Poezia [ Acuma Cîntecul S-a Sfîrșit... ] de Magda Isanos




[ ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRȘIT... ]



Acuma cîntecul s-a sfîrșit.
Nu știu dei bine ori rău.
Din frunze-am cîntat. Dumnezeu,
lîngă mine stînd, mi-a șoptit.




De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Și cîteodată-avea glas de om.
,,Sărbătorește, mi-a spus el, aceste
cîmpii dezmierdate și creste...''




Și ca o pasăre neînvățată
m-am apucat să cînt. Eram mirată
și bucuroasă, și nici n-am simțit
cum trece anotimpul fericit !




Zburați, cîntece, zburați departe,
scuturați-mă de pămînt și moarte,
și preamăriți natura-n care încă
e liniște și-nțelepciune-adîncă.







Poezia Stîngăcie de Magda Isanos





STÎNGĂCIE




Tu ai ținut cîndva întreaga-mi viață
în mîna ta cam mare și stîngace,
cum ții un pui, care-ntr-o dimineață
năuc și fraged iese din găoace,




și-i simți bătaia inimii atunci
cum asurzește dramul lui de lut,
de frică să nu-l sfarmi ori să-l arunci,
dar tu se vede că n-ai mai avut,




În mîna ta, o floare ori un pui,
pe care - asta-i trist - să-l fi iubit,
și nu e vina ta că l-ai strivit ;
se-ntîmplă dintr-acestea prișicui.






Poezia Cîntecul Deșertăciunii de Magda Isanos





CÎNTECUL DEȘERTĂCIUNII



Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zîmbete și versuri,
și-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
cum află o zi de primăvară.




Asemenea fărîmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
și scrumu-i taina strălucirii mele.




De la un loc cu pulberea și iarba
am legănat sub soare cîte-un vis
și tînăra și mîndră l-am și scris,
ca vremea să-și împiedice-n el graba.




Eu voi trăi puțin, însă prea mult
cînd cuget cules-am din durere,
și-adesea-mi par și mie că-s părere,
și nu mă cred, cu toate că m-ascult.




M-am copt asemeni spicelor și-aștept
să vie secerișul și să cad
Într-un hambar de scîndură de brad,
în care stai cu mîinile pe piept.




Și, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gîndul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea cîtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, și de soare.






Fabula Peștii Și Cormoranul de La Fontaine




PEȘTII ȘI CORMORANUL


Nu se afla un iaz în tot ținutul
să nu-i dea Cormoranului tributul!
E drept că-n tinerețe
merg toate ca pe roate;
dar către bătrânețe
nu prea mai merg chiar toate...
Prea vârstnic, Cormoranul ca să mai vadă, poate,
cum trebuia, prin unda de mărgea,-
trăia de la o vreme cum putea,
ca omu-n post :
destul de prost...
Dar, cum, necum,-
nevoia-ți dă povețe,
că-i dascăl bun
și dornic să te-nvețe.
Ce s-a gândit? Să roage un Rac să dea de știre
în iaz că Peștii, sigur, se-ndreaptă spre pieire,
de vreme ce și-a pus în gând stăpânul
să-i pescuiască pân` la unul...
Le spus Racul, deci, cum vine cazul.
S-a-ntunecat de-atâta jale iazul!
Toți peștii vin, se duc, se zbat
ca pe uscat,
și țin un sfat,
trimit un deputat
să-ntrebe; - „E adevărat?
Chir Cormoran, de unde ai aflat?
Primejdia e oare-atât de mare?
Nu știi, cumva, mai poate fi scăpare?...”
-„Mai este una: folosiți răgazul
și părăsiți cu toții-n grabă iazul!”
-„Îl părăsim! Dar cum?...” - „Vă duc chiar eu
acolo-n adăpostul meu,
departe, într-o peșteră,
în care Firea meșteră
a făurit un eleșteu...”
Și bieții pești, din firea lor netoți,
au pus temei pe-o astfel de nălucă
și l-au rugat în eleșteu să-i ducă
de unde, pe-ndelete, el i-a mâncat pe toți.
Au învățat că-i bine să nu mai pui temei
pe fariseri.
Dar lor, ca pești, îmi pare, li-i totuna
că-i prăpădește Cormoranul, găliganul,
sau că-i mănâncă lumea, căpcăuna:
tot un stomac, oricare-ar fi gămanul!
Deosebirea nu e tocmai mare:
o zi mai mult sau mai puțin de așteptare...

Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine




BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.

Poezia Rătăcind Cu Luna de Magda Isanos





RĂTĂCIND CU LUNA




E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.




Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,




și-a curs - argint și miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,




și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu cîte cimitire.




Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.




Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini,
și, dacă nu se poate astfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decît cu jarul soarelui de mîini...






Poezia Întîlnire-n Noaptea de Primăvară de Magda Isanos






ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ




Prin vreme, dintr-o altă primăvară,
se-ndreaptă către mine-agale-o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! ) ;
ea-ntinde mîna, parc-ar vrea să-mi ceară
un zîmbet, dintr-acele fără rost,
și mă privește-n față, cu mirare,
și tristă, fata asta depre care
fotografii și oameni spun c-am fost.
Aș vrea s-o iau de mînă și să plîng,
dar nu știu pentru ce nu pot s-o fac -
e-n jurul ei un farmec de copac
abia-nflorit - și-n scoica mea mă strîng,
s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară,
întocmai ca și-atuncea cînd o fată
( ce cunoscută mi-i și-ndepărtată ! )
se-ndrăgostise pentru-ntîia oară.







