Poezia Seceta de Tudor Arghezi

SECETA



Vrăbiile-mi vin, ca de-obicei,
Să ciugulească la fereastra mei.
De ani de zile vin, din neam în neam,
Și nu greșesc a ști la care geam.




Numai că de-astă dată vremea pleacă,
Lăsîndu-mi țărîna muncită seacă.
Meiul e sterp, grădina mi se-ngînă
Cu arșița bolnavă de țărînă.




Din patru-n patru ani o dată
Cîmpia noastră pare blestemată
Să dea pîrjol, tăciuni și plumb,
În loc de grîu și de porumb.




Ce să vă dau, cînd vă uitați la mine
Și așteptați sămînța că nu vine ?
Puiandri de o vară, cine-o să vă crească ?...
Durerea-n ochii voștri-i omenească.

Poezia Cînd Ei Se Bucură de Tudor Arghezi

CÎND EI SE BUCURĂ



Cînd ei se bucură și cîntă,
Eu ce mă iau cu viața mea la trîntă ?
În loc să joc, să strig, să beau, stingher
Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,
Și mi se pare că de-aș fi călcat
În hora lor, aș face un păcat.




I-aș deștepta pe cei uitați acasă,
Pe care mîna morții îi apasă,
Cîți în nădejde și în rugăciune
Nu au aflat alean și-mțelepciune.
Ori chinuiți în taină de trecut,
De ce-au făcut și n-au făcut.




Unul plîngînd, o lacrimă pribeagă
Pe rana ochilor se-ncheagă,
Pecete pe o negură de veci.
Ei gem și tu petreci ?
Nădejdea celor sprinteni a murit.
Carul de aur cu împărați și zei
Trecu prin gloate peste ei.




Cimpoaie, cobze, flaute și naiuri,
Dați cîntecelor voastre alte graiuri.
Mai bate hora și aleargă,
Cînd trec flăcăii-ncremeniți pe targă ?

Poezia De Multe Ori de Tudor Arghezi

DE MULTE ORI




De multe ori ți-a fost rușine
Sculîndu-te cu soarele pe tine,
Că-n raza lui din așternut
O nouă zi a și-nceput.
Nu se sfîrșise încă-n amorțire
Ziua de ieri din amintire
Cu nedreptatea, groaza și dezgustul ei,
Că alta vine fără să i-o cei
Destinului din negurile grele,
Pribeag între mocirlă, vînt și stele.




De cobilița dusă în spinare
Mi-atîrnă zilele în cîte o căldare
Și calc încet, să nu le vărs în mers.
De cîte ori le-am clătinat, am șters
Cu talpa și opinca, la fîntînă,
O vărsătură neagră pe țărînă.



Duc sînge-n ele vechi ca un năuc.
Al cui e sîngele și cui îl duc ?

Poezia Ogor Pustiu de Tudor Arghezi

OGOR PUSTIU




Ogor pustiu și neumblat.
S-a tot risipit, s-a tot adunat,




Luna-i într-un coș de vatră veche
Și soarele-aninat de o ureche,
Cofă de lut, atîrnă de-o prăjină,
Mînjit cu zmalțuri ce-ar fi fost lumină.



Uscate stele, pe coceni și ostrețe,
Încep de Slăvi și cer să se dezvețe.



Buruieni de scamă și otreapă.
Muntele-i strîmb. Țarina crapă.
Cenușe, funingi și zgură.
Mucegai și mălură.



Un sobor de vlădici la matca-ncleită,
S-a făcut buturugi de răchită.
A trecut, undeva, și oaste :
Ies din țărînă suliți, coifuri și coaste.
Valuri de cîrpă
Se răstoarnă cîmpul, cu scîrbă.



O harfă și o vioară,
Cu strunele de sfoară,
Zac în sînge și noroi.



O singură jivină, gogoloi.
Ca un arici, ca un pește,
Pitulată, se rostogolește.


Și un coștiug spînzură-n văzduh :
Al Tatălui, al Fiului și-al Sfîntului Duh.

Poezia De Cînd Mă Știi de Tudor Arghezi

DE CÎND MĂ ȘTII



De cînd mă știi, am luat asupra mea
Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea.
Și tot urcînd în costă, vream s-arăt
Că nu mă dau poverile-ndărăt.




O suferință între alte două
N-am socotit-o suferință nouă.
Haide și tu, așează-te-n spinare.
Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare ?
Cine-i strein și singur, cine ?
Să urce-n cîrcă, pe samar, la mine.




Hai, ticăloșii, blînzii, toți de-a valma.
Cîți ați întins obrazul, cîți l-ați bătut cu palma,
Însărcinarea, poate, am de la Satan
Să vă ridic la cer prin uragan.
Sînt robul vostru, hotărît de sus,
Să fiu caricatura lui Isus.




De cîți în seamă mi v-a dat
Vreau să răspund pe față și curat.
Nu-l uit pe cel ce pîine dă și nici
Pe cel ce dă cătușe, pravilă și bici.
Sînteți ai mei, și răi și buni. Veniți.
Dator sînt să vă fac și fericiți.




Dar ostenit în drumul meu îngust,
Că sînt ales la milă cu dezgust,
Scîrbit de om, jignit de omenire,
Să-mi duc poverile la mîntuire,
Aș căuta zadarnic a-nțelege
De ce mi-ai pus porunci de-atare lege.



Eu, Doamne, le-am primit și mă supun,
Stăpîne drag, gingaș ca un lăstun.
Vreau să te-ntreb : cînd m-ai ales, ai fost nebun ?

Poezia Cuprinsul de Tudor Arghezi

CUPRINSUL



Pămîntul, țărîna, bucatele,
Puse-n spinarea mea cu toatele,
Oameni și turme și vite,
Brazdele zguduite,
Potecile, miriștea,
Durerile, neliniștea,
Ploaia, negura, vîntul,
Hohotul, spaima, frămîntul.




Cum a intrat în mine țara toată ?
Cum a-ncăput o țară-ntr-o lopată ?
Pădurile într-un ghiveci de lut ?
O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut ?



Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu
De zmîrc, a încăput și Dumnezeu.

Sfaturi Părintești pentru copii

SFATURI PĂRINTEȘTI PENTRU COPII




Pentru noile mămici care au bebeluși noi născuți, și o întreabă mama soacră dacă știe chiar ce trebuie făcut
cu creșterea bebelului, și ia răspunde că știe totul despre creșterea copilului ei,
dar de fapt nu știe mai nimic dar spune că știe din orgoliu personal.
Dar ar fi bine să mai lase nora de la ia și să-i ceară sfaturi sau ajutorul soacrei sau o doamnă mai învîrstă.
Pentru că o femeie bătrînă știe ce are de făcut pentru că la rîndul ei a crescut copii.


Dacă vrei să crească copilul tau frumos și armonios și să aibe și o minte strălucită, comunică foarte mult cu copilul tău, comunică cu el în orice împrejurări.
Dă copilul tău la un sport pentru aș dezvolta trupul frumos, cel mai bun sport pentru dezvoltarea oaselor este
înotul, baschetul, hambal, volei, polo, șamd.

Dacă copilul tău începe să te mintă, pedepsește-l dă-i o pedeapsă pe măsură.
Acum depinde cît de gravă este situația, dă-i o săptămînă de pedeapsă sau două săptămîni,
să stea în casă să facă lecții, să învețe, taiei internetul, taie televizorul și telefonul.


Dacă îl vezi că face  de două ori aceeași greșeală, nu este nevoie să țipi la copil și chiar să-l bați, nu nu face asta explicăi frumos chiar aratăi ce trebuie să facă ca pe viitor să nu mai facă aceeași greșeală.

Dacă copilul își cere ajutorul sau te întreabă ceva anume care nu știe, nu-i spune că vorbim mai tîrziu că ai treabă, sau ești nevoasă nervos din nu știu ce cauză, nu țipa la copil nu vezi că am treabă.
Nu face așa ceva, vorbește cu copilul tău și vezi de ce anume are nevoie ajutăl cu sfaturi chiar și practic.
Atîta timp cît tu comunici cu copilul sau copii tăi vei vedea ce copil cuminte, și cît de dezvoltat o să aibe atît corpul cît și mintea.


Dacă nu prea comunici cu copilul tău, și-l lași toată ziua la calculator nu este bine.
Dacă copilul tău ascultă muzică foarte tare, și ascultă muzică lentă este îndrăgostit (ă).

Dacă ascultă muzică de supărare sufletul lui este supărat, dacă este muzică veselă ritmată este și sufletul lui
vesel.
Dar nu lăsa lucrurile așa du-te și încearcă să comunici cu copilul tău, pentru că te-ai îndepărtat foarte mult de sufletul copilului tău.

Apropo de timpul copilului la joacă, lasă-i timpul necesar pentru joacă. ( dă-i libertatea necesară să nu îl lași prea departe de casă, dar nu-l ține nici lîngă casă tot timpul. pentru că mai tîrziu va scăpa exact ca vaca în lanul cu porumb, și nu o să fie bine deloc ).




Tu ce sfaturi sau trucuri mai ai pentru creșterea copilului tău,
Sau cum consideri că trebuie făcut pentru creșterea copiilor.
Aștept sfaturile voastre de la voi să le putem da și altora un pic de ajutor în creșterea copiilor.
Scrieți comentarii sau la pagina de contac clik aici

Poezia Sarcina Sacră de Tudor Arghezi

SARCINA SACRĂ



Sînt greu cum era grea Fecioara,
Din Duhul Sfînt, și-s chinuit și trist.
Mă doare gîndul, doare subsuoara.
Se zvîrcolește parcă-n mine Crist.
Și mă înțeapă parcă raza lui,
Și rana lui de lance m-a durut.
Mă doare fiecare cui,
Mă doare locul unde-a fost bătut.
Și mie, ca și lui, de apă.
Unse mi-s buzele și arse de burete
Și de otrava care mă adapă.
Am și murit întocmai, taică,
Și toată suferința m-a strîns,
De-a pururea Fecioară, mică.





Și plîng, și nu știu cînd și tu ai plîns.
Dar, vezi tu prunc pe-acela l-ai putut cunoaște.
Însusul meu nu-i cel adevărat,
Și eu nu-l pot nici duce, nici cunoaște.

Poezia Reminiscențe de Tudor Arghezi

REMINISCENȚE




Vin, iată-le, tot de la sine,
Frînturile toate spre mine,
Fărîme știrbite și-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nțelegi.
Așa sînt precum le-am uitat
De lucruri pe care de-abia le-nțelegi.
Așa sînt precum le-am uitat
De cînd s-au culcat :
Un fost cimitir de păpuși.
Încep să se miște de-acuși,
Să capete trup
Din umbră și zvon ca de stup,
Și, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrînd o mustrare,
O schiță de bine și rău cuvîntare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mînă rănită, o căutătură,
Și clopote, parcă, departe,
Și cîte o foaie de carte.
O țandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet și iedera moartă
Și vocile stinse luînd graiuri, pe rînd,
Și murmură parcă și parcă și rîd.





