și urda,
Și zerul. O cocleală rămîne pentru noi,
De nu te bagi iscoadă și slugă la ciocoi.
Eu slugă la jigodii nu m-aș vedea să fiu ;
Mă-ngrop mai repede de viu.
Te strădui fără noimă și dai pe brînci, te storci,
Rîndeș la boieria de cocină de porci.
Mai bine luarăți sapa și traista la spinare,
Pribegi făr' de cămașe, desculți prin țara mare.
Prășind prin bărăgane sau ciocănind o coasă,
Un boz de mămăligă, de prînz, tot o să iasă,
Dar cel puțin rămîne, de bine și de rău,
Că ești de capul tău.
Cioplind cu barda bîrna, bătînd dimia, piua,
Ori învîrtind la moară ești muncitor cu ziua,
Nu rob pe toată viața și priponit ca vita,
Primind mălaiul muced și-aprins, cu țîrîita.
Cu semenii de brazdă, fugiți de pe moșii,
Începe-o răspicare și de-alte datorii.
Începi să-nveți cititul, să scrii, să vezi, să știi.
Pecețile de beznă, cojite de pe pleoape,
Începe-n întuneric de ziuă să se crape.
Gîndind întîi în șoaptă, și mai tîrziu pe față,
Te-i aduna cu alții-nțărcați de aceeaș viață,
Și celor ce v-apasă, vă mint și vă înșeală,
În ceasul judecății le-ați cere socoteală.





Primarele, prefectul, crășmarul, arendașul
Îl leagănă-n bîzdîguri și țîfnă pe Conașul.
Conașul stăpînește zece moșii, și are
Mai multe mii cîmpie și codri de hectare.
Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine,
Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine,
Și strînși în cîrd de pofte și lăcomii căscate,
Sînt cioclii și otrava de peste mii de sate.
Nu i-ai văzut, dînd ochii la curte cu săracul,
Că li se strîmba mutra, de parcă văd pe dracul ?





Evlacia din timpuri, cinstită, înnălțase
Lăcașuri, paraclise și mînăstiri frumoase.
Un preot era preot, și Crezul era Crez.
Mă tot gîndesc la timpuri și-mi pare că visez.
Măreața moștenire e luată cu chirie,
Minciună și tarabă, dezmăț, negustorie.
Cîțiva răzleți, prin schituri și parohii uitate,
Mai stăruiesc în rîvnă și cad în strîmbătate.




Toți au, ca și pe vremuri, o față, doar să fie
Smerenia văzută de-atotfățărnicie.
Bisericuța-i martor, să v-amintiți mereu
Ciocoii că-s tovarăși, de brîu cu Dumnezeu.
Sudoile de sînge și suferința mută
Le-ar fi-mpărțit cîștigul cu el, atît la sută.
Cînd ne spoim a jale, mînjind și cele sfinte,
O ducem cu samsarii credinței înnainte.
Te-așteaptă-n strana dreaptă să vii mitropolitul.
Tu, din altar, la hramuri, alegi pe Răstignitul,
Că gol și el, ca tine, prin fumul de tămîie,
E tot bătut în cuie, în palme și călcîie.
Piroanele de astăzi, dobînzi la împrumut,
Tot Iuda le tocmește și tot el te-a vîndut.
Șireți stăpînii noștri aflară bune rosturi
Și bine nimerite și-n cele-patru posturi
Și-n Miercurile, Vinerile toate.
Dintr-un condei, se scade un al la jumătate.
Veneau neașteptate, de-a gata, ajutoare,
Tipicuri întocmite-n sinoade și soboare.
Te-nvață stăpînirea, hrănit cu terci, rumâne,
Să rabzi și jumătatea din an ce mai rămîne.
Tu, cuminecătura o ceri spre mîntuire,
Te spovedești la popa, îngenunchiat, Zamfire,
Și el te și pîrăște, de-ai chibzuit vreo faptă
Ce ție ți se pare a fi răsplata dreaptă.
El e spion de suflet la domnișori, bădie,
Că vrea puternicia ciocoilor să ție.
Apoi, la-mpărtășire, orînduiala are
Cerinți de-mpăciuire. Te duci să ceri iertare
Ciocoiului obraznic și slugilor fudule,
Că n-ai făcut mătănii la ușa lor destule.
Așa că de la Paște, mai pocăit, mai bun,
Ți se înmoaie vlaga și nu treci din blestem
La sfînta răzvrătire, de care ei se tem.
Ai dus-o-ntr-o scrîșnire tăcută, însă are
O margine rostită răbdare orișicare.
Ia furca, taică,-n mînă, și-ascute-i bine dinții
Și apără-ți odrasla, răzbună-ți și părinții.




Dintr-unul te faci sute, din sute iese gloată.
Așteptă țărănimea scînteia scăpărată.
Vîltori și limbi de flăcări așteaptă să se miște,
Pitite după staul și curți, în porumbiște.
Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,
Întunece și cerul puhoaiele de fum,
Nu mai rămîie piatră pe piatră, grinzi în grinzi,
Și cadă și Tăria în țăndări de oglinzi.