Poezia Varianta de Magda Isanos





VARIANTA



Sunt sora ierbii tinere de-afară.
Aceleași seve curg într-amîndouă,
și ne-a lăsat aceeași ărimăvară
pe gene suferința, ca o rouă.




Privirea dimineților albastre
mirată soarbe boabele de rouă,
care străbat prin zîmbetele noastre
cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă.




Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor
și, spic de aur, sufletul așteaptă,
culegător ales cu mîna draptă
s-adune bobul dulce-sunător.






Poezia Iarba de Magda Isanos





IARBA



Și-n trup și-n spice viața grea s-adună
și, fără să păstrăm vreo amintire,
eu și cu iarba, sora mea cea bună,
voioase creștem peste cimitire.




Deasupra noastră cerul întretaie
cărări de stele, fără să ne cadă,
și pentru amîndouă-aceeași ploaie
din ochii lui albaștri o să cadă.




Și eu și iarba ne-nchinăm la soare ;
de-a lungul primăverilor visăm,
și-i ducem zării triste la picioare
tot aurul pe care i-l furăm.




Ni-i dragă lumea pururea frumoasă,
dar paiul vieții noastre e subțire ;
și eu și iarba vom cădea sub coasă,
ca să ne căutăm prin cimitire.





Poezia După Ce... de Magda Isanos






DUPĂ CE...


După ce frunzișul fu plin de șoapte,
după ce soarele privi îndelung lucrurile
cele vii și moarte de pe pămînt,
atunci își aprinse toamna-n cer rugurile.




Și-ntr-o zi văzui că totul e gata.
Rotunjime merelor egal răsuna ;
prasadele, poama ciugulită și coaptă
în zarea lovită de aripi sclipea.




Frunzele încă nu cădeau. Florile încă
întîrziau pe-un pămînt sunător.
Jur-mprejur atunci izbicniră pădurile :
aur, și sînge, și flăcări. Toate mă dor !






Poezia Să Vă Cînt, Fructe... de Magda Isanos





SĂ VĂ CÎNT, FRUCTE



Să vă cînt, fructe, să vă cînt...
Adînci îs rădăcinile-n pămînt.
Dar gloria-mprejurul frunții voastre
e ca un nimb de tresăriri albastre.




Merele-n iarbă rostogolite,
prasade pe creanga plecată, gutui...
Ce veselă horă de fete gătite !
Și viarmele doarme pe laurii lui.





În carnea cu miros de floare
aurora boreală răsare ;
harbuzul trosnește, semințele curg.
Și-i toamnă și-amurg...





Poezia Dormiți, Dormiți... de Magda Isanos






Dormiți... dormiți, sub proaspătă zăpadă,
morminte rotunjite-abia-n cîmpie.
Așa de rece noaptea o so cadă,
așa degrabă vremea o să vie.




Și voi sînteți cupole scufundate,
dintr-un oraș odată-nfloritor,
cînd ca un ultim clopot mai străbate,
azi, sufletul poetului, sonor.





Dar auziti-l, voi,
morminte reci, cetăți nepăsătoare,
prin care se coboare negre ploi
și subțirică, albă, trece-o floare.




Dormiți, dormiți cu stele de pază
și-ntr-un crepuscul dulce-ngrămădite,
popoare-ntregi de plante-acum visează
furtuna unor crengi nebiruite.





Poezia Acum, Dimineața de Magda Isanos





ACUM, DIMINEAȚA



Acum, dimineața e-naltă și plină
de arbori care tremură ușor
și de coline singure-n lumină,
ce-n respirații unice cobor.




E vară, pînă sus în cer e vară,
și verdele acestor mari cîmpii
ne-nvață că și morții au o țară,
și mările, tăcute temelii,












Poezia Insula Scufundată de Magda Isanos





INSULA SCUFUNDATĂ




În podul palmei sale ridicase
zeul mării insula cu terase
și munți de safir.
O scufunda din cînd în cînd. o trăgea c-un fir
nevăzut s-arătau corăbii în zare,
sau cînd bătea vîntul prea tare.





Altfel, plutea
ca o frunză de aur pe ape.
Zeul dormea pe-aproape,
undeva, pe nisipul mărunt,
cu părul de sare cărunt,
plin de crabi și de scoici. Vedeam
prin pînza de apă subțire
tîmpla-i cu vinișoare de mărgean.
O, cîtă pace era-n ocean
atunci...
Odihnindu-se de asprele lui porunci,
meduzele și peștii străvezii
dormeau lîngă albăstrele temelii
ale insulei. Beau apa ușoară
din gura rîului.
poate-ascultau
păsările, care-n fiece seară,
ascunse-n stufiș, cîntau.




Nimenea nu călcase încă
nisipul. Vedeam urma adîncă
a unui monstru marin mort de mult.
Oasele lui albesc lîngă munți. I-au amult
păsările carnea înc-aburind.
Și algele, cu fiece val tresărind,
s-au depărtat.
Marea s-a zbătut și-a oftat :
- Unde mi-i fiul,
întraripatul și străveziul ?




De-atunci insula s-a încins
c-un inel de coral
de care se sparge întîiul val
de mînie-al oceanului necuprins.



Stă singură. Munții din mijloc sclipesc.
Pădurile cad într-o pulbere neagră.
Altele cresc.
Pasărea paradisului, schimbîndu-și penele,
presară poienele.
S-aud căzînd fructele cocotierului,
care-ndată se desfac pe nisip.
Și-ndoita splendoare a cerului
și-a mării luminează-ntr-un chip
nefiresc
toate lucrurile care-aruncă umbre și cresc,




pînă cînd se deșteaptă zeul și trage c-un fir
nevăzut insula de safir,
înapoi, pe nisipul mărunt,
în fundul mării, unde-atîtea sunt.