Mă văd cînd la Cină părtaș,
Sau cînd, în prigoană, sutaș.
Încerc iar cămașa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Și nemaiiștiută
La inima vremii, tăcută.
Și dacă duc palma la gaura ruptă,
Nu știu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sînge.
Acolo se strînge
Tot ce de la sine se-adună,
Frînturi de Scriptură și hașchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde înghețul : un sloi de argint,
Și deștele-n ceață
Se fac peste unghii cărbune de gheață.

Poezia Clopotele de Tudor Arghezi

CLOPOTELE



Sunați de seară ca-ntr-o dimineață.
Parcă sunați dintr-altă viață,
Dintr-un văzduh, care părea pierdut.
V-ascult și v-am recunoscut.




Nu știu ce chin mă ia mă frămîntă
Cînd iar ascult cum vocile vă cîntă.
Nu vreți să stați pe loc puțin,
Să mă gîndesc ce e, alean, ori chin ?




Muncesc în mine aripi să-ncolțească,
Dintr-o pruncie îngerească.
Și neputînd ieși, la cer, să bată,
Mă doare carnea-n umeri, sîngerată.




Vecernia uitată de la toacă,
Aș vrea să sune și aș vrea să tacă
Și nu știu, să mă-nchin. ori să m-ascund ?
Dintr-alte ceruri altele răspund.

Poezia Îmi Pare Rău de Tudor Arghezi

ÎMI PARE RĂU



Îmi pare rău că Dumnezeu, pe toți,
Ne ia drept niște spărgători și hoți
Și niște haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Și după giuvaerele Măriei-Sale.




Le leagă noduri, le chitește într-ascuns.
Ca să ne mintă, cu lumină el le-a uns
Și le arată doar pe dinafară.
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care știe totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.




Că nici n-ajunge mîna la zăvoare
Și se zgîrcește și te doare.
Pe toate celea scrisă-i, fără carte,
Pedeapsa lui - ,,Primejdie de moarte”,
Pe om, pe bobul mic și pe gîndac,
Pîn' la sîmănța cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari de tot :
Pînă la ele să ajungă nu pot.





Decum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, și trece,
Și arde, și ucide, nevăzută, molcomă și rece -





Nu zic, și eu sînt tot o haimana,
Dar drag îmi ești, Sfinția-Ta,
Și pot să mă-ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,
Dar ispitit, să văd, și cuvios,
Cum drămuiești tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meșteșugul tău.



Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.

Poezia Crezi Basmul... de Tudor Arghezi

CREZI BASMUL...


Crezi basmul c-a sfîrșit și s-a pierdut,
Și el de-abia-i la început...



Cînd seceta mai stearpă ți se pare,
Atuncea podidește izvorul tău mai tare,
Și albia, uscată ca un drumeac de țară,
A izbucnit odată și dă pe dinafară.
Aseară ți-era pana din călimară seacă.
Șuvoiul azi o-nneacă.
Minunile se iscă din peșterile pline
Nainte să ajungă izvoarele la tine.




Tu înnădind povești după povești
Grije să n-ai că o să isprăvești.
Rămîne orișicînd răzleț un fir
Din cusătura unui trandafir.
Dacă și cade mîna la țesut,
O mînă nouă firul îl ia, unda-a căzut.
În iia străbunicichii, se împlinise veacul,
Pe-o floare întreruptă mai sta înfiăpt și acul.





Întorci un fir prin fire, de beteală,
Și altă față iese din urzeală,
Izvoade noi, din două-trei vopsele,
Și n-a putut nici veacul să le spele.




Eu le-am întors și le-am tot fost sucit,
Pînă ce s-au fărămițit.
Povestea mare mi-am făcut-o mică.
Am deșertat Tăria cu-o ulcică.
Din Calea Robilor am luat prundiș,
Suind în cer cărarea pe furiș.
Spinarea îmi rămase mînjită de făină,
Cărînd în saci pe umeri țărînă de lumină.





Și le-am întors poveștile-ndărăt...
Și numai ca să-ți mai arăt
Că din scîntei sleite și surcele
Poți întocmai din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda și-am suflat-o-n foc
Și s-au făcut oglinzile la loc.
Din ceruri cade o paiață.
Păianjenul de catifea, se-agață
De o lumină leneșe, de ață.


Și stă-n văzduh, cu luna față-n față.

Poezia Mi Se Pare... de Tudor Arghezi

MI SE PARE...




Tu ești ? l-am întrebat. Că mi se pare
Să te cunosc dintr-o asemănare.
Te-am mai zărit cîndva. Poate că-n vis.
Te-oi fi găsit pe undeva și scris.



 Nu mai știu. Poate-n cărți, poate-ntr0o apă
Obîrșiile tale să înceapă.
Poate din umbră, sau din fulger, sau
Nuștiu de unde să te iau.




Din murmur, poate, din niscai
Icoane, rugi ori șuiere de nai.
Semeni leit, și te-am văzut cîndva,
Cu Cineștie sau cu Careva.



Drept, nu știu nici cu cine am vorbit
Și nici cu cine l-aș fi semuit.


Am auzit în ceață că s-a deschis o ușe
Și că s-a-nchis. Cenușe și-atunci și-acum cenușe.

Poezia Mă Uit La Flori de Tudor Arghezi

MĂ UIT LA FLORI


Mă uit la flori, mă uit la stele :
Ești chinul dulce al tristeții mele.
Mă uit în mine, ca într-o chilie,
Mă uit în ceruri, în Împărăție,
Mă uit în gol, mă uit în vizuini.
Te caut printre spinii din grădini,
Dau buruienile deoparte, de otravă,
Și pipăi locul urmei tale cu zăbavă.
Străbat călare șesul, cucuruzul :
Te caut cu vederea, cu auzul.
Mă plec la trandafiri și le miros
Bobocii din tulpinile de jos.



Fuseși în toate și te-ai dat în lături.
Încerc sulfina : tu trecuși alături.
Întreb plăpîndele verbine.
Ele răspund că știe patlagina mai bine.




Zisei șopîrlei : - ,,A trecut pe-aici ?”
Ea m-a trimis la șerpi și licurici.
Și neprimind răspuns nici de la stupi,
Mă iau după vulturi și lupi.




Am colindat Moșia-n lung și lat
Și-am scoborît din leat în leat
Și, ostenit în rîvnă și puteri,
N-am dat de tine nicăieri.
Oriunde-ncep a cerceta
Trecuse albă, chiar atuncea, umbra ta.
Tăria-i de beteală și salbă lîngă dalbă.
Mi s-a părut odată că ai fost o nalbă.





Dar auzind o șoaptă, m-am întors :
Vorbise vîntul într-un lan de orz...
,,Omul cu șoimul caută mereu
Răspîntia lui Dumnezeu.
Noi o vedem în cîmp și în livede.
El singur are ochi și nu o vede.”



Cu jurămîntul morții, cel fără iertăciune,
Toate îl știu pe Domnul : niciuna nu mi-l spune.

Poezia Înțelepciune de Tudor Arghezi

ÎNȚELEPCIUNE



Nu-ntîrzia pe lucruri, frate,
Și lasă-le necercetate.
Că de le-ntorci urzelile frumoase,
La pipăit mătasea se descoase.
Un fir întreg, răzleț în țesătură,
Leagă ruptură de ruptură
Și, de te uiți prin ștofă, s-a zărit
Hlamida, ca de cîlț lipit. -





Atîtea oale zmălțuite
Nu țin nici vînt, pe cît sînt de dogite,
Și stau în sus doar într-o doară,
Cu sprijinul cojelii dinafară.



O funie de clopot vrea să tragă,
Și bronzul sună-n patru zări a doagă.




Tocmai cînd cuiul trebuia să-l bată,
Iată-l, ciocanul a sărit din coadă.
Nu prinde dalta, cleștele n-apucă
Și nu se-mbină stîlpul de ulucă.
Compasul scrie cercul strîmb,
Cîntarul e scălîmb,
Și cotul s-a scurtat detot,
Să facă zece coți un cot,
Și greutățile din tirizie
Se cumpănesc cu foaia de hîrtie.




Un icisar e-așijderi cu lăscaia.
Tăcu o mierlă, cîntă cucuvaia.
Scaperi amnarul, nu mai dă scînteie.
Nu s-a lovit cu broasca nicio cheie.
Ce sta-ncuiat acuma stă căscat.
Cheile noastre s-au încovrigat
Și, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.





Cine șoptește are dor de ducă,
Și cine pleacă vrea să stea :
Lipsește fitecui cîte ceva.
Chemai un înger și veni un drac,
Diavol, și el, de vată și bumbac.
În ciutura cu lanțurile noi,
De-o viață scoți țărînă sau noroi.





Fîntînile adînci sînt prihănite
Și trebuiesc sleite :
Nu căuta viteazul să scoboare
Drep în mocirlă, pînă la izvoare.




Cetatea forfotește de păpuși.
Ștubeiele sînt pline cu căpuși,
Iar mierea li-e de sînge în fagurii umflați
De-o seamă cu bojocii retezați.




Ți-aș povesti o mie, pe-ndelete,
De lucruri dar, băiete.
N-ai fi mai bun nici mai înțelept.
Încrucișează brațele pe piept
Și uită-te în sus,
La steaua din apus.


Și, dacă te-ncumeți,
Ia-o din cer și-mparte-o la drumeți.

Poezia Două Stepe de Tudor Arghezi

O stepă jos, o stepă neagră sus.
Se-apropie-mpreună și sugrumă
Calul de lut și cîinele de humă
Și omul lor, din umbra de apus.




Drumul s-a strîns din lume ca o sfoară,
Gheme de drumuri zac în heleșteu.
Hambarul n-a lăsat nimic afară.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.




Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,
Cercăm, strigăm... Niciun răspuns.
Că oboseala pribegiei ne-a ajuns
Și n-aveam loc să stăm și noi odată.




Unde ne ducem ? Cine ne primește ?
În poarta cui să cerem crezămînt ?
Hai, calule, hai, cîine, pămîntește,
Să batem, frînți, cu pumnii în pămînt.

Poezia Păstrează de Tudor Arghezi

PĂSTREAZĂ




Păstrează lacrimile în urcioare
Și-ascunde-o copila mea departe,
Comoara cu mărgăritare.
Plînsele lacrimi sînt mărgăritare moarte.




Nu trebuie să moară
Niciuna din comoară.
E zestrea ta de teafără fecioară.




Cununa ta domnească, de scîntei,
Să stea în taina din firida ei.
Te calicește, strînge subt zăvoare
Neînceputele urcioare de izvoare,
Să nu străbată-n ele nici, curată, luna.
Nu cheltui din lacrimi, tu, niciuna.