Poezia Răzătoare de Tudor Arghezi





RĂZĂTOARE



S-a tot întins luncă-n sat
Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă, la arat.
Mașia îi ajunge pînă la noi în casă.
Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,
Și se făcu moșia de două ori mai mare,
Din suta de pogoane o sută de hectare.
Nu ne mai țin de-o ogradă nici cloștile cu pui,
Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui,
A hoțului bătrîn.
Ia oile, le-nchide, făcîndu-se stăpîn.
Pentru cîrlani și vite plătim atîta gloabă,
C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă.
Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș,
Ajunserăm și-n casa stăbună chiriași.
Ne-am plîns la stăpînire,-n deșert, că cel mai tare
E cel umflat mai bine de pungi în buzunare.


Nu căuta dreptatea domnească, frățioare.
Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.






Poezia Cuvînt Înnainte de Tudor Arghezi





CUVÎNT ÎNNAINTE




În anii nouă sute șapte,
Ca din senin, în marte, într-o noapte,
S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia,
Și din Flămînzi, și Stănilești, văpaia.



Și s-au aprins, de-a latul țării, mii
De lumînări și de făclii,
Ca la un Paște și o Înviere,
Facle, și vipii, și-opaițe stinghere.




Cum e-n biserică, la noi,
Un mugure de foc, ca un altoi,
Pe vîrful unui fir de lumînare,
În sfeșnic la icoane și-n altare,




Așa, din sat în sat, se-ntinse
Văpaia grînelor aprinse,
Că flacăra-ncepea să joace
De-a rîndul pe pătule și conace.




Era să fie sărbătoare,
Sau slujbă de înmormîntare ?
Urlau și cîinii-n haite la năvală.


Ajută, Doamne, țara-i în răscoală.






Poezia Omule de Tudor Arghezi





OMULE



O lăcomie crîncenă, nebună.
Adună, omule, adună.
Căznește, fură, surpă și omoară,
Îți trebuiesc putere și comoară,
Îți trebuiesc palate și veșminte,
Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte.
Morminte, omule, morminte.





Avidă, mîna ta se strînge,
Storci aur și se scurge sînge.
Nădejde, sînge, har, ca un burete,
Le soarbe aurul cu sete,
Și-n beciul tău zidit înghiață
Neprihănita oamenilor viață,
Avîntul, bucuria, puse bine
De stîrvul tău, păstrate pentru tine.


Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.






Poezia La Cosit de Tudor Arghezi





LA COSIT




Zboară coasa prin trifoi
Și prin mei, lîngă zăvoi,
C-a ieșit, flăcău vînjos
La cosit, și Făt-Frumos.




Oacheș, nalt și lat în spete,
El a luat-o pe-ndelete,
Și-n răstimpuri, trei minute,
Bate coasa și-o ascute.




Cosînzeana, care-i gazda,
Rîde cum întinde brazda,
Retezînd trifoiul, meiul,
Parcă scrisă cu condeiul.




Cînd cositul l-a sfîrșit,
Cîmpul pare, împletit,
Ca o scoarță verde-n dungi,
Și urzit pe fire lungi.



Cu izvod, din loc în loc,
Floarea macului, de foc.

Și zăvoiul tot miroase
A izvor și tiparoase.




Poezia Secera de Tudor Arghezi





SECERA


Parc-ar fi căzut din cer
Luna nouă-ntr-o livadă
Și i-au pus un lumn mîner,
Ca să ție bine-n coadă.




Și cum umblă în răspăr
Prin grîu zvelt ca păpurișul.
Pare luna-ntr-adevăr
Că-și începe secerișul.




Leana seceră și taie,
Cinge znopii pe mijloc,
Și din znopi clădește claie,
Cîte cinci, din loc în loc,



Pe cînd Craiul Nou, din cer,
Mai tîrziu, s-a bucurat,
Surioara lui de fier
Argintiu, cum a lucrat.




Poezia Adormita de Tudor Arghezi






ADORMITA




Adormita de plocate,
Te-ai trezit pe jumătate
Și ți-e frică și sfiială
Că te prinde ziua goală.




Nu poți iute să-ți ascunzi
Sînii albi, de-abia rotunzi,
Nici păianjenul din plasa
Cu trei colțuri, ca mătasa.





Haide, nu-ți fie rușine
Că se uită mult la tine.
Vărul soare, din livede,
A orbit și nu te vede.





Poezia Sus de Tudor Arghezi





SUS



Bagă de seamă, omule de carne,
Că umblă orice zi să te răstoarne,
Că orice oră umblă să te frîngă.
Dar lacrima durută nu ți-o lăsa să plîngă.
Ia seama bine, somn să nu te fure,
Nu te opri, înnălță-te vulture.
Ajunge o secundă să șovăi. Chiar de azi
Ai și-nceput să șchioapeți și să cazi.
Neadormit și teafăr se cuvine
S-arunci și trîndăvia ispitei de la tine.
Primejdia s-o cauți de-a dreptul, într-adins.
Nu te lăsa de semeni și timp rănit și-nvins.
Cu traista în spinare, cu cîinele tău, leul.
Dă luptă nentreruptă cu ceasul rău și greul
Călătorind de-a pururi prin zări și peste zare,
Să nu te afle viața culcat, dar în picioare.