Fabula Cei Doi Șoareci, Vulpea Și Oul de La Fontaine




CEI DOI ȘOARECI,VULPEA ȘI OUL


Știindu-te că-n multe privințe ești întia,
te-aș ridica în slavă, Iris mai sus de soare ;
dar nu ești făurită ca mii de muritoare
și-ai refuzat într-una și smirna și tămâia.
Femeia-i tot femeie!și, sub această latură,
cu zeii și cu regii s-aseamănă frumoasele :
li-i teamă să-și zărească în vreun stih ponoasele.
Dar laudă-le-ntr-una și-n veci nu se mai satură!
Licioarea asta dulce, slăvită de poeți,
cu care zeii gliei ușor poți să-i îmbeți,
nectarul ce s-aduce lui Joe-n boloboace
e lauda și ție cu nici un chip nu-ți place.
Discuțiile-nalte îți pun pe frunte nimburi.
Discuțiile- minunate schimburi!
Se întâlnesc în ele (directe, indirecte,
la voia întâmplării) atâtea subiecte.
În vorba dumitale nimicurile-mi par
că au și ele partea lor de har.
Himerele, știința, menirile virtuții,
de toate e nevoie în astfel de discuții
ce-mi par ca o grădină
cu har din altele sfere,
în care o albină
din toate face miere.
Acestea fiind spuse, nu cred să mă mustrezi
că-n fabulele mele, din când în când, mai vezi
ceva dintr-o doctrină subtilă, îndrăzneață.
Din toate scoate omul povețe pentru viață!
Și după teoria acestei noi doctrini,
jivinele ar fi niște mașini,
făcute doar din arcuri (ține minte!),
din trupuri fără suflet și fără simțăminte,
ceasornice ce umblă frumușel
cu pași egali, orbește, fără țel.
O roată mișcă alta și altele la rând
și-l face, pân` la urmă, să-l și auzi sunând.
Și, după spusa lor, în chip statornic,
jivinele-s la fel ca un ceasornic.
Un obiect, ne spune înțeleptul,
lovește într-un loc și el, de-a dreptul,
trimite mai departe vestea-n grabă.
Impresia prin simțuri dintr-însa se înjgheabă.
Dar cum se-njgheabă? Vrei, nu vrei,
din trebuință, după ei.
Nici vreri, nici pasiune :
jivina se supune
pornirilor numite, de obicei, plăcere,
tristețe, bucurie, iubire sau durere
sau altor stări aidoma, în fine.
Dar stai puțin să ne-nțelegem bine.
-„Ce-i ăsta?” -„Un ceasornic!” -Dar omul?” -„Altă aia!”
Ascultă cum expune Cartesius trăsnaia.
(Păgânii, din Cartesius, făceau
un zeu, de-l cunoșteau!
El între om și spirit, cu minte-ai înțeleaptă,
a izbutit să ție o terezie dreaptă.
cum între om și scoică, bunăoară,
o șine nu-știu-care, o vită de povară!)
Dar iată judecata autorului.
Din toate dobitoacele din lume
-odrasle ale Creatorului -
doar eu am darul gânditorului :
știu să gândesc și ce gândesc anume.
Or, știi, Iris, prea bine, din anumită știință,
că dacă și jivina ar fi având putință,
ca omul, să gândească, asupra ei și-a firii,
n-ar căuta să intre în tainele gândirii.
Descartes, în schimb, ne spune hotărât
că vita nu gândește cât de cât.
Nici ție, ca și mie, nu-ți vine greu să-l crezi.
Și totuși, când în codru ai un prilej să vezi
un Cerb bătrân, isteț, cu zece coarne,
că-i hăițuit cu larmă de haite și de goarne
și-n van vrea cărarea-n desiș să i se piardă,
văzându-se-ncolțit de-ntreagă ceardă
stârnește altul, tânăr, și haita o desparte,
voind în felul ăsta să scape de la moarte.
O, câtă chibzuință și câtă cutezanță
desfășură, sărmanul, să scape cu vieață!
Sucește vânătorii, creându-le probleme,
înșală-ntreaga haită, cu mii de stratageme
și, ca un șef de oaste, îi joacă și îi poartă,
vădindu-se că-i vrednic de o mai bună soartă.


Când Potârnichea-n deznădejde
își vede puii în primejdie
și știe că doar unul - Puișorul -
nu ar putea să-ți ieie încă zborul -
se face că-i rănită și aripa i-e grea
și-atrage vânătorii și câinii după ea,
scăpându-și puișorii cu vieață,
iar când Azor se bucură c-o-nhață
din iarba tăvălită, ca pe-o broască,-
pornește-n zbor și-și lasă dușmanii gură-cască...


Pierduți în ceața Nordului că-n fum,
în țara lor nespus de depărtată,
hălăduiesc atâția și acum,
neștiutori, ca-n vremea de-altădată.
Vorbesc de oameni numai, căci jivinele
își îngrijesc mai bine vizuinile
și construiesc zăgazuri din lut și din pietroaie
să-și apere ținutul de puhoaie ;
din trunchiuri de copaci, din crengi, din gold,
durează peste răuri ca un pod.
Conduși de un bătrân fără răgaz,
toți castorii lucrează întreaga ziulică
la vizuini, la poduri, la zăgaz.
Văzând cu câtă trudă și artă le ridică,
Republica lui Platon îți pare-o ucenică.
Doar oamenii și astăzi, cu știința lor cu tot,
și iarna, ca și vara trec râurile-not,
iar Castorii, în zile geroase,
o duc ușor, la adăpost, în case
și peste pod trec râul fără zor,
căci podu-i rod al iscusinței lor.
Cum fac minuni din trunchiuri, din crengi, din lut, din stuh,
și Castorii să fie doar trupuri fără duh?...