Întîrzie suspinul și, la plată,
Să nu plătești cu lacrimi niciodată,
Că o să ai nevoie, poate,
Cîndva, de lacrimile toate.

Poezia Ce Plîngi ? de Tudor Arghezi

CE PLÎNGI ?



Ce plîngi, copilul meu ? Ce-ți are
Sufletul ? Te doare ?
Senină ca un bob de rouă,
Ar fi ca o podoabă nouă,
Dar e o lacrimă de turburare
Și mai cu seamă locul ei mă doare.




Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,
Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns.
Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată,
Și ea s-a și ivit neașteptată.




De unde a putut să-nmugurească ?
Pricina ei o simt că-i pămîntească.
Dintr-un nisip, dintr-un prundiș, dintr-un nămol.
De nu aș da de urma ei în gol.




Cînd a-nceput și lacrima de viță,
Ai plîns și tu, suava mea domniță,
Și n-am avut să bănuiesc prilej
Că s-a rănit o ramură de vrej.




Mă doare că-i sosită vremea lor,
A gîndului și-a lacrimilor,
Fără să văd că fragedul sîn mic
Crește tiptil în cuibul lui de borangic.




Obrazul sărutat de mine,
Acum primește lacrima, mai bine.
Vioaia pleoapă, de odată tristă,
Cată la drum și tace în batistă.


Păpușile, poveștile, cum au trecut
De n-am știut și nu am priceput ?

Poezia Tu Taci de Tudor Arghezi

TU TACI



Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri
Cu sculele și farmecele tale.
Te cheamă din biserici, din temniți, din spitale,
Și nu răspunzi durerii nicăieri.




În care loc, cu pila ta de faur,
Ți-ascuți tu fierăstrăul de cristal ?
L-am ascultat vibrînd parcă-n migdal,
Parcă-n salcîm, în frunzele de aur.





Poate că noaptea mai ales, de tac
Și plopii rari și pasărea pribeagă,
Te-aud cînd timpul se dezleagă
Și de poveri, și de tictac.

Poezia Cînd S-ar Opri Secunda de Tudor Arghezi

CÎND SA-R OPRI SECUNDA



Păianjenul visării parc-ar sui cu frică
Și ar călca, pe firul nădejdilor întins,
Care-și destramă vîrful, pe cît i se ridică
Un căpătîi în haos, de-o stea de unde-i prins.



Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul
Ales pentru odihna rănitului oștean
Și i-a cules auzul catifelat ecoul
Cu șașe foi, al frunzei căzute din castan.




Demult păzește cripta și treapta ce scoboară,
Dar vremea, nentreruptă de morți și crăci uscate,
Prin mîinile tăcerii, de ceară, se strecoară
Ca un fior de pulberi și brume deslînate.




Intercalate-n ritmul unicului viu vers
Ar mai simți cadența, de-a pururi ascultată
De valuri și de zodii, egale-n pasul mers,
Cînd s-ar opri secunda și inima să bată ?

Poezia Domniță... de Tudor Arghezi

DOMNIȚĂ...



De-amar de timp scriindu-ți și cîntînd,
Stau cu-o ureche-n zid și la pămînt.


Pridvorul tău, de sus, din turla mare,
Nu a cinstit scripcarul cu o floare.


Tocită-i pana-n slova ta,
Și corzile, nici ele, nu mai pot cînta.


Domniță cu cinci turle la cetate,
Răbdai aproape anul jumătate,


 Și-n așteptare, număr ca nebunii
Luceferii rotiți din coada lunii.


Nici slut nu sînt și am destoinicie
Și la stihiri, dar și la cerbicie.


Nu te cerșesc. Te vreau. Am dreptul: Sunt.
Legat de umbra ochilor tăi crunt;


Și-s doară Făt-Frumosul din poveste.
Ajungă stihurile-aceste.


Mai zic atît : Ia seamă bine,
Că-s neam din hoții fetelor Sabine.

Poezia Up Plop Uscat de Tudor Arghezi

UN PLOP USCAT




Un plop uscat și lîngă plop o școală.
Jurîmprejur, Tăria goală.
O veșnicie uriașe, nentrerupt
Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt.



Atîta cer pentru atîta sat !
Atîta Dumnezeu la un crîmpei !
Un greiere de om stă-ngenunchiat
Cu cobza-n rugăciunea ei.




Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărîmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cîntat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.




Plopul uscat știa mai mult : a fost.
Fă și tu trunchi, ca plopul din ogradă.
Crește la cer, de bunăvoie prost,
Dă frunze-n el și lasă-le să cadă.

Poezia Stă Singuratec de Tudor Arghezi

STĂ SINGURATEC


Stă singuratec cîinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază :
Fîntînii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului ? A tremurat.




Gerul îi ustură urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgîrciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mîncat și mistuit scheletul.




Barbă aspră i-a crescut zbîrlită.
Vocea scrîșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărîte, oasele
Pe la toate ușile și casele.




Îl chem și nu înțelege :
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrărilor sfinte.

Poezia Întoarcere de Tudor Arghezi

ÎNTOARCERE



Copacul, vîntul au venit de-aseară
Și cheamă gîndul istovit, afară :
Li-i dor de el, că nu se mai adună
De multe nopți, să umble împreună.




Unde-i, mătușe, nu-l văzuși ?
Stați să mă uit. V-aduc răspuns acuși.




Întreabă, gîndule, de tine
Vîntul pribeag și pomul. Nu mi-e bine.
Ce să le spui ? Știu eu ce să le spui ?
Că gîndul, maică, nu mai e al lui...




Spune-le că m-au amăgit destul,
Că sînt de vînt, de drum și de copaci sătul,
Că zac olog, mîrșav și amărît...


Ba nu !
Stăi, nu te du.


Dă-mi cîrjele, dar prinde-mi tulpanul alb de gît
Cu boldul lung de aur cu gămălie-albastră.


Și dă-mi și-o floare din ghiveciul din fereastră,
Și spune-le că viu numaidecît.

poezia Cîntec Din Fluier de Tudor Arghezi

CÎNTEC DIN FLUIER



Inima mi-e drumul cu ploile,
Mi-e drumul cu praful și oile,
Drumul sterp dintre copaci,
Mi-e via strîmbă pe araci,
Mi-e satul cu cîini, mi-e bătătura,
Cenușa din brazde și arătura.
Mi-e cireada care paște pămînt,
Mi-e cîrdul de ciori din vînt,
Mi-e bivolul sculat din noroi
Cu capul greoi
Și care se uită în golul mare.
În toate inima bate și trăsare,
În pruncul tăvălit de lingoare,
În slăbănoagele lui mădulare,
În stolul de muște
Tăbărîte să-l muște.
N-am iaz curat
De adăpost.
Vitele mele-n pășuni
Rumegă tăciuni și rugăciuni.
Caut izvorul cu undele noi
Și sorb din borș de noroi
Mocirlă și zmîrc.



Mi-e inima și-n cocostîrc
Și în săgeata-i vînătă din cer,
În fierăstrăul de fier
Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei,
În șoarecii de cîmp ai stihiei,
În viespe și în tăun.



Cîntecul nu e bun,
Cuvîntul e oftat,
Brațul tărăgănat,
Moleșită aripa.


Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.

Poezia Mă Uit de Tudor Arghezi

MĂ UIT



Mă uit în cer, mă uit în pămînt.
M-am întrebat cine sînt.
Gînduri se duc, vin
Din vînt, din senin,
Ca niște pasări rotunde.
Încotro ? De unde ?




Glasuri mă strigă cu nume străine.
M-ați chemat pe mine ?
Sînt eu cel căutat ?
Mi se pare că vîntul s-a înșelat.
Cîte puțin sînt dator
Fără să-mi fi dat nimic, tuturor -
Și lemnului uscat, și bălții stătute,
Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute.
Și oamenilor din răstignire.
Cu ce să plătesc nefire și fire ?





Sîngele meu nu-i al meu.
Mi-e teamă să zic ,,mie” și să zic ,,eu”
Cu ce fel de drept
Mi-aș umfla bîrnele din piept
Și mi-aș întinde pe zarea
Toată, spinarea ?




Ce martor aș întreba
Ca să-mi răspundă întrucîtva
Măcar dacă sînt ?
Mă tit uit în cer, mă tot uit în pămînt,
În baltă și stuh
Și adînc în văzduh.

Poezia Dacica de Tudor Arghezi

DACICA



Mă uit la tine, șubred vas de lut.
Trei mii de ani ai încăput.
Veci de vecii, pe care le înfrunți,
S-au adunat în golul tău, mărunți,
Și fiecare vîrstă din vecie,
Lăsînd un fir de praf drept mărturie,
L-a pus tihnit în ciobul păstrător.
Clipa trăiește, veacurile mor.





Tu, plin de taine și știrbit în gură,
Ai stat ascuns adînc în arătură.
Nici oasele nu i s-au pomenit
Ale aceluia ce-n zmalț te-a-ncremenit
Și, frămîntînd, ți-a dat obîrșii noi.
N-a mai rămas măcar din el gunoi.
Tot un pămînt, la fel de bun, la fel de prost ;
Tu ești aci. El parcă nici n-a fost.





Dar înmuiată-n sînge și sudoare,
Unghia lui ți-a pus un zbenghi de floare
Și, ocolindu-ți coapsa cu subțire
Chenar, i-a dat noroiului simțire.




Tu poți să fii, el poate să nu fie,
Zgîriitura-i teafără și vie.
Nu ești al singurului Dumnezeu,
Ca luna, ca o stea, ca o pustie,
Ești și al semenului meu.
Brîul tău viu, cînd mîinile-au murit,
Dă biruință gingașului pipăit.




Olarul drept pe palma lui te-a pus
Și-ai scos răspuns, la deget, în auz.
Fragedul sunet, dulce lin,
E-ntreg și nou ca la-nceput, și plin.


Urciorule de vis și de pămînt,
El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvînt.

Poezia Luna S-a de Tudor Arghezi

LUNA S-A



Luna s-a suit în zare
Din pămînt, cît o căldare,
Și pe cît se tot ridică
Moara-n rîu se face mică.




La iazul de platină
Cumpăna se clatină.
Și cred că-i un meșteșug
Luna prinsă de belgiug.




Cobilița-n cer se urcă.
Sprijinită-n crac de furcă,
Pe cînd moara, strînsă glugă,
Ține loc de buturugă.

Poezia Bîlci În Aldebaran de Tudor Arghezi

BÎLCI ÎN ALDEBARAN



Hai mărgele ! la mărgele !
Gerul meu e plin de ele.
Giuvaere, cruci, podoabe,
Cître trei și patru boabe,
Cu scîntei mai tari, mai slabe.




Vînd și un mărgăritar,
Cinci ocale la cîntar,
Dar păcat de greutate,
Că scade la jumătate
Și pierde cîte-o cîtime
De crîmpei din îngustime.
Vineri seara, la lucarne,
O să-l am cu două coarne.