Poezia Inscripție De Femeie de Tudor Arghezi






INSCRIPȚIE DE FEMEIE



Orînduirea firii a sorocit să-i fie
Copila diafană bărbatului soție.
Plăpînda libelulă, în mîna lui păroasă,
E crudă ca lăstarul de crin și chiparoasă.
Ea-l place că e teafăr și dur - și om de treabă,
Nu șovăie, nu-ntîrzie, nu-ntreabă.
Pornește drept nainte și-ajunge ținta drept,
E răspicat și înțelept.
Strădania și munca lui aspră pentru tine
Fac zilele să-ți fie mai mari și mai depline.
I s-au zdrobit genunchii și i s-a frînt spinarea,
Să-și merite și blidul gustos și sărutarea.
Din fundul mării zmulge-n șirag mărgăritare
Pentru grumazul zveltei și chipeșei fecioare.
Din noaptea ia ciorchinii de stele și scîntei
Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate.
Mușcat de colții stîncii ți sîngerat în coate.
E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee.
Ideea, ca și lupta și pîinea,-i tot femeie.
Sînt toate ale tale și toate pentru tine.
De nu, atuncea pentru cine ?
Căci darurile toate aduse ție ț-îs,
Primind în schimb o floare, fragilul tău surîs.
Făptură de petală și de un bob de rouă,
Dă-i zilnic dimineața o bucurie nouă,
Ofranda de răsplată e poezia lui,
O alta, mai suavă și mai cinstită, nu-i.






Poezia Inscripție de Bărbat de Tudor Arghezi





INSCRIPȚIE DE BĂRBAT




Fă-ți datoria pînă-n capăt, bine.
Sînt datorii și țelul și povara,
Fie că mîngîi omul, fie că-i aperi țara.
Și-aștept ceasul tău. Că vine !




Nu-ți fie teamă, alta nu-i menirea,
Că te codești, mișel sau înțelept,
Ține nevrednicilor crîncen piept,
Că porți în tine toată omenirea.




Ai luat de jos poveri. Ți se cuvine.
Și te mai cere una. Nu-i nimic. E grea.
Ți-e cîrca plină, ia-o și pe ea
Și-așteaptă-ți și sfîrșitul cu fruntea sus. Că vine !






Poezia Poetului Necunoscut de Tudor Arghezi





POETULUI NECUNOSCUT




Cînd ți-ai pornit clădirea altarului visat,
Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nșelat.
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,
Te legi de la-nceputuri, visînd, cu jurăminte.
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cînte.
Să n-ai deșărtăciune, nici har să te-nspăimînte.
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci :
Cîte cuvinte-n carte, atîtea-s și găoci.
Ațteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor
O scînteie nouă și dinlăuntru lor.
Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.
Altarul ca să fie pietrele să ție
Cer inima și viața zidite-n temelie.










Poezia Incripție Pe Ușa Poetului de Tudor Arghezi






INSCRIPȚIE PE UȘA POETULUI




Într-o viață de-o durată
Ai murit de patru ori.
De aceea n-ai să mori
Înc-o dată niciodată.




Moarte, cînd ai vrut să știi,
Moarte, viață cînd ai vrut,
Moarte de nerecunoscut,
Morți tîrzii și timpurii.




Amintirile, treptat,
Au scăzut, și-ncet, pe-ncetul.
S-a iscat din morți poetul.
Ca un cerc dintr-un pătrat.




Rătăcește în pierzare
Spre un punc sclipit de stea.
Poruncește-i și-o să stea
S-o ajungi din depărtare.




Poezia Inscripție Pe Steag de Tudor Arghezi





INSCRIPȚIE PE STEAG



Ce mi-ai părut odinioară,
În zarea cenușie și streașină,
Un petec atîrnat pe sfoară ?
Și-o zdreanță aninată de-o prajină ?




Din viscol uragane și furtuni,
Rămîne viu crîmpeiul de mătase,
Acolo unde maica-l așezase,
Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni.













Poezia Vinul Domnișorilor Veseli de Eugen Jebeleanu





VINUL DOMNIȘORILOR VESELI



Cu cheflii domnișori,
Drepte, am băut și eu.
Gura, d-aia aspră mi-i ;
Neagră, inima în piept.




Poate că din vinul lor,
M-am și amețit cîndva.
D-aia greață mi-i atît,
D-aia știu eu să urăsc.




Multă-i, vai, în vinul lor
Veninoasa -nțelepciune,
Multă-i cinstea necurată,
Multă-i mila ucigașă.




Faima ăstui vin domnesc
O s-o cînt azi tuturor :
Nopți urîte, de beție,
Mi-ați adus, voi, aurora.





La domnișorescul vin
Vreau să-l duc pe-acel ce ținta
Și-a uitat-o și pe-acela
Ce de soartă-i strîns în clește.




Din domnișorescul vin,
Se ridică răzbunarea
Și dreptatea, ura, sila,
Și măreață, bătălia.