Ascultă și povestea de mai jos,
pe care-o știu de la un rege glorios,
viteaz fără teamă din povești
ce-a stăvilit puhoaiele turcești.
E regele polon . Deci, ia aminte
că regele nu minte.
La granița cu una
din țările vecine,
se războiau într-una
oștirile unor jivine
din neamul Vulpii, după câte știu,
căci ura lor trecea din tată-n fiu.
Și-n luptă înzestrată, ca și noi,
cu cete--naintate de pază și iscoade,
cu cercetași, străjeri și ambuscade,
cu mii de născociri și lucruri noi
din știința blestematului război
-fecior al neființei și tată de eroi-
le crește istețimea prin astfel de isprăvi.
Homer ar fi în stare să le-o înalțe-n slăvi.
Și dac-ar fi, să zicem, că s-ar întoarce-n viață
Descartes, - ce-ar spune, oare, de pildele de față?
Ar spune că natura e pricepută-n ițe
Și toate le rezolvă prin arcuri și rotițe
și că prin, hai să zicem, ceva ca un șurup
memoria-i legată strâns de trup
și, datoria ei, jivina poate
să umble și să facă mai de toate.
Când reapare nada, cum, necum, -
firește că urmează vechiul drum,
să-și caute icoana de-altădată
în minte-ntipărită și păstrată
și fără ajutorul gândirii, prin urmare,
o  face să răspundă cu-aceeași comportare.
În tot ce face, însă, un om, ori ce nu face,
nu seamănă cu-aceste dobitoace.
Într-însul nu-și găsește precăderea
nici nada, nici plăcerea,
ci, mai presus de toate, îl hotărăște vrerea.
În orice-ar fi să facem și-oriîncotro ne-am duce,
e un principiu ager, în noi, ce ne conduce.
Distinct de trup, deși din trup începe,
mai bine decât trupul se concepe
și ascultăm de dânsul cum putem
ca de un jude, - judele suprem.
Au cum pricepe trupul porunca și-o traduce?
Văd mâna cu unealta. Dar cine o conduce?
Și stelele ce-n slavă pierdute gravitează
au cine le-ndrumează?
Vrun înger stă de veghe în fiecare astră?
Un duh străin conduce mașinăria noastră.
Impresia se-njgheabă. Dar cum? N-avem habar!
Mereu ne vom izbi de câte-un „dar”.
Doar în Divinitate ne-vrednicim de har...
Habar n-avea de astea, nu-i vorbă, nici Descartes
și nici nu văd hotare, aici, ce ne despart.
Desigur, în jivine (citate ca exemplu)
nu intervine duhul. (Doar omu-i este templu!)
Jivinelor se cade, de-aceea, să le dau
un punct în plus pe care nici plantele nu-l au,
cu toate că, se știe, și plantele respiră.
Dar cele ce urmează nu ne miră?


Tot căutându-și de mâncare,
doi Șoareci au găsit un ou
-provizie destul de mare:
n-avea nevoie de un bou -
și fără cârcotă sau ceartă
se pregăteau să și-l împartă,
când printre niște tufe o Vulpe au zărit
-un musafir cu totul nedorit.
Au cum să scape oul? S-apropia pârjolul!
Să-l lege? Să-l târască? Să-l dea de-a rostogolul?
Era cu neputință: ar fi-nsemnat să riște -
Nevoia știe, însă, metode noi să iște.
Fiind departe încă de ei cumătra Vulpe,
un Șoarece se culcă pe spate, în miriște,
ținând cu grijă oul între pulpe,
iar celălalt trăgându-l de coadă-n chip de sanie,-
ajunseră în bortă c-oleacă de strădanie.
Mai poate nu-știu-cine de-acuma să susțină
să nu vorbim de duh într-o jivină?
Ba, eu le-aș da, ca faur, și lor ca și copiilor!
Nu cugetă copiii la vârsta jucăriilor?
Deci poate să gândească, măcar din joi în Paște,
chiar cel ce mai de loc nu se cunoaște.
Eu cred că o jivină mai măiastră
va fi având un fel de judecată,
chiar de n-o fi așa cum e a noastră.
De multe ori vedem că ne-o arată
-că-i Castor, că e Șoarece sau Corb -
și e mai de valoare ca mecanismul orb.
Aș preschimba o mână de materie
în niște chintesență de atom,
mai greu de priceput de orice om
sau (ca să nu ne sperie)
în altceva, nestamnic, mai viu ca pălălaia.
Purificând butucul, se schimbă vâlvătaia
în licărul luminii ce poate să ne deie,
chiar -poate - despre suflet, o idee.
Nu-i chip ca însuși plumbul să se preschimbe-n aur?
Aș face din lucrarea aceasta un tezaur
în stare să și cugete, să simtă
și nici un maimuțoi să n-o dezmintă;
iar pentru oameni ca făpturi terestre
aș hărăzi o îndoită zestre :
un suflet deopotrivă pentru toți
-deștepți, nebuni, odrasle și netoți,
ori musafiri ai lumii cu rang de dobitoace;
iar pentru om și îngeri aș mai face
un suflet nou, comun în bună parte,
cu început și, totuși, fără moarte
ce-ar urmări, prin sfere, falangele cerești
și toate le-ar străbate, ca raza prin ferești.
Și cât ar dăinui copilăria,
acest vlăstar ciudat, purces din slavă,
nu și-ar vădi pesemne-n noi solia
decât ca o lumină sfioasă și firavă.
Dar, matur, judecata i-ar sfredeli mai lesne
materia trupească, ce-n dârzele ei bezne
ar înveli într-una, mai avan,
întâiul suflet, șubred, grosolan.

















