Dar aduce și noroc,
Că se face iar la loc...
Toată noaptea țiu deschis :
Vînd pe dragoste și vis
Și numai pe datorie.
Plata la Sfînta Mărie,
Ori la un soroc, știu eu ?
Cînd o vrea și Dumnezeu.





Ia numai un pumn și du-te :
Într-o palmă ții opt sute.
Dacă merge bine treaba
Dau și Carul Mic degeaba.





Cînd lumina se aciuă,
În oblon se face ziuă.
Încui ușa pe la clanță
Și strîng bolta-n tărăboanță
Și o car tiptil acasă :
Zorile să nu mă vază,
Vîntul să nu mă miroasă.



Azi mi-a mai rămas o stea.
Fetelor, care o ia ?

Poezia Sfîntule de Tudor Arghezi

SFÎNTULE




De cîte vremuri ți-l tot ții închis
Nu știu ce ai, viață, vis,
Bine, rău,
În stresul pumnului tău ?




Ții în mînă fum, cenușe, foc ?
Ți-am descîntat-o ca pe un ghioc,
Sfîntule,
Pămîntule.




Nici cîntecul, nici ruga n-au descremenit
Zaua de granit.
N-au dezlipit deștele
Nici dălțile, nici cleștele.




Tu ești, oare, Sfinxul din poveste
Care știe ce este și ce nu este,
Dincolo de literă și pravilă,
Negură, namilă ?




Umblă omul, vîntul și fiarele
Să te rîcîie cu ghiarele
Vii.
Nici nu simți, nici nu știi.

Poezia Bărăganul de Tudor Arghezi

BĂRĂGANUL



Ții firea ta de la pămînt.
Dai tuturor cu jurămînt
Un petec de brazdă și-o groapă.
După ce le-ai dat pîine și apă
Li le iei înnapoi
Și-ți hrănești buruiana țăpoasă și pepenii goi
Îndoit,
Cu mîzgă trăită și suflet dospit.




În suflet tău sufletele lor,
Ale tuturor,
Se aștern ca rufăria moale
În sertarele goale
Teanc. Năframe, tulpane, barișe
Cu croaial piezișe.




Dintr-o viață, a rămas curată
O batistă pătrată.
Dacă s-o topi și batista, or să rămîie
În dulap, încuiate, miezuri de lămîie,
De pelin, de calomfir, de clematite,
Plămădite.



Cînd nu mai are timpul nici, nici os,
Vîntule, îmi cunosc neamurile și strămoșii după miros.

Poezia Cîntec Din Frunză de Tudor Arghezi

CÎNTEC DIN FRUNZĂ



O să-ți spui un basm cu copacii goi
Care țipă noapte în vale la noi.
Cuiburi de cioci,
Veverițe flămînde, melci, betegi în găoci.
Valea se vaietă toată
Și tu n-o auzi niciodată.




O să-ți spui... Mă frămînt pe moșie.
Cît mi-e de dragă nimeni n-o să știe.
Aș vrea să fiu mai mic, să fiu vrabia ei bucurată.
Îi sînt ca un copil și-i sînt ca un tată,
Și-i sînt ca un rob și ca un stăpîn, de rob ce-i sînt.
Tu nu vezi crîmpeiul ăsta de cer și pămînt.



O să-ți spui multe povești. Ai s-alegi.
Dar pe niciuna nu ai s-o dezlegi.

Poezia Har de Tudor Arghezi

HAR


Îmbrăcați în straie de iască
Sînt gata cartofii să nască.
S-au pregătit o iarnă, de soroc,
Cu cîrtițele launloc,
Cu întunericul, cu coropijnița și rîmele
Și din toate fărîmele
Au rămas grei ca mîțele,
Umflîndu-li-se țîțele.
Auzi ?
Cartofi sînt lehuzi.
Ascultă, harul a trecut prin ei
Virginal, candid și holtei,
Dumnezeiește.
Cel-de-Sus și din veac binevoiește




Să-și scoboare sfintele scule
Pînă la tubercule,
Și pentru negul cartofilor cald
Face descîntece, ca pentru zmarald.
Într-o noapte
Li s-au umplut straiele cu lapte
Ca să-și hrănească un pui
În fiecare vîrf de cucui.

Poezia Ora Rece de Tudor Arghezi

ORA RECE




Treci peste tine, ca peste un drum închis,
Și nu spune cine te-a trimis.
Treci prin pirul negru și bălăria groasă,
Ca un cîine care se-ntoarce acasă.



Să nu-ți pierzi lacrima. Păstrează.
O să fie nevoie. Drept înnainte, inima trează !
Pitește-te. Cineva o să bată
La ușa, pe dinlăuntru încuiată.




Să nu răspunzi că ești bolnav de vreme.
Cîntă. O să asculte, o să te cheme -
Ora e umedă și rece -
Și o să plece.

Poezia Ploaie de Tudor Arghezi

PLOAIE


N-am auzit-o, parcă, demult...
O ascult.
Nădușeala nopții curge pe geamuri.
Plouă-n golurile din ramuri.




Aș voi să găsesc o asemănare
Și caut în zgomote și murmure.
În viori, în naiuri și ghitare
Ecoul nedeslușit și turbure.




Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopți în fund,
Și din noapte-n noapte, nopțile urzite
Cern ploaia ca nisipul mărunt
Niște site.




Gîndul, ajuns în flacăra lui de ploaie tîezie,
Se face palid și descrește ca o făclie.
Fereastra e cernită de un fag
De care-atîrnă noaptea neagră, toată, ca un steag.




Nu-i șuierul săbiilor ce se ascult
Și-al spadei ciocnite de scut.
Nu e bătaia inimii. Nu-i
Tutnul și ornicul lui
În care timpul colinse.


E parcă sufletul tuturor oștilor învinse.

Poezii-literare.ro A Devenit Foarte Cunoscut Pe Google Și Facebook

POEZII-LITERARE.RO A DEVENIT FOARTE CUNOSCUT PE GOOGLE ȘI FACEBOOK



Acest blog Poezii-literare.ro l-am deschis din dorința de a scrie poezii, Fabule, Pastele, Opere Literare, Poeme Istorice, Balade, Doine, Proză, Articole Scrise.... Șamd
Am început în 2012 am deschis blogul poeziiliterare.info și am început să scriu poezii și amd...

Adresa pagini pe Facebook este Poezii-literare.ro acest blog.
Poeziiliterare.info într-un an de zile devenise foarte cunoscut pe google și facebook,
Și ce am zis poeziiliterare.info să devină poezii-literare.ro adică pe viață,
Și uite ce frumos și cunoscut a devenit acest blog ( poezii-literare.ro care l-am deschis la sfîrșitul
luni Aprilie 2014 ).
La început este adevărat că pînă am învățat să scriu a fost foarte greu,
Dar acum după ceva timp m-am obișnuit și cu tastatura, și scriu chiar foarte repede dar și foarte bine.
Acum acest scris sa transformat într-o pasiune scriu cu drag și pasiune aceste poezii articole. șamd.
Acest blog nu va rămîne așa de mic, cum este în momentul de față.
Acest blog va deveni unul dintre cele mai importante Bloguri de pe internet,
dar acesta se va vedea în timp.
Poezii-literare.ro  Vă mulțumește că îl vizitați ori de cîte ori reveniți pe acest blog,
mă îndeamnă să scriu din ce în ce mai mult.




Poezii-literare.ro vă mulțumește tuturor că îl vizitați zi de zi.


Aștept comentariile voastre oricare sînt ele, dacă vă place acest blog, sau dacă nu vă place....!
Aștept sugesti de la voi, orice sugestie este bine venită de la voi cititorii acestui blog.

Ex - sugestie vreau pe acest blog să pot scrie și eu poezii, sau......!
O să i-au în calcul orice sugestie venită de la voi.




Poezii-literare.ro va deveni foarte cunoscut pe motoarele de căutare.
google, bing, yahoo, baidu, ask, mns,. duckduckgo, altavista, lycos, yandex. search. aol.com  șamd.

Pe rețele de socializare facebook. google plus, twitter, myspace, linkedin, livejournal, șamd

Poezia A Venit de Tudor Arghezi

A VENIT



De zeci de vieți îl cheamă
Pe cel fără vîrstă, fără țărm, fără vamă,
Din singurătate.



Are să vie vîntul, poate,
Cu sulurile desfășurate.
Poate o umbră albă
Cu luna în salbă.
Poate veni pasărea înstelată




Cu aripa tăită,
Acvilă, drumeață
Prin țărînă și ceață.
Poate vîntul mării, pribeag pe talaz.




Nu venise pînă la amiaz'.
N-a venit nici pînă la toacă.
Strigătul în pustiu începuse să tacă.
Păianjenii, preoți și arhierei,
Puricînd odăjdiile de scîntei,
În arcul streașinii de la cerdac,
Le cîrpeau cu ață și ac.




 Într-un plop cu turla subțire
Corbii-și alegeau mînăstire.
Mișunau omozile-n albii uscate
De ape adevărate.
Luna spartă
Căzuse-ntr-o scorbură moartă.
Ca un urcior de lut.


Cînd a venit ? Cînd a trecut ?



Nu era vînt,
Nici pasăre, nici de cer, nici de pămînt,
Nici om, nici vis.
Era ca un lucru scris,
Făptură de șoaptă și scamă.
Se urzește, se destramă.
Ca o licărire de icoană.
Avea inel, cu broboană,
Ca o măceașă, privirea amară
De căprioară.
Zîmbetul întristat.
L-ai așteptat.
Ai adormit.
A venit.
A plecat.

Poezia Colind de Tudor Arghezi

COLIND



Doamne, vreau să-ți mulțumesc...
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înțelesul otrăvit
Le-a mușcat și-mbolnăvit.




Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baștină
S-a pierdut în mlaștină.
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.




Voie dă-mi să spînzur graiul
Și să-ți mulțumesc cu naiul.
Cîntecul care mă doare
Freate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Și cu șoapta rugăciunii.




Noaptea îți înșiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi și mărgăritare.
Mulțumesc, lăutare,
Bunului tău împărat,
Și să-i cînți înghenunchiat.

Poezia Frunză Palidă, Floare Galbenă de Tudor Arghezi

FRUNZĂ PALIDĂ, FLOARE GALBENĂ



Frunza cînd moare
Se face floare.
Au adunat lună și lumină
Pomii-n grădină
Și scutură soare.




Ați fost niște trupuri
Și v-ați făcut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.



Dafini, duzi și migdali
Erau plini de papagali.
Le-au căzut aripi și pene,
Fulgii, alene
Și pe-ndelete.
Le-au rămas în arbori scheletele.