Fabula Stejarul Și Trestia de La Fontaine





STEJARUL ȘI TRESTIA



Privind de sus, din slava lui înaltă,
Stejarul zise Trestiei din baltă :
-,,Te-a vitregit natura, draga mea :
un pițigoi ți-i o povară grea
și până și o blândă adiere
ce-abia-ncrețește pânza apei reci,
te face-ndată capul ți-l pleci ;
când - Caucaz cu fruntea-n alte sfere -
eu soarele-l opresc doar cu cununa
și, ne-nfricat, înfrunt - viteaz - furtuna.
Ciocloanele ce te-ngrozesc pe tine,
sunt doar niște zefire pentru mine.
De-ai fi măcar, sărmano, mai aproape,
te-aș ocroti, ți-aș da un adăpost.
Dar ce să-ți fac, când tu te naști pe ape ?..."
-,,Ești milostiv și tare bun,
dar mila ta e fără rost !
Aș vrea și eu, acum, să-ți sun
că, dintre noi, pe vânt, pe ploi,
mai șubred e cel mai vânjos la trup :
Eu doar mă-ndoi,
dar nu mă rup !
Ai rezistat, semeț, sfidând zenitul,
dar s-așteptăm, semețule, sfârșitul !..."
Și Trestia nici nu sfârși cuvântul
că se porni să bată groaznic vântul.
Înfruntă, dârz, Stejarul , vânt și ploaie,
iar Trestia, mlădie, se îndoaie.
Dar s-azvârlise, poate, zarul sorților
căci vântul cel năpraznic, furibund,
îl prăbuși pe cel cu talpa-n lumea morților
și creștetul în cerul mult prea ascund.




Poezia Plînsetul Meu de Eugen Jebeleanu





PLÎNSETUL MEU



Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă
Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape :
Sînt rege pe regatul de morminte
Și-n plînsul meu întregul plîns încape.





De plîng, întreaga Viață plînge,
Ruini, dezastre, chinuri și blesteme.
Și dacă-mi strig durerile în vînturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.






Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine.
Și chiar și-n moarte, falnic și frumos
Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.








Fabula Sfatul Șobolanilor de La Fontaine





SFATUL ȘOBOLANIOR



Doar pripășit  de câțiva ani,
motanul casei, Roadeslană,
un tartor crâncean, o satană, -
băgase spaima-n șobolani
și din atâția câți mai sunt
zac mulți lihniți pe sub pământ.
Dar într-o bună zi , când blestematul
și-a început pe-acoperiș sabatul
în tămbălău de nuntă c-o pisică, -
în mare taină, grijulii, cu frică,
s-au întrunit și ei să-și țină sfatul.
Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul :
-,,Așa și-așa... Deoarece... și întrucât...
eu unu-s de părere că Motanul, năzdrăvanul,
nu ne-ar mai prăpădi atât și-atât
de i-am lega un zurgălău de gât.
L-am auzi când vine și n-ar mai prinde unul..."
Mai leac ca zurgălăul, se-nțelege,
nici nu era . Dar cine să i-l lege ?
Eu nu, tu nu, nici el, nici unul
că ne înghite căpcăunul !
Vorbiră mulți cu foc în glas,
dar fără rost,
căci a rămas
tot cum a fost...
Ca sfetnici,
mulți sunt vrednici.
Dar oare câți,
dintre atâți,
pot să-și preschimbe-n faptă
povața înțeleaptă...?





Poezia S-A-Nălțat Păunul de Eugen Jebeleanu




S-A-NĂLȚAT PĂUNUL



,,S-a-nălțat păunul, sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''

Nalți păuni cu pene însorite, calde,
Spuneți tuturora : mîine, va fi altfel.

Mîine va fi altfel, altă țară noastră,
Lupte noi, ochi proaspeți rîd spre bolta albastră.

Vechi păduri maghiare gem sub vîntul proaspăt,
Așteptăm minunea nouă, noul oaspăt.

Sau - smintiți de suntem - groapa ne așteaptă
Sau credința noastră s-o vedea că-i dreaptă.

Flăcări noi, noi fauri, vise prea curate,
Ori sunteți, ori dacă nu, pieri-veți toate.

Sau, pe metereze, cruntul foc va crește
Sau tot în cîtușe sta-vom, mișelește.

Sau alte-nțelesuri vorbele-o să suie
Sau de nu viața tristă-o să rămîie.

,,S-a-nălțat păunul sus, pe metereze,
Bieți flăcăii noștri să-i descătușeze.''





Poezia Spre Mîine de Eugen Jebeleanu





SPRE MÎINE


,,Oprește !'' Strigă-n urmă-n noapte,
Ziua de ieri, cu ceata-i dezmățată.
,,Oprește !'' Și eu fug ca o furtună.




,,Oprește !'' Trec printre hățișuri negre,
Săgeată zbor prin iad, prin nori, prin lună.
Și singur, singur, înainte.




M-așteaptă Mîine:-alerg nebun spre Mîine.
Tu mamă, tată, popi și voi poeți,
Nu-mi trebuiți, nu-mi trebuiți.




Străbuni și umbre și flăcăi de ieri,
Frați buni de sînge de pahare,
Urăsc ziua de ieri, rămîneți voi.




Străbat prin Bezna tristă, grea de vrajă.
,,Oprește !'' Nu. M-așteaptă-n zare Mîine.
M-așteaptă, și gonesc ca o furtună.