Fabula Uliul Și Privihhetoarea de La Fontaine




ULIUL ȘI PRIVIGHETOAREA


Femeile și câinii stârneau o zarvă mare
și-l petreceau copiii din sat cu huiduieli.
Dar Uliul, hoțul slăvii, venit după ciupeli,
a izbutit să prindă Privighetoarea-n gheare.
-„Nici nu ți-ai umple, nene,
cu mine bine pântecul,
că-s numai cânt și pene.
În schimb, ascultă-mi cântecul.
În melodii duioase și divine,
cum știu să cânt pe lume numai eu,
ți-oi depăna povestea lui Tereu...
-„Tereu?... E vro mâncare pentru mine?...”
-„Nu, e un rege crud, un căpcăun,
de mine-ndrăgosit ca un nebun.
Ti-oi arăta așa frumos ce-am pătimit,
c-ai să rămâi pe drept cuvânt vrăjit...”
-„Îmi scurmă foamea pântecul
cu ne-ndurate gheare,
și tu-mi dai ghes cu cântecul?
Când pântecul e gol urechi nu are!”

Fabula Maimuțoiul Și Motanul de La Fontaine




MAIMUȚOIUL ȘI MOTANUL



În casa unui om din vreme veche,
trăia o-mpielițată de pereche :
un maimuțoi
-pocitul Maimuliță-
și un cotoi
-cumătrul Motănilă.
Când dispărea slănina, brânza, cașul,
nu căuta pe la vecinul făptașul...
Ci cum ședeau, odată, la vatră lighioanele
și urmăreau cum se coceau castanele,
un îndoit folos credeau c-ar scoate
de-ar izbuti să le mănânce toate,
făcându-și lor un bine și altuia un rău.
Și maimuțoiul, marele mâncău,
i-a spus. „Fârtate năpârstoc,
tu ești mai priceput ca mine, zău.
Ce-ar fi să scoți castanele din foc?...
Zis și făcut! Fârtatul priceput
a și-nceput
să scoată cu gheruța castanele din foc,
în vreme ce maimuța
le și mânca pe loc.
Când se ivi o slugă,
o rupseră la fugă.
Flămând și cu lăbuța pârlită de văpaie,
mai căpătă motanul neghiob și o bătaie.


Câți nu s-aleg în viață cu foloasele,
și alții trag, în locul lor, ponoasele!

Fabula Făclia de La Fontaine




FĂCLIA


Când roiurile primelor albine
din zările olimpice-au purces,
sus, pe Himet , sălașul și-au ales,
pe cline cu poieni de floare pline.
Cu timpul, niște oameni mai hămesiți ca lupii
ambrozia divină, din faguri, le-o prădară
și, lacomi, le lăsară
pustii de miere stupii,
iar ceara în făclii o preschimbară.
Ci iată că odată o falnică Făclie
văzând prin partea locului
cum însăși moalea glie
se schimbă-n cărămizi la para focului,-
voind să biruiască truda timpului,-
(aidoma făpturilor Olimpului)
se azvârli ca Empedocle -n foc
și se topi în vâlvătăi pe loc.


Nu toate-s cu putință pentru toți :
mai bine chibzuiești și te socoți
și nu te-apuci să faci decât ce poți.

Fabula Leopardul Și Maimuța de La Fontaine




LEOPARDUL ȘI MAIMUȚA


Poftind o lume găgăuță
să-i viziteze-n șandramale,
un Leopard și o Maimuță
se străduiau s-adune, la bâlci, ceva parale.
-„Eu,zise Leopardul, mă bucur de renume,
căci meritele mele sunt cunoscute-n lume.
Dovadă, mai presus de vro tăgadă,
e c-a ținut și Vodă să mă vadă.
Iar când va fi să mor, mi-a spus c-ar vrea
să-și facă un manșon din blana mea,
atât e de vărgată și tărcată
și de împestrițată și bălțată!”
Voind mai de aproape să-l vadă cum arată,
intrară curioșii, dar și ieșiră-ndată.
-„Eu n-am, a spus și sprintena Maimuță,
ca dumnealui, comorilor în spate,
ci ici, în tărtăcuță,
și mă pricep la salturi, la pozne, la de toate.
Vi s-o părea că-s mică, dar sunt de viță mare
și vin în trei corăbii, pe mări, din altă zare,
să vă vorbesc (căci știu să și vorbesc),
să mă pocesc, să țopesc, să dănțuiesc,
să sar prin cerc, uimindu-vă pe toți...
Și totu-i doar un zlot nu șase zloți!
Iar celui ce nu-i place ce-i arăt,
îi dau și bănișorii îndărăt...”


Privind la felurimea costumelor, bogată,
te plictisești îndată.
Dar bogăția minții rămâne nesecată!
Așa sunt și boierii când îi privești atent :
atâția au în straie unicul lor talent!