Miroase a piatră și ceară,
Și ziua intră în seară.
Prin ceață mînjită cu humă
Se micșorează carul cu paie de brumă,
Dric vînăt, strîmb, pe jumătăți de roți,
Și cimitir întunecat, de hoți.




În mocirlă și apă
Calcă momîia ciungă și șchioapă
Și duce carul ei cu gloabe mici,
Ca un jeluitor singuratec, cu bici.




Azi n-are-nceput deslușit
Și pare o zi de sfîrșit.
Mîine va fi, nu va fi... Iată,
Umbra strînge orele aplecată...

Poezia Nu V-am Sădit de Tudor Arghezi

NU V-AM SĂDIT



Nu v-am sădit și nu v-am cercetat.
Ați încolțit în drojdii de țărînă,
Bezna din zguri v-a pus și semănat
Și de ogor v-ați prins cu o țîțînă.



Înnăbușind sălbatice grădina
Și roadele alese le-ați ucis.
Nu m-ați lăsat să mîngîi nici blajina
Căutătură galbenă-n cais.




Împorivite, aspre, solitare,
Ați biruit cu blestem și năpastă
Și vă crezusem strepezi și amare,
O blestemată bălărie proastă.




Dar ați răzbit în piatră : Pace vouă !
Și binecuvîntare cui v-a dat.
Sînt bucuros de mulțumirea nouă
Că s-a stîrpit gustosul zarzavat.




Și de n-am luat nici poame, nici legume,
Am scos cu degetele Cosînzenii
Din brazdă rădăcina fără nume
Și neștiuta miere-a buruienii.

Poezia Iarba Trează de Tudor Arghezi

IARBA TREAZĂ



Cu urechea la pămînt
Lunecînd l-ascult prin foi
Lungi, de cîrji de popușoi,
Graiul apelor din vînt.




I-aud undele-așternute
Giulgii moi, ca de hîrtie,
Șoapta cum îi întîrzie
Sufletul să i se mute.




Sculele mele cîntate
Le-aș zvîrli vîrtej în foc.
Vreau un singur pai, în loc
De unelte-ncrucișate.




Dintr-o strună de o sfoară
Voi să mă căznesc să scot
Geamătul și-aleanul tot,
Pîlca grea și ceața rară.



Treceți toate pe o coaedă,
Iarbă trează, floare moartă.

Poezia S-au Dus... De Tudor Arghezi

S-AU DUS...




Cînd mi-a sărit pe dinainte,
Rîul mi-a spus :
Vino cu mine,
Și nu m-am dus,
Cînd îmi trecu pe maluri,
Vîntul mi-a spus :
Vino cu mine,
Și nu m-am dus.
Cînd mi-a zburat de sus în jur,
Șoimul mi-a spus :
Vino cu mine,
Și nici cu șoimul nu m-am dus.
Și au trecut pe lîngă mine,
Către apus,
Apele, vîntul, stelele, șoimii,
Și au trecut și-alăturea s-au dus.

Poezia De Pe Podul Rîului de Tudor Arghezi

DE PE PODUL RÎULUI




De pe podul rîului
M-am uitat în unda lină,
Prin care s-a strecurat
Fumul vremii albastru.
Au trecut înnot pasările albe,
Cenușii și pestrițe,
Împinse de umbră de sălcii.
Au trecut și luntrile,
Au trecut și îngerii oglindiți.
Peste umărul meu se uită în ape
Mulțimea.
M-am ridicat : podul era pustiu.
M-am aplecat : mulțimea s-a întors.
Am vorbit și nu mi s-a răspuns.
Se uita și un copil în rîu,
Uimit și el de frumudețea lui.
Vezi să nu cazi !
Vezi să nu cazi !

Poezia Toate Stelele de Tudor Arghezi

TOATE STELELE



Toate stelele care-au trecut
Prin zăbraznicul meu
S-au ridicat într-alte roiuri,
Intrînd într-alte nopți.




Erau în plopi, s-au prins în brazi.
Erau în chiparoase, au intrat în tei.
Au fost în fîntîni, sînt în ceruri.
Bună dimineața, luceafăr !
Geana de argint tremură ca zaua.
Ai fost pe un pieptar de fier
Și-ai răsărit în zare.
Bună dimineață, fetelor !
O să ăliviți pînă la scăpătat,
Cu fotele întoarse pe brîu,
Stelele întîrziate, încolțite, în pămînt.

Poezia Mai Mult Pămînt de Tudor Arghezi

MAI MULT MĂMÎNT


Duc pămînt pe tălpi
Cît cuprinde pămîntul.
Mi-am făcut opinci din șesuri,
Corăbii din talaze
Și aripi din vînturi.
Mai multe ape clocotesc în mine
Decît în matca mării,
Văzduhul mai mult a fugit
Umbră mai multă a trecut
Prin pasurile sufletului
Decît prin piscuri.




Drumețul înghețat pe creste
A fost adus pe targă.
Încălzește-i mîinile, maică,
La icoane,
Luminează-l cu candela.
E bine în chilia ta.
E bine în sufletul tău.




Dă-i puțintică miere și-o prescu
Ține-l o sută de ani ascuns,
S-asculte, noapte,
Lîngă mîinile tale-mbătrînite,
Toaca blîndă de utrenii.

Poezia Iată, Sufletule... De Tudor Arghezi

IATĂ, SUFLETULE...




Sufletule, iată stihuri fără chip,
Fără sunet și fără de răspuns,
De pulbere și de nisip.
Primește-le, murmură-le.
Cuviincios m-apropii iar de tine
Fiindcă mă tem și findcă te-am văzut
Sălbatec și neliniștit.
Dau adăpost subt un acoperiș cu mine
Lui Dumnezeu li marilor minuni,
Cum aș putea să nu mă-nfricoșez ?




Le-am rupt să curgă fără șir,
Metanii deslînate,
Horbote, petice, borangicuri, frunze.
Aș încerca să stăm din nou la șoaptă
După ce dansurile s-au oprit
Și a tăcut orchestra.
Vreau să vorbim în graiuri desfăcute,
Și, dezlegînd cuvîntul de cuvinte,
S-alegem înțelesurile pe sărite.



Alt'dată am grăit în stihuri încălțate,
Croite măsurat și-mpodobite.
Am ostenit să-mi fie strînsă limba în coturni
Și vreau s-o las să umble de acum desculță.

Poezia Dragoste de Tudor Arghezi

DRAGOSTE




Pe cîmpul palid, în sulfină,
Vitele pasc și rumegă lumină.



Ramurile, poamele
Fac mierea, smirna și toate aromele,
Și călușeii cercului cu zodii
Curcubeie de jivine și jigodii.



Auzi ? Oglinzi și argintări, și-n ape
Stă scufundat un clavecin cu două clape.



Zări de zmalț, văzduh de ceramică,
Streașini, un cuib de rîndunică.
Sprintenul aer miroase
A răchită tînără și a mătase.



Pămîntul dă din el
Tidve, izmă, mușețel,
Boance, piersice, struguri.



Rînduri de pluguri,
Cocorii taie brazdă stearpă și ară
Nămolul Tăriilor de ceară.
Vin turmele, capre, mioarce...



Stăi ! Nu te-ntoarce.
Coapsa ta sucită stă așa de bine,
Caldă, lîngă mine !




Ai vrea să-nceapă noaptea ? Vrei ?
Strînge-mi încet un deget, două, trei,
Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,
Pe adormite, pe tăcute.

Poezia Căsnicie de Tudor Arghezi

CĂSNICIE



Șopîrlele verzi și cenușii, din chiparoși,
Se uită la tine, șopîrlă
Albă, cum coși
Pe mal, cu piciorul în gîrlă.
Șerpii casei nu te-au mai văzut,
Oile se opresc, vacile rag.
Și măgarilor încurcați în muște, le-ai căzut
Cu drag.




Trebuie să mergem să cunoască
Tîrla, cotețele, grajdul, balta,
Cine are să le domnească.
Poftim... Ariciul nostru, pînă una-alta.

Poezia Mireasa de Tudor Arghezi

MIREASA




Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte
Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,
Și sugînd mierea cărții s-au îmbătat cu ea.
Halucinata științei, vino în grădina mea,
Unde busuiocul a crescut ca brazii, și măceșii
Zgîrie sîmburii sînului prin inul cămeșii.




Pămîntul umblă după tine să te soarbă
Cu vîrfuri boante de iarbă oarbă.
Din sîngele tău băut și din sudoare
Pot să iasă alte poame și feluri noi de floare.





Vino. Dinainte îți voi desface pelinul și romanița
Pe care le coace arșița.
Cu brațele și pieptul voi despica poiana
Și buruiana.





Voi ridica vițele fragede cu ghimpi de mărăcine
Ca niște omizi lungi, lipite de tine,
Te voi strecura ca dintr-o plasă,
Dînd foile și umbra de o parte,
Cum ai făcut și tu în carte,
Mireasă !





După ce te voi fi trecut și apărat
De fiarele mici, de gîzele de un carat,
De șarpe, de lanțuri și de metale
Vegetale,
O să mă lași să-ți pui inele de mîini, brățări de picioare.
Și alte veșminte, dogorîtoare.

Poezia Îngenunchiere de Tudor Arghezi

ÎNGENUNCGIERE




Tu miroși ca marmura și apa din fîntînă.
Ai scos din uitare o mînă,
Te-ai deșteptat cu genele dese
Peste minunile puțin înțelese.




Vino să te ascund în trestii și papuri
Pînă-or sosi hainele din cufere și dulapuri,
Pantofii înnalți
Cu care-ai să te-ncalți,
Ciorapii de sticlă de mătasă,
Horbota moale, cămeșile fumurii de acasă.
Mîinile mele vor să te-mbrace
În aromate, calde promoroace.




Cu cireșe la cercei
Să mergem la purcei,
Să dăm vitelor tărîțele
Mulgîndu-le țîțele
În ciubere.
Dă-mi mîna ta fără putere
Cu fînul de-a valma.


Taurul vrea să-ți lingă palma.

Poezia Mirele de Tudor Arghezi

MIRELE



Pășunea mea tu să fii
Cu păpădii.
Eu să fiu boul tău alb și nevinovat
Care te-aș fi păscut și te-aș fi rumegat,
Pe înserate,
Pe copitele îngenunchiate.
În jugul brațelor tale
Aș urca greul cerurilor goale
Și munții lunii pînă-n pisc.




Am rămîne în lună, pe disc,
Să arăm văile de tibișir,
Să semănăm lămîiță și calomfir.




Culcă-mi-le trîndavă pe coarne,
Fă-te jugul meu de carne,
Stăpîna mea, frumoasă ca aurul,
De care tremură taurul.

Poezia Haide de Tudor Arghezi

HAIDE



Dacă ochilor tăi le-ar plăcea
Nevăzutul și neștiutul, ai putea
Veni la mine, parcă,
Și te-ai lăsa primejdiei din barcă.