Poezia Pe albumul D-nei Z. de Vasile Alecsandri




PE ALBUMUL D-NEI Z.



Sînt ore de jale fără mărginire,
Cînd sufletul simte dor de pribegire


Ș-ar vrea ca să treacă de-al lumei hotar,
Scuturînd din aripi al vieții amar.


Dar sînt și pe lume ore fericite
Atît de frumoase și-ndumnezeite,



Cît îngerii însuși din cer se cobor
Și dau pentru ele nemurirea lor.


Tu, a țării mele fiică mult iubită,
Mamă cu durere, inimă cernită !


Ah! din a mea țară de ce vrei să zbori,
Ca floarea din cîmpuri, ca roua din flori ?


Știu bine că cerul te-ndeamnă în taină
S-anini pe-ai tăi umeri albastra lui haină.


Știu că suveniru-i dulce și senin
Naște-ades în peptu-ți un amar suspin,


Căci el te îngînă și ziua și noapte
Cu-ademeniri scumpe, cu duioase șoapte,


Și-ți arată-n stele, ca să zbori la ei,
Doi copilași gingași, doi albi îngerei...


Cerul n-are milă !... el în veci răpește
Tot ce-n viața noastră ne înveselește,


Visuri, tinerețe, flori și copilași,
Ai inimei noastre oaspeți drăgălași.


Astfel te atrage acum și pe tine
Spre a sale plaiuri cu cerești lumine,


Unde se înalță tot ce pre pămînt
E mai scump, mai gingaș, mai frumos, mai sfînt !...


Dar cînd te atinge negrul vînt de jale,
N-auzi totodată glasul țării tale,


Acel glas cu lacrimi ce-ți zice uimit :
„Fiica mea aleasă, o ! suflet iubit !


Patria cerească este o minune,
Ce ochii răpește și mintea răpune


Prin a sale raiur pline de-ncîntări,
Unde copilașii rîd în dismierdări.


Nu e destul însă că i-ai dat doi îngeri ?...
Ah ! n-asculta glasul nopților de plîngeri ;


Căci și eu am raiuri, și eu te iubesc,
Și eu pentru tine vreu să înfloresc,


Tu să fii în sînu-mi atît de ferice,
Dor să nu-ți mai vie de-a zbura de-aice !”




Poezia Pe Albumul Unei Copilițe Pariziante de Vasile Alecsandri





PE ALBUMUL UNEI COPILIȚE PARIZIANTE


Copiliță albă ! este-n lume-o țară
Dulce și frumoasă ca o primăvară.


Acolo sînt paseri, acolo sînt flori
Și copii ca tine, dulci, mîngăietori.


Dar acuma floarea zace la pămînt !
Paserea zburat-a ș-a perit în vînt.


Și văzduhul geme de un lung suspin,
Și copilul plînge pe al mamei sîn,


Căci un dușman aprig, o cumplită feară
A trecut hotarul ș-a intrat în șară !...


Tu, copilă albă, suflet îngeresc !
Pentru noi te roagă Domnului ceresc,


Și sărmana țară de-a fi iar ferice,
Inmile noastre pentru tine-or zice :


„Pe-ale vieții unde să plutești ușor,
Ca o floare vie pe un lin izvor.


Steaua fericirei pe-a ta frunte albă
Să reverse raze împletite-n salbă !”






Poezia Pe Albumul D-rei X. de Vasile Alecsandri




PE ALBUMUL D-REI X.


Tu ce de mine mult departe
Dorești, nerăbdătoare,
Să scriu pe-a ta frumoasă carte
O strofă-ncîntătoare,


Ființă albă, seafie,
Copilă grațioasă !
Am pentru tine-o poezie
Ca tine de frumoasă ;


Dar ca s-o scriu, aș vrea o pană
Din aripa-ți divină,
Ș-o rază vie, diafană,
Din alba ta lumină.


Cu acea rază mult iubită
Mi-aș face-un dulce soare,
Ce-n viața mea rentinerită
Ar arde cu splendoare.


Cu pana ta din aripioară
Aș scrie că tu ești
O Mărioară-Florică
Din lumile cerești...


Prin armonii duioase-aș spune
La roze și la stele
Că ești o gingașă minune,
Mai scumpă decît ele.


Și închinat la al tău nume,
Al tău poet ferice
Prin visuri dulci în altă lume
S-ar înălța de-aice.


M-aș duce-n sferile senine
Lipit de sînul tău,
Și te-aș purta voios cu mine
În veci pe sînul meu,


Și de amor și de plăcere,
De-a noastre desfătări,
Aș anima acele sfere
Cu falnice cîntări !...


Dar ce zic ? Unde mă răpește
Avîntul poeziei ?
În care plaiuri rătăcește
Aripa fanteziei ?


Uit că tu ești primavară,
Pe țărmuri înflorite,
Iar eu plecat sînt cătră seară
Pe cîmpuri vestezite !


Tu cînți în razele de soare,
În a juniei horuri ;
Eu cînt în umbra-ntristătoare,
În valea cea de doruri !


TYu zici : „Ferice-i de-a fi jună,
Frumoasă și iubită,
Purtînd pe frunte o cunună
Cu roze împletită !”