Fabula Cei Doi Porumbei de La Fontaine




CEI DOI PORUMBEI


Doi porumbei, cu gungurit în glas,
trăiau sub o cornișă de cetate
și se iubeau cu dragoste de frate.
Dar unuia, urându-i-se-acas`,
Porni,-ntr-o zi, spre țărmuri depărtate.
-„O, dragul meu, așa ceva se poate?
Îl părăsește pe bunul tău fârtat
ca să cutreieri lumea-n lung și-n lat?
Absența-i cea mai crudă urgie dintre toate!
Dar ce-ți mai pasă ție?
Așteaptă să înceapă zefirii să adie!
Un corb mai adineauri prin aer croncănea
în semn de piază rea.
Eu mă-ngrozesc cu gândul la drumul lung și greu.
Și de-oi vedea că plouă, am să mă-ntreb mereu:
Au frățiorul meu
o fi având pe undeva un rost
de cină și de adăpost? ...”
Aceste vorbe simple și fără gând ascuns
pe călătorul nostru firește, l-au pătruns,
dar orul lui de ducă fiind cu mult mai tare,
el i-a răspuns: - „Nu plânge, frățioare!
Călătoria nu-i așa de lungă
și trei sau patru zile-au să-mi ajungă.
Un drum ca ăsta mult te învață.
Când am să-ți spun cutare boroboață,
îți va părea c-ai fost și tu de față...”
Și amândoi își luară bun rămas
cu lacrimile-n glas.
Dar cum porni spre nalturi viteazul călător,
se-ntunecă văzduhul de bezna unui nor.
El se feri,sub un copac, de ploaie,
dar picurii curgeau pe el șiroaie.
Se-nsenină îndată. Da-n loc să se avânte,
fu nevoit să stea să se mai zvânte.
Iar când porni, zări lângă un râu
un mic tăpșan, cu boabe mici de grâu,
din care ciugulea un porumbel.
Se duse repede la el
și după două boabe - haț”-
se prinse ca nătângu-n laț.
Dar, ca să spun așa, avu norocul
că sfoara, putrezită, o reteză cu ciocul,
lăsând destule pene prin dracili și cucută.
Și când voia să zică și dânsul ,,Doamne-ajută”,
o pajură, planând în zbor,
îl și zări cu sfoara la picior,
ca un ocnaș scăpat din închisoare
și se-ndreptă să-l sfâșie în gheare.
Dar chiar atunci un vultur din înalt
se-ncăieră cu hoțul celălalt.
El, folosind prilejul încăierării lor,
se duse-n zbor de zor
spre streașina din spate
a unei case cam dărăpănate ;
Când, un ștrengar - ce vârstă fără milă !-
îl și ochi pe sub șindrilă,
rănindu-i coapsa și aripa.Își blestema, sărmanul, clipa
când a plecat hoinar, ca un smintit.
Cu chiu, cu vai, ajunse acasă, pocăit.
Vă-nchipuiți cu câtă voie bună
se revăzură împreună
și câte au avut să-și spună!...
O, fericiți îndrăgostiți,
de vreți să și călătoriți,
găsiți-vă prin preajma tot ce vă place vouă
și unul pentru altul trudiți-vă să fiți
o lume felurită, frumoasă, veșnic nouă.
Aici sau mai departe, oriunde, cot la cot,
se cade să vă țineți loc de tot.
Cunosc și eu , firește, ai dragostei fiori
de când iubeam cu gânduri nentinate
o mândră ciobăniță cu ochii de dogori
și n-aș fi dat pe marile comori
din Luvru ori din bolțile-nstelate
dumbrăvile de taină, poienele cu flori,
de pașii ei sprințari cutreierate
și de privirea ei însemnate!
S-or mai întoarce clipele șăgalnice
cu vraja lor și-acum să mă cuprindă
și inima-ntristată să-mi aprindă,
ori am trecut de vremea iubirilor pârdalnice?


Fabula Râul Și Șuvoiul de La Fontaine




RÂUL ȘI ȘUVOIUL


Neprindidind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năpraznic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, când îi vedeai mânia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurând zăvoiul și câmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta urgia
și-ar îndrăzni vârtejul să i-l treacă?
Și, totuși, unul dintre toți
-cel fugărit
de niște hoți-
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stârnea, în schimb, atâta larmă,
încât l-ai fi crezut un râu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întâlnit
un Râu cum nu se poate mai mulcom, mai tihnit,
cu valurile netede și ascunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avântă și călăreț și cal,
dar se afundă-n câteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.
Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decât de cei ce tac.

Fabula Șoimul Și Claponul de La Fontaine




ȘOIMUL ȘI CLAFONUL


Adesea, când te cheamă stăruitor spre el
un glas amăgitor, nu are rost
să te grăbești !N-a fost de loc un prost
-cum s-ar părea - copoiul lui Nivelle...


Un cetățean din Mans, de meserie
clapon, fusese hărăzit
s-ajungă o friptură pe tipsie ;
dar el, prinzând de veste, a fugit.
Simțind când vine ceasul de apoi,
claponii n-au încredere în noi.
Claponul nostru, prins atât de greu,
avea un rol de fală-ntr-un supeu.
S-ar fi lipsit, desigur, bucuros,
de cinste, de tipsie și de sos.
Toți îl chemau, mieros, ca pe un pui,
dar el, isteț, ținând la pielea lui,
nu asculta de glasul nimănui.
De sus, de pe un stâlp pe care viața
îl depășea puțin în chip de boltă,
zărindu-l cum își luase tălpășița,
un Șoim strigă la el, plin de revoltă :
-„Cum poți să fii atâta de mojic
și fără duh, că nu înveți nimic?
Eu când aud în crâng sunând din corn,
plec să vânez și la stâlpi mă-ntorn.
Tu nu-i auzi cum strigă după tine,
ori ești cam surd?...”
-„Nu-s surd. I-aud prea bine,
răspunse el.Dar ce-ar putea să-mi spună?
Că vor să mă răpună?
Pe bucătarul ăla, ipocritul,
nu-l vezi cum vine ascunzând cuțitul?
Tu te-ai grăbi să dai într-o capcană?
Îți arde, zău, de râs și de dojonă,
dar n-ai mai râde, tu , pun chiar prinsoare,
când ai vedea rotindu-se-n frigare
cam tot atâția șoimi coconi,
câți vezi claponi!