Și nu te-ai mai gîndi la nimic,
Nămolurile tainelor toate
Zac în mine răsturnate.
Luntrea tîrîtă de ele
Se lovește de nuferi și stele.





Într-o limbă barbară
Ți-aș spune povești dintr-o țară.
Vorbele, ca o țărînă
Din șesurile ei ți le-aș presăra pe mînă.
Și-n lacrimi se vor trezi
Apele țării dinspre miazăzi.




Ascultă : rîurile-i trec prin mine.
Le auzi tu destul de bine ?
Ascultă : grăiește cucuruzul.
Pricepi creșterea lui cu auzul ?
Uite-n livadă stupii,
Uite-n vifore lupii,
Uite cerbii,
Uite firul ierbii.
Vezi
Herghelii, stoluri, turme, cirezi ?
Toate ale mele sînt și de mine țin.
Tot ce nu-i al meu și e strein.
Din perinile munților, la rîul lat,
Dumnezeu și-a așternut pat
Și s-a culcat.

Poezia Transfigurare de Tudor Arghezi

TRANSFIGURARE




Cu toate că i-am spus că nu vreau,
Mi-a dat noapte-n somn să beau
Întuneric, și am băut urna întreagă.
Ce-o să fie, o să se aleagă.



Puteam să știu că-n zeama ei suavă
Albastră alburie, era otravă ?



M-am îmbătat ? Am murit ?
Lăsați-mă să dorm... M-am copilărit.




Cine bate, nu sînt acasă.
Cine întreabă, lasă...
Cui mai pot să-i ies în drum
Cu sufletul meu acum ?

Poezia Joc de Chiciuri de Tudor Arghezi

JOC DE CHICIURI

Cine s-a jucat aznoapte
Cā ne-a uns pomii cu lapte
Și-a vopsit cu tibiriș
Coardele de trandafir ?

Ba se poate cā o mînā
Le-a-nșirat c-un firbde lînā
Și-a tras crāci de corcoduși
Prin degete de mînuși.

Vinele dintre petunii
S-au fācut cît niște funii,
Sîrma gardului de plasā
E de zece ori mai groasā
Și-mpresoarā curtea mea
Cu zāplaz de catifea.


 

Sforile de telegraf
Leagānā cîte-u cearceaf.
Pe o cāpițā de mei
Șed opt mii de porumbei.

Cāci întregul Duhul Sfînt
S-a pogorît pe pāmînt.
Iepuri albi cu blana groasā
S-au strîns pîlcuri lîngā casā.

Țarina, ca de hîrtie,
E-nvelitā cu dimie.
Peste casā, o broboadā
A cāzut, ciucuri, grāmadā.

Cerbii,-n turme și cirezi,
Prinși de coarne-s în livezi,
Și-ncepînd coasta s-o urce,
Se zmucesc sā se descurce.

Și-n plopi sunā clopote
Șubrede, de horbote.

Poezia O Furnicā de Tudor Arghezi

O FURNICĀ

O furnicā micā, micā.
Dar înfiptā, vasāzicā,
Ieri, la prînz, mi s-a urcat
De pe vișinul uscat,
Pe picioare, pentru cāci
Mi le-a luat drepr niște crāci.

Mārunțica de fāpturā
Duse, harnicā, la gurā
O fārîmā de ceva.
Care-acasā trebuia
Așezat în magazie
Pentru iarna ce-o sā vie.

,,Un' te duci așa degrabā ?
Gîndul meu mîhnit o-ntreabā.
Încā nu te-ai lāmurit
Cā greșești și-ai rātācit ?
Cu metindea îmbucatā
Te-ai suit pînā-n cravatā
Și mai ai pînā-n chelie
Douā dealuri și-o bārbie.
Nu vrei, tatā, sā-ți arāt
Cum iei drumul îndārāt ?

Sā-ți mai pui o întrebare :
E aproape de culcare ;
Unde dormi, aici, departe ?
Într-o paginā de carte ?
S-ajungi virgulā tîrzie
Într-un op de poezie ?''

Mā gîndesc ce-i de fācut
S-o feresc de neștiut,
Îngrijat de ce-o sā zicā
Maica stareța furnicā
De-o lipsi din furnicar,
Și-o așteaptā în zadar.

Poezia Nici Nu-i Pasā de Tudor Arghezi

NICI NU-I PASĀ

Te-ai oprit într-un cais.
Pasāre, cin' te-a trimis ?

Te-ai mutat din dud în dud.
Cîntā, hai sā te aud.

Pāsārile fermecate
Nu au har sā cînte toate ?

Cioc vioi și ochi zglobii,
Spune-mi tu, de unde vii ?

Așa pasāre bālțatā
N-am vāzut-o niciodatā.

Și atîta catifea,
Scrisā numai pentru ea.

Între pomii din grādinā
Ești acasā, dar streinā

Și sā te ghicesc nu poci.
Mā apropii, tu te joci.

Nu știi, pasāre frumoasā,
Cum te cheamā ? Nici nu-ți pasā.

Poezia Doi Frumoși de Tudor Arghezi

DOI FRUMOȘI

Pe-o foaie de izmā-ngustā
Se oprește o lācustā.
Ce frumoasā-i, fa Mārie !
N-are nici ea pālārie
Și, strînsā-n fotele ei,
Fārā tocuri și cercei,
Cu bondița-n subsuori
Și cu talpa goalā-n flori
N-a fost, cînd era mireasā,
Nici Crāiasā mai frumoasā.

Însā e și-un brotācel
Și nu luai seama la el.
Ochii lui în ochii ei
Licāresc și dau scîntei,
Sufletele amîndouā
Tremurînd de-o spaimā nouā,
Și fiecare se strînge
Celālalt c-o sā-l mānînce.

Vai de pācatele lor,
Nu a fost niciun omor,
Au sārit care-ntr-o parte
Și s-au dus în cîrji departe.

Adevārul se cunoaște
Dînsa nu mānîncā broaște.
Ar putea mācar sā guste
Dînsul, gingașul, lācuste ?

Poezia Steaua-n Iarbă de Tudor Arghezi

STEAUA-N IARBĂ



Ca un strop de rouă-aprins.
Ce lucește în poiană ?
Pentru gîze într-adins,
Să le-ndrume-n buruiană ?




Ca o candelă de schit,
Care, strînsă-ntr-o scînteie,
S-a desprins și a fugit.
Pe o gaură de cheie ?



Ca o za de prin povești,
Descusută de pieptarul
Unei fete-mpărătești
Sau din dești mărgăritarul ?





Singură cu-aureolă
În imperiul de urzici,
Cum te cheamă ? Luciolă ?
Sau te cheamă Licurici ?




E gîngania cu stea
Albăstruie, stinsă-n verde.
N-o atinge, pana mea,
Nici cu gîndul, că se pierde.

Poezia Denie de Tudor Arghezi

DENIE



Seara stau cu Dumnezeu
De vorbă-n pridvorul meu.
El e colea, peste drum,
În altarul lui de fum,




Aprinzînd între hotare
Mucuri mici de lumînare.
Din cerdacul meu la el
E un zbor de porumbiel.
Îmi trimite danie
Cîte o gînganie,
Păianjeni pe sanie
Sau pe o mertanie,
Atîrnați de-o sfoară, groasă
Cît o umbră de mătasă.
Și se leagă de pridvoare
Mirodenii dulci de floare,
Ca o punte de poteci
Pentru fluturii-n scurteici.




Pe drumul de el ales
Graiul n-are înțeles.
Mai mult spune cucuruzul
Decît gura și auzul.
Domnul tace.
Glasul nu-și trimite-ncoace.
Domnul face.

Poezia O Lăcustă de Tudor Arghezi

O LĂCUSTĂ



Mi-a umblat în păpădie
O goangă cu pălărie
Ș cămașe stacljie.
Avea fuste și manta
Tăiate din catifea
Și pieptar cu solzi de țiplă,
Căpușit c-un fel de sticlă.




Domnișoarei cu trei rochii-i
Lăcrimau rubine ochii.
Să te-ntrb pe Dumneata,
Cum veniși în iarba mea
Și de unde, Domnișoară
De cristal și scorțișoară ?





După pana ce te-a scris,
Vii și tu din somn și vis.
Căci vopseli asemeni nu-s
Decît colo, tocmai sus,
Unde sînt într-adevăr
Pensule de-a fir-a-păr
Și zugrăvii de o șchioapă,
Meșteri scriitori cu apă.




Ce te-a supărat ? țînțarulș,
Păpurișul, nenufarul ?




Aș fi vrut să stea s-o prind,
A venit încoa sărind
Și-a plecat sărind într-alte
Buruieni și mai înnalte.
Și-aș fi vrut să-mi stea întîi
Pe un vîrf și s-o mîngîi.


Mi-a lăsat atîta mie :
Bumbii goi, de păpădie.

Poezia Ghicitoarea de Tudor Arghezi

GHICITOAREA




Ghici ghicitoarea mea.
S-a pogorît un poianjen dintr-o stea,
Din Carul Mic, din Carul Mare,
Pe un fir de cînepă lucitoare.




Și nu era păianjen, era păienjeniță.
Avea, ca tine, o guriță
( Mînca-o-ar mama ! )
Și părul ca arama.
Ochii ca niște dude
Brumate, negre, ude.




Și a scos niște picioare lungi
Din două pungi
Fluturești, de mătase,
Nu prea subțiri, nici prea groase,
Cu călcîie
Mirositoare a lămîie.





La șale
Avea două portocale,
Și la sîn ( ascunde-le ! )
Oiăle, rotundele.
Și, să-mi mai aduc aminte
Unde să fi văzut și-un bob de linte...
Nu știu, am uitat,
Cu toate că l-am pupat.





Ghici...
Am împletit ibrișim cu arnici
Și i-am tivit sprincene și gene
Ca să-ngreuieze pleoapele alene.
Ggici ( mînca-o-ar tata ! )
Cine era fata ?

Poezia Domnița de Tudor Arghezi

DOMNIȚA


Prințesei mici îi oare bine
Că stăpînește țara de albine.
Cetățile dintre răchitele-argintii
Noroade au cu sutele de mii,
Și mîna-i cît o floare
Cîrmuiește dulce zeci de popoare.




Ca să le placă
În in se îmbracă
Și se stropește cu fum
De parfum,
Împresurată de un văzduh de boare
De levănțică și răcoare.





Prințesa mică-i bucuroasă.
Prisaca sună ca murmurul de coasă.
Fagurii sînt grei
În buricele moi ale degetelor ei.
În urzeala miilor de gîuri de celule
Așteaptă-ncovoiate larvele minuscule
Să se treazească și să-i zboare
Pe umeri, pe gulere, pe cingătoare.





A venit o solie
De i mie
Să-i cînte la ureche
Ruga bălții veche.
Pîinea ei cu povildă și unt
O înconjoară zborul trîntorului, mărunt.
Pe cafeaua cu lapte
Au tăbărît șaptezeci și șapte,
Și roiurile avide
Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide.