Eu zic, privind cu-nduioșire
La fața ta divină :
„Ah ! trist e omu-n pribegire
Cînd lumea-i de flori plină !


Trist e deșertul ce se-ntinde
Pe sub amurgul vieții,
Cînd vezi cum soarele s-aprinde
În faptul tinereții !


Amar e de-a privi în zare
Un zbor de năluciri
Ce fuge, fuge-n departare
Cu tainice zîmbiri,


Fantasme albe, de iubire,
Care dispar în vîntm
Lăsîndu-ne în părăsire,
Plecați pe un mormînt !”


Poezia Strofe Despărăchete de Vasile Alecsandri




STROFE DESPĂRĂCHETE

                   I


In pulberea dusă de vînturi
Sub pașii noștri călători,
Cîtă-i luată de pe flori
Și cîtă, vai ! de pe mormînturi !
Voi, ce purtați cupa la gură,
Ah ! deșertați cupa deplin...
A morților cenușă sură
Presară-ades dulce vin !

                  II

Înger căzut ! înfipt-ai piciorul tău în tină,
Mișcînd din vreme-n vreme aripele-n lumină.
Putea-vei scăpa oare din glodul ce te-a prins ?
Vai ! chiar pe-a ta aripă noroiul s-a întins !

                  III

Privind fără-ncetare prostia omenească,
De lung urît cuprinsă, Esternitatea cască !

                   IV

Din crinul palid ce cade, moare,
Alt crin răsare viu pre pămînt.
Tu, copiliță, ai murit floare
Ș-ai zburat, înger, de pe mormînt.

                    V

Cînd ochiul se deschide în faptul dimineții,
Cu razele luminei unește pe-ale vieții,
Și cerul și pămîntul în el se întîlnesc
Și-n dulce oglindire voios se înfrățesc.

                     VI

Te-ai dus în raiul cu dulci lumine,
Dar nu ești moartă tu pentru mine !
Eu jumătate sînt în mormînt,
Tu jumătate ești pe pămînt !

                      VII

Sculptor cu mînă aspră ! Acel care-n urgie
Sculptează Libertatea în formă de sclăvie,
Ca trist fior de moarte se strecură prin lume
Și chiar mormîntul rece respinge al său nume.

                       VIII

Mărețul rege, mîndru de sceptrul său puternic,
Ce-apasă fruntea goală pporului nemernic,
Se crede deopotrivă cu însuși Dumnezeu !
Un singur om pe lume înfruntă visul său,
Zicîndu-i : „Tu ai sceptrul cu care săpi pămîntul,
Eu, cioclu, am lopata cu care-ți sap mormîntul !”



                    

Poezia În Zorii Zilei, La Paris de Eugen Jebeleanu




ÎN ZORII ZILEI, LA PARIS




Înconjurat de raze mi-este chipul.
Pe unde trec, tăcerile tresar.
Trezesc din somn Parisul și, din slavă,
Soarele zorilor mă scaldă-n jar.




Dar cine-s eu ? Biruitorul treaz,
Cel ce-a pîndit soarele-n zări cum crește
Și care, în solara slavă-a zilei,
Mîndru și singur, numai el sclipește.




Cine sînt eu? Al Soarelui-Zeu preot,
Care jertfește nopților, stăpîn.
Se leagănă un clopot vechi. Poți bate.
Sînt preot, dar sînt preot păgîn.




Și-n zori, în timp ce clopotul răsună,
Aprind văpaia sub înaltul rug.
Pe rug și-n suflet, razele de soare
Se-nalță, vin și dănțuie și fug.




Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Mai doarme-n noapte codru-mpodobitul.
Eu sînt acel ce ți-a pîndit sosirea,
Sînt preotu-ți, bolnavul tău, smintitul.




Sînt palid? Raze purpurii pe mine !
Era mai rumen Ad, strămoșul meu,
Cînd îți slujea ca preot? Ai dreptate.
Vai, de-un mileniu-ngălbenesc mereu.




Sînt un martir din sfîntul Răsărit,
-Odraslă, poate-a vreunui mag, strămoșul-
Ce-și caută-alinarea-n Asfințit.
Sînt palid? Oh, Vopsește-mă în roșu !




Cumplit urăsc smolita-mi seminție
Ce zămislitu-m-a s-alerg, nebun
Și palid, spre urîtul Asfințit,
S-ador acolo Soarele-Stăpîn.




Ce-a fost? Tot una-i. Sîngele trudit e,
Mă-nchin luminii, focului cel viu
Și caut o minune sau un vis,
O taină. Și ce caut, nu mai știu.




Trîndavu-mi sînge oriental s-adapă
Însetoșat în ape de-asfințit :
Sînt Soarelui cea mai trudită rază
Și preotul cel mai mîhnit.




Un cînt mă -mbie. L-o fi murmurat
Odată-n Asia sfîntă o fată brună.
Simt un parfum : din flori miraculoase
L-a respirat, cîndva, poate-o străbună.




Ceva, ca o străveche vrajă,
Mă-mprejmuie - tăcut mi-aplec privirile,
Aștept ceva. Și ceea ce aștept
Nu-s banii, nu-i iubirea nu-s măririle.





