Fabula Cele Două Capre de La Fontaine




CELE DOUĂ CAPRE


Cum rupseră o gură, două
de iarbă umedă de rouă,
mânate de un duh de libertate,
porniră spre pășuni îndepărtate,
pe stâncile zvârlite de munte peste slăvi,
să-și plimbe nostalgia și setea de isprăvi.
O, nimeni, nu le poate opri, cu toată cazna!
Deci, cele două Capre porniră-ndată razna,
lăsând în urmă țarcul din livadă.
Mai sus de nori, acolo,-n slăvi, pe munte,
aveau, din întâmplare să se vadă
și, vrând-nevrând, să se înfrunte
pe-o punte
atât de-ngustă, că pe ea
nici două nevăstuici n-ar încăpea.
Iar apele șuvoiului, adânci
și repezi, cu vârtejuri și bulboane,
ce s-auzeau vuind cumplit sub stânci,
aveau să bage frica-n amazoane.
Și una dintr-o parte și alta dintr-o parte
porniră, totuși, dârze, mai departe...
Eu parcă-i văd la fel, prin pâcla anilor,
pe Filip și pe Ludovic cel Mare
venind la conferință, pe cărare,
în Insula Fazanilor !
Aidoma, semețele hoinare
ajunseră la jumătatea punții,
cuprinse de-ngâmfare.
Cum se credeau cu nimb în jurul frunții
(întâia dintre ele ca urmașă
a unei vrednice strămoașe,
de Polifem pe vremuri, lăsată Galateei
a doua, strănepoata Amalteei,
ce l-a hrănit pe Jupiter în fașă)-
nevrând să dea nici una înapoi,
căzură amândouă în șuvoi.


Asemenea pățănii nu sunt noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.