Poezia Vaca Lui Dumnezeu de Tudor Arghezi

VACA LUI DUMNEZEU



De prin vîrful pomilor
A venit o boarbă-n zbor
De cafea,
Neclăită în perdea.
Dumnezeu cînd i-a făcut
Fința din scuipat și lut,
Cu o pensula de zdreanță
A vopsit-o cu faianță
Și i-a pus ca din greșeală
Două coji cu căptușeală





În spinare,
Ca să zboare,
Și aproape în zadar
Patru puncte, ca de zar.
Se gîndea atunci că nu-i
Greu să fie vacă lui.




Ca un nod de broderie
Neagră și cărămizie
Care mișcă și se zbate,
S-a-nnecat pe jumătate
În nemărginirea-albastră
Din fereastră.
Și findcă răsar în ață
Stelele de dimineață,
Crede că din zare-adîncă
Luna vine și-o mănîncă.



Și se-așează liniștită
Ca să fie înghițită.

Poezia Cuvînt de Tudor Arghezi

CUVÎNT



Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,
O carte pentru buzunar,
O carte mică, o cărticică.
Din slove am ale micile
Și din înțelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule.
Mi-a trebuit un violoncel :
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă : am ales o lăcustă.
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu.
Și nu mai știu...




Farmece aș fi vrut să fac
Și printr-o ureche de ac
Să strecor pe un fir de ață
Micșorata, subțiata și nepipăita viață
Pînă-n mîna, cititorule, a dumitale.




Măcar cîteva crîmpeie,
Măcar o țandără de curcubeie,
Măcar nițică scamă de zare,
Nițică nevinovăție, nițică depărtare.




Aș fi voit să culeg drojdii de rouă,
Într-o cărticică nouă,
Parfumul umbrei și cenușa lui.
Nimicul nepipăit să-l caut vrui,
Acela care trăsare
Nici nu știu de unde și cum.



Am răscolit pulberi de fum...

Poezia Rada de Tudor Arghezi

RADA


Cu o floare-n dinți
Rada-i un măceș cu ghimpi fierbinți.
Joacă-n tină
Cu soarele-n păr, ca o albină.
Se-apleacă, se scoală, sare,
Cu sălbile zornăitoare,
Ca niște zăbale spumate.
Se înconvoaie pe jumătate,
Oprește șoldu-n loc, zvîrle piciorul
Spre pîlcul, în cer, unde Săgetătorul
Aține noaptea drumul vulturilor de-argint.




Și-a dezvelit sărind
Bujorul negru și fetia.
Parcă s-a deschis și s-a închis cutia
Unui giuvaer, de sînge.
Ai pune gura și-ai strînge.




Statuia ei de chilimbar,
Ai răstigni-o, ca un potcovar
Mînza, la pămînt,
Nechezînd.




Spune-i să nu mai facă
Sălcii, nuferi și ape cînd joacă,
Și stoluri și grădini și catapetezme.
Sînt bolnav de mirezme.
Sînt bolnav de cîntece, mamă.
Adu-o, să joace culcată și să geamă !

Poezia Morții de Tudor Arghezi

MORȚII




Ies morții...
Subt bolta cu clopot a porții,
Sînt zece la număr
Și, umăr de umăr,
Se duc, cîte doi, în coșciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Se duc împreună
Pe-ngheț și pe lună.




 Din condică zece s-au șters,
Vărsați în univers,
Cu brațele puse domol
Pe pîntecul gol.




Flămînzi, ei nu știu de foame
Și, țepeni, uitat-au de ger.
Răni vinete, semne intame,
Vor fi vindecate la cer.





 Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără-n boltă cu bățul.
Mort pare și calu-nlemnit
Și omul ce mînuie hățul.





Drum bun ! către groapa comună.
Țărîna vă fie mai bună
Ca domnii ce v-au osîndit,
Ca preoții ce nu v-au citit.




Și băgați
De seamă, să nu vă-ncurcați.
Căci mîine seară, poate chiar diseară,
Pe la aprinsul stelelor de ceară,
Mai treceți o dată
La judecată.

Poezia Cîntec Mut de Tudor Arghezi

CÎNTEC MUT




La patul vecinului meu
A venit aznoapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu îngeri și sfinți.
Erau așa de fierbinți,
Că se făcuse în spital
Cald ca subt un șal.




Ei au cîntat din buciume și strune,
Cîte o rugăciune,
Și au binecuvîntat
Lîngă doftorii și lîngă pat.




Doi îngeri au adus o carte
Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cîrjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare
Veneau de sus, din depărtare,
Cădind pe călcîie
Cu fum de smirnă și de tămîie.





Lumînări de ceară
Se încrucușară.
Scara din cereasca-mpărăție
Scobora în infirmerie,
Pe trepte de cleștar,
Peste patul lui de tîlhar.
Cei de față vorbeau pe dește
Cu el, și bisericește.
În tindă,
Creșteau plopi de oglindă
Și o lună cît o cobză de argint.
L-am auzit șoptind.
Și toată noaptea a vorbit cu ei
Și cu icoana Dumneaei
A de-a pururea Fecioare,
De Dumnezeu Născătoare.





- ,,Lăsați-l : nu poate să v-asculte,
Nu vedeți ? Azi are vizite multe,
Domnule grefier.”
Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer
Și atîrnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele închise
S-au acoperit cu ripide și antimise,
Și odaia cu mucegai
A mirosit toată noaptea a Rai.




L-am găsit
Zgîrcit.
El stă acum în pat.
Unde-i sufletul lui ? Nu știu. A plecat.

Poezia Fătălăul de Tudor Arghezi

FĂTĂLĂUL



Cu vreo cîteva tuleie,
Mă, tu semeni a femeie.
La sprinceană
Fetișcană,
Subsuoară
De fecioară.
Ai picioare
Domnișoare,
Coapsa lată
Adîncată,
Ca-n zuvelci ;
Urechile, ca doi melci ;
Doi zulufi cu doi cîrcei ;
Două boabe de cercei
Dezlipite, de muiere.
Și - al dracului ! - a miere
Și a tiparoase
Hoitul tău miroase.
Ți-este mîna
Ca zmîntîna,
Degetele ți-s -
Parcă ți le-a scris -
Gemene
Să semene ;
Degetele : ca viermușii,
Pielea : pielea corcodușii.
Solz de sticlă-n unghie.
Ochiul tău înjunghie,
Gura ta subt firișoare-i
Pafta cu mărgăritare.




Buzei tale apă dă
Fîntîna și leapădă.
Fata, de cum te-o vedea,
Ca din vînt rămîne grea,
Căci pleoapa de ți-o ridici
O ciupești cu trei furnici.
O fi fost măta vioară,
Trestie sau căprioară
Și-o fi prins în pîntec plod
De strigoi de voievod ?
Că din oamenii de rînd
Nu te-ai zămislit nicicînd.
Doar anapoda și spîrc,
Cine știe din ce zmîrc,
Morfolit de o copită
De făptură negrăită
Cu coarne de gheață,
Cu coama de ceață,
Cu uger de omăt -
Iese așa fel de făt.




Din atîta-mpărechiere și împreunare,
Tu ai ieșit tîlhar de drumul mare.
Na ! ține o țigare.

Poezia Lache de Tudor Arghezi

LACHE


Țăpos ca un cui
Licăre ca sabia,
Forfota ca vrabia,
Să-și păstreze taina lui.




Dintr-un ban face doi,
Cum vrei, galbeni și lei,
Descîntînd cu șoapte moi ;
Și dintr-unul face și trei.



Are un ciocan mut :
Bate și nu se aude.
Nicovala lui e ca de lut,
Și toate uneltele lui sînt crude.




Din metal face cocă, aluat,
Borșuri, scrum și rîntaș.
Le scade după ce le-a adunat,
Le face gogeamite caș,




Le împănează cu safire,
Scurge, tescuiește și frige -
Și scoate pentru chimire
Icre de aur, în linguri și pe cîrlige.




Și, a mai zis și o rugăciune
Pe care-o știa numai el.
Dintr-un tăciune
A scos o beteală și un inel.




Din copaie
A tras cu mîna, de-a dreptul,
O vîlvătaie
Care i-a luminat fața și pieptul.




Pentru multele lui minuni,
Lache stă închis de opt ani și patru luni.

Poezia Ion Ion de Tudor Arghezi

ION ION



În beciul cu morții, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraget surîs.
Trei nopți șobolanii l-au ros
Și gura-i băloasă-i ca de sacîs.





Cînd cioclu-l ridică-n spinare,
Ion parc-ar fi de pămînt.
De-l pui poate sta în picioare.
Dar brațul e moale și frînt.





În ochii-i deschiși, o lumină,
A satului unde-i născut,
A cîmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.




Departe de vatră și prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete și peri,
În cîrduri sînt morți și păduchii.

Poezia Streche de Tudor Arghezi

STRECHE



Nu știu ce-mi vine :
Aș mînca din fitecine
Și mi-aș pune mintea și cu tine,
Ca un porc.
Mă arde, mă frămînt, mă întorc.




Mi s-a făcut.
Gem și zbier ca un mut.
Mi-a lovit strechea
Și coapsa și gura și urechea.




Îmi caut leacul
Și la Dumnezeu și la Dracuul,
Degeaba.
Văzduhul mă ustură ca leușteanul și ceapa.



Am un piron în țîță
Și-un vătrai vintre mă ațîță.



Vreau să beau sînge și să rup
Ca un șarpe, caun lup.




Cînd se vîră-n ușă cheia
Parcă scrășnește femeia
Pătrunsă, despletită
Și neistovită.





Acum, la lună,
Stau părechile-mpreună.
Doamne ! mîna se pune,
Trupul se-nconvoaie, se lipește, se supune,
Oftatul șovăie, înnecul vine,
Și se zguduie mădularele, pline
Ca niște struguri, cu chin,
Ciorchin
Și boabe pe boabe.




La ușă, drugii zac în scoabe.
Paznicul numără și spune.
Nu se face nicio minune



Pătru Marin flăcău
De pe subt Ceahlău,
Mai are
Zece ani de închisoare.

Poezia Cina de Tudor Arghezi

CINA



În frig și convoi
Trec hoții-n convoi, cîte doi,
Cu lanțuri tîrîș de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cît lopata,
Dă ciorba din două hîrdaie.




Cîțiva au ucis,
Cîțiva ispășesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci :
Sau culci pe bogați, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strogoii și șui,
Strîmbați de la umeri, din șold și picior,
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,
Își duc parcă sîngele lor.

Poezia Pui de Găi... de Tudor Arghezi

PUI DE GĂI...