Ce-aștept? Nimica. O femeie
M-a întîlnit, și-atunci cînd mă sărută,
Nici cînd Parisu-acesta plin de sărutări nu vede
O sărutare mai bolnavă și mai posomorîtă.




Aștept. Veni-va un cutremur crîncen
La asfințit, sub zări împurpurate
Și-atunci zadarnic mă veți mai trezi
Cu sărutările înlăcrimate.




Preotul Soarelui-Stăpîn pleca-va,
Cel mai ciudat și cel mai chinuit,
Care - trudit făr-a cunoaște viața -
Nici în Paris măcar nu a iubit.





Evohe, sfîntă flacără, Zeu-Soare !
Văpaia scade, freamătă Parisul.
Spre-o nouă luptă se avîntă viața,
Superba, mincinoasa ca și visul.




Mă duc și eu, erou păgîn, pribeag,
Nou cavaler, rătăcitor smintit,
Care-și gonește și-ultimile visuri
Ascunse-n sufletu-i neliniștit.




Înconjurat de raze mi-este chipul,
Clopotul sună, pașii-ncet mi-i trag :
Pe pietrele bogatului Paris,
Jertfă-a adus cel mai sărac pribeag.





Poezia Inscripție Pe Ararat de Tudor Arghezi






INSCRIPȚIE PE ARARAT



Pe drumul mut al marilor stihii
Pămîntul mort plutește-ntre stafii
Și-atîrnă putred, spînzurat în cete,
Cu hoiturile altor vechi planete..




Iudeea, piramidele, pustiul...
Cine-a-ntrebat al cui era sicriul
Mînat pribeag printre vîrtejuri oarbe,
De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe ?




Învăluit în stele, flori și ape,
Nu bănuia că moartea-i pe aproape.
Ce zămislise-n vreme din viața lui mai bun :
O mușiță și-o muscă a viermelui nebun.





Mai știe cineva că-n neamul lor
Țînțarul cu hrisoave a fost nemuritor,
Cînd nici strigoilor de ceață
Slova de-aci nu le mai e citeață ?





Poezia Inscripție Pe O Pînză de Barcă de Tudor Arghezi





INCRIPȚIE PE O PÎNZĂ DE BARCĂ



Curmeziș, talazu-l taie,
Și despică-l ca un pinten,
Luntre-a visului vioaie,
Cu călcîiul zvelt și sprinten.




Se ridică, se prăvale,
Creștetul să-și scuture
Peste aripile tale,
Fragedule fluture.




Răzvrătit din mare-n sus,
Să-l străbați întodeauna
Lin, ca pasul lui Isus,
Și ușoară-n val, ca luna.





Poezia Inscripție Pe Un Inel de Tudor Arghezi





INSCRIPȚIE PE UN INEL




Am scris-o mic, ai s-o citești cu greu.
Pune-l în deget, scoate-ți-l mereu.



Nemaiputînd să ți-l sărut, eu, faur,
Surîd în stihul ce ți-l scriu pe aur.



Am vrut să nu fiu eu de vină
Că am avut numai atîta rădăcină
Cît a rodit o rodie, și-atît.
Citește cînd ți-o di urît.



Inelul strecurat pe dești
Sărută-l cînd ți-l scoți și cînd citești.





Poezia Inscripție Pe Un Cuțit de Tudor Arghezi






INSCRIPȚIE PE UN CUȚIT




Ți-l vîr în brîu, păstrează-l treaz în teacă.
Sprijină-ți pieptul în plăseaua lui
Și-nvați-ncins cu fier de te apleacă
Să-ntîmpini cuviința orișicui.




Bărbatul drept, tovarăș cu otelul,
Se simte vrednic și voios în zori.
Ai dreptul să-ngenunchi, de-ți este felul,
Dar să-l și tragi cînd e să te măsori.











Poezia Inscripție Pe O Ușe de Tudor Arghezi






INSCRIPȚIE PE O UȘE




Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlînd în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.




Cînd vii, pășește, slobod, rîzi și cîntă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag.
Și casa ta să-ți fie zilnic sfîntă.











Poezia Ex Libris de Tudor Arghezi





EX LIBRIS




Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Încet gîndită, gingaș cumpănită ;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mîinilor mele, care te-au deschis.




Ești ca o vioara, singură ce cîntă
Iubirea toată pe un fir de păr,
Și paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfîntă.




Un om de sînge ia din pisc noroi
Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră și aromă,
Și o pogoară vie printre noi.




Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cît e ghiersul cărții de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.





Poezia Inscripție Pe O Casă De Țară de Tudor Arghezi





INSCRIPȚIE PE O CASĂ DE ȚARĂ




Te-am ridicat pe-o coastă cu izvoare
Și-mprejumuindu-ți liniștea cu aștri,
Te las albind prin pomi, din depărtare,
Cuib fermecat, ca de cocori albaștri.




Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,
Din geamul tău gîndi-voi la trecut,
Privind în sus, la pasările sfinte,
Ce-n streașini cuib de-argilă și-au făcut.



Voi îngriji ca-n fiecare seară
Să-ți ardă-n vîrf neatinsa noastră stea,
Pe care voi aprinde-o solitară
Cu sufletul și ruga mea.