Fabula Victoria Învățăturii de La Fontaine




VICTORIA ÎNVĂȚĂTURII


După cum o să vedeți,
zice-se că ar fi fost,
mai demult, doi târgoveți :
un bogat, -semeț și prost-
și-un sărac, -băiat isteț.
Stând de vorbă de o dreavă,
se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreț,
pretindea că-i mai de preț
și se cade ca oricine
cu respect să i se-nchine.
(Banii au și ei un rost:
merite dau celui prost!)
-,,Prietene, ascultă-mă pe mine,
eu socotesc că nu ți se cuvine
să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poți tu să dai ospețe cum dau eu?...
Te văd cetind. La ce-ți servește-n viață,
când ai palatu-n pod, -o chichineață-
și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră,
iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuie golanii,
ci cei ce știu să-și cheltuiască banii.
Cu mesele și luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine,
atâția meseriași și negustori
și câte un pârlit de scrib, ca tine...
I-ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine,
dar a tăcut, având prea mult de spus.
Și iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
căci fără milă Marte, orașul le-a distrus.
În alt oraș, săracul, om cult și renumit,
fu găzduit, cinstit și răsplătit,
în timp ce bogătașul, acum sărac și prost,
rămase fără adăpost...


Pățania a limpezit gâlceava :
vârtejul soartei spulberă doar pleava
lăsând pe loc grăunțele de aur.
Învățătura-i pururi un tezaur.



Poezia Așteptînd de Magda Isanos





AȘTEPTÎND



Așteptînd să vină cel drag,
am pus o ramură verde pe prag.
Fereștile nu știu cum luminau.
Parcă rîdeau.
Florile aduse din cîmp
au fost și ele vesele-un timp.
Toate lucrurile cîte erau în casă
se făcuseră de-argint și mătasă.





Dar a trecut amiaza. E seară.
Oamenii reintră în casele lor.
Păsări, obosite de zbor,
în cuiburi ascunse coboară.
Ridic ramura stinsă de jos :
amîndouă suntem de prisos.



Poezia Interior de Magda Isanos





INTERIOR



În casa asta trecură zilele mele,
leneșe ca pernele pe canapele,
cuminți ca niște fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri ?...




Maica Domnului seamănă nu știu cu cine !
Mamă, cîteodată seamănă cu tine.
Amîndouă ați împletit și-ați spălat,
noaptea mai tîrziu decît toți v-ați culcat...




Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde se-ascund să toarcă tăcerile,
ca niște pisici singuratece.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece...




M-aș duce să caut în scrinul de lemn
( pe care se lasă lumina ca un îndemn )
portocale și mere și să-ntîlnesc printre rufe
mîinile unei fetițe, fragede tufe...






Poezia Rugăciune În Pădurea de Brad de Magda Isanos





RUGĂCIUNE ÎN PĂDUREA DE BRAD



Ca să ne-ntîlnim noi doi acum,
stelele-au făcut atîta drum,
și-a fost soare-n lume, și-au fost ploi,
cer rotund și lanuri pentru noi...



Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc
pentru pomi și turme cîte cresc,
ocrotite-n poala ta albastră,
toate pentru bucuria noastră...




Ne-nchinăm de aceea Răsăritul,
apei și pămîntului, truditului...
Și-o să-ți sărutăm, acolo, pe munți,
marginea veșmîntului, să-ți spunem
lauda, și sub picior să-ți punem
praful nostru, praful de pe frunți...




Ne-or primi pădurile și turma
ierburilor alergînd aproape
de pămînt... Și zînele din ape
ne-or cunoaște pe nisipuri urma...




Umbre-n asfințit ne-or face semne,
vom striga ecoul să ne-ndemne,
și, luminîndu-i urma, vom cunoaște
locul unde căprioara paște...




Vom cunoaște scunde-mpărății
de ciuperci și vizuini pustii,
de dușmani sau poate de prieteni,
ce-și uitară oasele sub cetini.




După urma ciutei fără vină,
ne vom face drum și-apoi hodină
pîn' la stîncile ce nu-obosesc s-aștepte
pasul Domnului, pe primele lor trepte...




Poezia Capricii de Magda Isanos





CAPRICII



S-apleacă primăvara pe ferești,
cu părul tot numai zulufi de soare,
așa cum stai în umbră și zîmbești,
o fi crezut că gura ta-i o floare.




Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
și iarbă crudă scînteind sub coasă ?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămînă printre noi.




Ba nu, că - cine știe - ești în stare
mai mult decît pe mine s-o iubești ;
și-apoi, îmi face rău atîta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.




Poezia Murim... Ca Mîine de Magda Isanos





MURIM... CA MÎINE




E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi.
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.




Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi ;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...




Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece -
noi singuri n-o să fim a doua oară.





Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate





și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.





Poezia Legenda Rîndunicăi de Vasile Alecsandri





LEGENDA RÎNDUNICĂI

( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu )



Rîndunică, rîndunea,
Ce bați la fereastra mea ?
Du-te-ți pune rochița,
Că te arde arșița,
Te suflă vîntoaiele
Și te udă ploaiele.
Mergi în cîmpul înverzit,
Că rochița a-nflorit
Și o calcă turmele
Și o pasc oițele.
( Cîntic poporal )



               I


Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică,
Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat,
Copilă dragalașă de mare împărat.
Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare,
Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare,
O gingașă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Și maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.