În ceața groasă
Carul se-ntorcea acasă.
Întuneric beznă.
Nu se vedea pînă la gleznă.
Caii mergeau din obicei,
Unde, nu știau nici ei.
Hamurile nu mai știau ce mînă,
Iepile sau muntele de țărînă.
Nu se mai vedea la nimic luminile,
Dar treaba era gata.
Omul și fata
Vînduseră toate găinile




Doamne ! parc-au dat cu oiștea în niște zid.
Iepile s-au împleticit.
Cinci oameni de cositor, cu un cuțit
Măruntaiele și buzunarele omului le-au scotocit.
Și, nevăzută, fata s-a strecurat în pîlca stătătoare
Și a orbecăit, tărăș ca o lipitoare,
Pe dihania nopții, vreme lungă,
Pînă ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă.




- ,,Oameni !'' În strungăreața ușii
Mîna fetei se lovi de mîna mătușii.
Mătușa, cine-o fi fost, o bagă în odaie,
Și fata povesti la vatră, într-un crîmpei de văpaie,
Că veneau de la tîrg, că le-au ieșit îndrum hoții
Și că ea scăpase pe dindărătul roții.
- ,,Fetico, stăi colea cu Dumnezeu, și
Lîngă fata mea te-i hodini.''





Avea și mătușa o fată
Despiepănată,
Și cîtreștrele femeile s-au suit în pat
Și s-au culcat :



Întîi, cele două fete,
Fata babii la părete.
Și baba desfăcu un cojoc
Și cuprinse fata noastră la mijloc.




Într-un timp, baba
Întinse laba.




Fata ei sforăia. Bun !
Și părea că și fata străină doarme tun.




Într-alt timp, se auzi un ciocănit.
Cinci oameni de plumb au venit
Și au șoptit
Că se întorc mofluzi la han.
Că omul ce-l beliseră pe drum n-avea la el un ban.





- ,,Mai tacă-ți gura și uită-te-ncoa :
E fata lui și banii îs la ea'',
Răspunse baba, arătîndu-i patu :
- ,,Ai să te duci și tu, fetică, după tat'tu !''
Și baba se linse pe buze,
Cu pofta de sînge a unei mîțe lehuze.



Ați înțeles cu toții
Că baba era gazda și ceilalți erau hoții.




Toți chitiră să bage fata-n beci
Și să-i facă de ducă, așa ca la berbeci,
Și să o puie pe jar.
Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopții a grătar.
Mai bine, bucată cu bucată,
Să fie aruncată.
Dar, vorba lui Terchea-Berchea,
Fata trăsese cu urechea.
Fata trăsese cu urechea.
Se strecură pe lîngă fata mătușii,
Ce dormea ca dușii
De pe lume, și-i luă locul încet.




Atunci, pe-ntuneric, berechet,
Brațele, mîinile, degetele, hoții, baba
Înăbușiră fata lor, o tîrîră-n beci, degeaba,
Pe cînd fata noastră fugi, pe ceață,
Pînă se făcu dimineață.





Baba miorlăie acum după fata-n închisoare,
Și hoațele de la femei o scuipă și o tîrnuie.
Tîlharii taie-n ocnă sare,
Și capul lor cîrciumarul Cîrnu e.

Poezia Flori de Mucigai de Tudor Arghezi

FLORI DE MUCIGAI



Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.
Sînt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de-acum.
Cînd mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu a mai crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.




Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Și mă durea mîna ca o ghiară
Neputincioasă să se strîngă.
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mîna stîngă.

Poezia Incertitudine de Tudor Arghezi

INCERTITUDINE


Îmi atîrnă la fereastră
Iarba cerului, albastră,
Din care, pe mii de fire,
Curg luceferii-n neștire.




Sufletul, ca un burete,
Prinde lacrimile-ncete
Ale stelelor pe rînd
Sticlînd alb și tremurînd.




Scama tristeților mele
Se-ncurcă noaptea cu ele,
Genele lui Dumnezeu
Cad în călimărul meu.





Deschid cartea : cartea geme.
Caut vremea : nu e vreme.
Aș cînta : nu cînt și sînt
Parc-aș fi nu mai sînt.





Gîndul meu al cui gînd este ?
În ce gînd, în ce poveste,
Îmi aduc aminte, poate,
Că făcui parte din toate ?




Scriu aci, uituc, plecat,
Ascultînd glasul ciudat
Al mlaștinii și livezii.
Și semnez :
 Tudor Arghezi

Poezia Nu Te Teme de Tudor Arghezi

NU TE TEME




Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi :
O să te prăvale noaptea și-au să amuțească solii,
Sfărît în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,
Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii.




Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte
Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,
Cînd prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,
Cîntă caldă doina bălții, misticului tău auz.




Lasă horele și trînta să-ți învie cimitirul,
Cela ce ridici beteala iederilor peste vis
Și, uitîndu-ți rădăcina, îți urmezi pe bolta firul,
Pentru că în vîrf o floare cît o stea i s-a închis.




Pleacă-te, îmbelșugată, tu, tulpină, peste țară,
Și cu rodul greu sărută șesul vetrei, de gunoi.
Scoate vîrfurile, de te bizui, și podoabe înnafară :
Rodul va cădea și singur înlăuntru, înnapoi.

Poezia De-a V-ați Ascuns... de Tudor Arghezi

DE-A V-AȚI ASCUNS...



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.












E joc viclean de bătrîni,
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tina,
Joc de slugi și joc de stăpîni,
Și fiecare îl joacă bine.




Ne vom iubi, negreșit, mereu,
Strînși bucuroși la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămîne greu,
Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.





Jocul începe încet, ca un vînt.
Eu o să rîd și o să tac,
O să mă culc la pămînt.
O să stau fără cuvînt,
De pildă, lîngă copac.





E jocul Sfintelor Scripturi.
Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos
Și alții, prinși de friguri și de călduri,
Care din cîteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.




Voi să nu vă mîhniți tare
Cînd mă vor lua și duce departe
Și-mi vor face un fel de înmormîntare
În lutul afînat sau tare.
Așa e jocul, începe cu moarte.




Știind că și Lazăr a-nviat,
Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,
Ca și cum nu s-a întîmplat
Nimic prea nou și prea ciudat.
Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.




Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Pășune, bordeie și oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Și pentru mîncare.





Toți vor învia, toți se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plînge și toarce,
La văcuțe, la mioarce,
Ca oamenii gospodari și vii.





Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moși-strămoși.
De o cam dată, feții mei frumoși,
O să lipsească tata vreo lună.




Apoi, o să fie o întîrziere,
Și alta, și pe urmă altă.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cît se cere,
Din lumea ceealaltă.






Și, voi ați crescut mari,
V-ați căpătuit,
V-ați făcut cărturari,
Mama-mpletește ciorapi și pieptari,
Și tata nu a mai venit...




Puii mei, bobocii mei, copiii mei !
Așa este jocul.
Îl joci în doi, în trei.
Îl joci în cîte cîți vrei.
Arde-l focul !

Poezia [Adio] La Târgoviște de Grigore Alexandrescu

[ADIO ] LA TÂRGOVIȘTE


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită
E gloria și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văz lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.


Dar cine se aude și ce este ast sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjie-un glas...

................................................................................

Dar unde sunt acestea? sau dus! au fost părere,
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orce mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut


Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii de frică tremurând.
Al nopții tâlhar vine și pasări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.

..............................................................

..................................................................


Mă scol, mă d-aicea; pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrămi destule ca se plâng.


Aicea am speranță se aflu mulțumire;
Eu voi să auz unda și cerul să-l privesc,
Să văz a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;


Aci stejarii cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale ramuri spre-azurele câmpii,
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.


Din coasta-acestor stânce, din vârful astui munte,
De unde își apucă vulturul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină p-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor;


Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.


Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m-am frănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.


Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire de loc nu întâlnesc.
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.



Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna p-a mea frunte și caut un mormânt.


Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;


așa, fără-ndoială, amara mea viață
D-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.


Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat,
Ca frunzele aduse de vijălii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.


De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văz îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.


Când toamna să arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstii-mi floare,
Zic lumei un adio: iaulira și mă duc.

Poezia Toamnă de Suflet de Tudor Arghezi

TOAMNĂ DE SUFLET


Zilele alba, iată, au început să plece,
Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți.
În țărm se face seară, și steaua-n cerul rece
Păzește cripta nopții cu candeli și peceți.


În șirul vieții noastre întreg, se face seară,
O seară fără sunet, nici vînt, nici amintiri.
Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,
Convoi de goluri strîmpte pe undele subțiri.


De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă !
De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz !
Nu. Nemișcată-n margini, lumina se răstoarnă
Și, ca să cînte, streajă de sus și-a luat răgaz.


De-aș fi un stei de peșteri, cioplit cu dalta-n lung,
Aș sta s-aștept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă,
Cele din urmă mute vecii să le ajung,
Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă.

Poezia Priveghere de Tudor Arghezi

PRIVEGHERE



Nu-nchide ochii, nu adormi.
Ceasul e pe-aproape, pe-aci,
Trebuie să treacă.
Poate cam pe la toacă,



Poate cam între vecernii și utrenii,
Cam după amurgul cu mirodenii,
Pe la greieriș,
Cînd își ivește din papuri, furiș,
Luna creasta.
Cam pe vremea asta.




Ia seama bine.
Ceasul o singură dată vine.
Bagă de seamă.
Nu tăcea dacă auzi că te cheamă.
Spune-i ceasului : - ,,Ți-am auzit aripa de scrum,
Cată-ți de drum''.





Vezi ușile să-ți fie încuiate,
Ferestrele ferecate
Și poarta de la ogradă.
Că or să vie grămadă
Și sfintele femei,
Care se vor înnălța din călcîie citeștrei,
Cu făclii de ceară
Pînă la geamuri, ca să ceară
Trupul tău adormit.



Strigă : - ,,Nu-i adevărat ! Nu sînt răstignit !
Dovadă pălmile și tălpile mele.''


Și pune cîinii pe ele.

Poezia O Zi de Tudor Arghezi

O ZI


Ziua de ieri s-a ținut după mine, crezînd,
Ca un cîine flămînd,
Că e legată cu ceva, cu vre o curea,
Și la o răspîntie cu statui
S-a întors, văzînd că nu-i.





S-a pierdut neputicioasă și pribeagă
După ce vremea întreagă
M-a urmat, pas cu pas, pînă azi
La amiazi.



Cine și-a pierdut o zi cît o viață
S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceață.

Poezia Făclii de Tudor Arghezi

FĂCLII



Făclii și candele la rînd,
Stinse, aprinse, fumegînd,
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.
Cartea veche singură se răsfoiește,
Învațată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.




De marginea foilor de jos,
Treiburicele închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.
Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.




Noaptea, cotobăiește la strană și în altar
Uu strigoi de ieromonah cărturar
Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi. Și, iacă,
Sînt închiși toți în anii tăi, în trecut !
I-ai trăit ? Ți s-a părut ?