Iar pentru prunci și ochii-odihnitori
Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,
Vom răspîndi prin încăperi parfumul
Care preschimbă inimile-n flori.



Și-ntr-un ungher, vom face din covoare
Un pat adînc, cu perinile moi,
Dacă Isus, voind să mai scoboare,
Flămînd și gol, va trece pe la noi.





Poezia Ce Vrei ? de Tudor Arghezi





CE VREI ?



Ți-am povestit și ți-am adus aminte
De prin războaiele de mai nainte,
Zile trăitem zilele uitate
Sau ațipite-n tine și-nnoptate.


Cînd ți-ai trăit-o, clipa bestemată
Creștea cît veacul, dintrodată,


Și pînă-n clipa ceealaltă
Tu ai trăit cu moartea laolaltă.
Într-o secundă oarbă, dintre sorți,
Trăiai în două vieți și-n două morți.



Cîte secunde astfel repetate
Nu te-au ucis mereu pe jumătate !
De cîte ori tu nu te-ai întrebat
Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat !




Semenul meu, tîrît între morminte,
Știi, deși viu, că ții de oseminte ?
Ce cugeți, ce nădejdi mai ai, ce teamă ?
Bagă mai bine, omule, de seamă.




În fața gîndului ce te colindă
Ți-am pus cîteva țăndări de oglindă
Și te întreb, că sufletul îți tace,
Ursuz și gol, ce vrei : război, sau pace ?





Poezia Paznicul de Tudor Arghezi






PAZNICUL




Se potolise spaima. Din casa sfărîmată
Mai șovăie trei ziduri în picioare.
Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată
Și rămînea văzduhul posac învelitoare.




Din creștet pînă-n pivniți clădirea era una.
Bătuseră ploi negre trei ani de nopți, la rînd.
Prin casa găunoasă treceau ca-n cîmp furtuna
Și viscolul de iarnă nebun și buciumînd.




În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un cîine,
Nedezlipit de vatra stăpînului pierdut,
Pe care îl așteaptă să vie azi ori mîine,
Și mîinile-ntîrzie de mult și-a și trecut.






Poezia Glorie de Tudor Arghezi





GLORIE




Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate
Și a fugit și umbra din cetate.
Cîți oameni încă-n viață mai zac în agonie,
Subt grinzi și în molozuri, se știe, nu se știe.
Se va-nsuma în cifra unui registru rece.
A fost cîndva, e sigur, ceva, dar și-asta trece,
Cum au trecut atîtea și trec neîntrerupt,
Fără să știi ce moarte și morții zac dedesupt.
Mînngîie-se cu-atîta și morții din cetate :
Istoria le face martirilor dreptate.
E scrisă cu condeie, cerneală și cuvinte,
Și jumătate mută, ea jumătate minte ;




Cu voie, fără voie, de milă, de hatîr,
O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catîr,
Tot așteptînd pomana de-a fi nemuritori,
La ușile-amintirii în cîrji de cerșetori.





Poezia Un Lazaret de Tudor Arghezi





UN LAZARET




Un lazaret clădit în papainoage
Slujește-n șes s-adune pe răniți,
Aduși pe tărgi, ca niște șomoioage
De cîrpe-n sînge negru, și zgîrciți.




Sînt două mii dintr-alte mii de frați
Și-i arde-arșița-n cîmp, ca un blestem.
Sluți, ciuruiți de gloanțe, despicați,
Fără bărbie, fălci și umeri, gem.




Întinși pe rînd de-a dreptul în țărînă,
Trei medici îi aleg cam pe-ntîmplate.
Cei fără brațe pot să mai rămînă.
Sânt ridicați ciuntiții jumătate.




Din gîrla fiartă vine în sacale
Leșia apei : gurilor li-e sete.
Pînă a fi culeși pentru spitale
I-așteaptă agoniile încete.




Un nor de muște, pus pe fiecare,
Îl dumică bucată cu bucată,
Neputincios de nicio apărare,
Sugîndu-i buba ochilor umflată.




Au și simțit din depărtare corbii
Și-n stoluri ăeste lagăr s-au lăsat.
Iată-i în luptă crîncenă cu corbii,
Zmulgîndu-le cu pliscul tifonul sîngerat.






Poezia Convoiul Sicrielor De Tudor Arghezi





CONVOIUL SICRIELOR



Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți ?
De subt moluz și bîrne s-au scos aproape toți,
Cu toate că la număr ieșea de dimineață
Cu mult mai multă lume decît fusese-n viață.
Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată ;
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărîme, jumătăți ;
O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei : nu-ncepuse prăpădul și măcelul.
Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,
Țîrînă-amestecată cu păr și măruntaie,
Bărbații și copiii, ciozvîrle și crîmpeie
De mădulari și resturi gingașe de femeie.
Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin,
I se pierduse capul într-un coșciug străin
De astfel, nicio față nu mai avea figură,
Smolită și-nchegată într-o caricatură ;
Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,
Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn,
De se-ntrebau, ca martori, groparii și poporul,
Căror cadrave șchioape li se cădea piciorul,
Și dacă mai e locul, tocit și scîlciat,
Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat.
Dar cînd porni convoiul sicrielor devale,
Urla din nou ,,sirena”-n văzduh a plîns și jale.