Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos





CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.