O zînă coborîtă din zodia cerească
Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nencepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Și-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,
Menind prin șoapte blînde copila să devie
Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,
Șa grai ca mierea dulce, la chip fărmecătoare
Și ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.






Apoi zîna-i adusă o dalbă de rochiță,
Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,
Și-i zise : ,,De-ți e gîndul să ai parte de bine,
Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,
Și cît vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii sburător,
Căci el țintește ochii și dorurile sale
Pe oricare ființă cu forme virginale,
Pe dalbe copile, a dragostei comori,
Ce-s giumatate fete și giumatate flori,
Pe zînele născute în atmosferă caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Și chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale''.



                         II



Copila descîntată de zîna ei cea bună
Creștea-ntr-o zi numai cît alta într-o lună,
Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare ;
Iar cînd ieși din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
Cercînd să prindă-n iarbă a rezelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
De dulcea armonie naturei deșteaptată.





Atunci pe nesimțite un glas de sburător
Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor :
,,Atît ești de frumoasă la chip și la făptură,
Că nopței dai lumină, și iernii dai căldură,
Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Și muților grai dulce să spuie-a lor simțire.
Ah ! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,
Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile !
Ah ! buzele-ți rotunde, cu rîs învelite,
Se par două cireșe în soare pîrguite,
Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur ;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrîng toată văpaia cereștilor iubiri
Ce ai aprins în inimi te-ai ivit pe lume
Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume !''



Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
Apoi, catînd în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.



                      III



Visează luna-n ceruri !... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Și raza argintie din stele deslipită
Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele șiraguri de rouă lucitoare.





Dar cine-acum ca raza, în lumea nopței zboară ?
Ce umblă, cu sfială, prin arbori se strecoară
Și merge drept la malul pîrîului din vale ?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lîngă apă, cu drag la ea privește
Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.
O ! dalbă feerie ! divină încîntare !...
Rochița de pe umeri alunecă, dispare,
Și lumei se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară !
Toți ochii de luceferi, de paseri și flori,
Loviți ca de lumina rozatică din ziori,






S-aprind de-o scînteie ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dismierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,
Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,
Și nuferii se mișcă, bătlanul se trezește,
Pădurea cîntă imnuri, și luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.




       

Acum pe lîngă trestii ea lunecă ușor
Și, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sînul ei ud încă ea părul își adună,
Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,
Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngînare se clatină pe unde.



                IV


Cucoșu-n departare intonă o fanfară !
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah ! unde-i e rochița și unde-al ei noroc ?...
Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă ;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărînd,
Se schimbă-n rîndunică și fuge-n cer zburînd !
Atunci ș-a ei rochiță, nălțîndu-se în vînt,
Topituu-s-au în ploaie de raze pre pămînt,
Și pîn-în faptul zilei crescu-au flori din ele,
Odoare-a primăverei : Rochiți-de-rîndunele !...








Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine




MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!

Fabula Șoarecele Și Elefantul de La Fontaine




ȘOARECELE ȘI ELEFANTUL


A-ți trâmbița în preajma importanța,
slăvindu-te în fața orișicui,
e-o molimă ce bântuie în Franța,
chiar dacă omul mare lucru nu-i.
Arar înfumurați mai pătimași!
Și spaniolii-s uneori trufași,
dar semeția lor e mai de soi,
smintită, chiar, dar nu așa nătângă,
cum o vedem mai peste tot la noi...
Ci nevoind să par un vorbă-lungă,
voi folosi mai bine o parabolă,
așa cum cere datina în fabulă.


Văzând pe drum un Elefant gigant
ducând greoi, solemn, cu mare fală
un baldacin de gală,
un Șoricel micuț, dar arogant,
spunea c-abia se mișcă nătânga matahală
 și nu-i ca un prâsnel
cum este el!
(Uita că duce-n spate o casă de sultan:
Sultana cu un câine lățos și o pisică,
un papagal, o slugă și o maimuță mică!)
-„Cum , toată lumea asta admră un morman?
(mai spuse el, de-a dreptul mânios.)
Ce-or fi găsind, mă rog, la un colos?
Doar trupul lui, de care copiilor li-i frică!
Oi, fi, eu, mic, dar nu sunt mai prejos...”
Și mai avea și altele să zică,
de nu ieșea din cușcă o pisică
să-l lămurească-n grabă pe micul arogant
că Șoarecul nu-i, totuși Elefant.


Fabula Înmormântarea Leoaicei de La Fontaine




ÎNMORMÂNTAREA LEOAICEI


Murind soţia unui Leu,
de peste tot veneau mereu
supuşii, trişti, să-i spună fiecare
cuvintele de consolare
ce fac durerea şi mai mare.
Şi el, plângându-şi nenorocul,
le spuse locul şi sorocul
solemnităţii funerare,
să vie toţi, cu mic, cu mare,
că, din porunca lui, agia
va rândui ţeremonia.
Vă-nchipuiţi că toţi s+au strâns
şi Leul, dându-le exemplu,
vuiau pereţii peşterii de plâns
(căci Leii n-au, în codrii lor, alt templu).
Că-i în palat, în grotă, în speluncă,
ca pretutindeni, Curtea-i ca o ţară
în care toţi sunt veseli sau trişti ca la poruncă,
iar, de nu sunt, încearcă doar să pară,-
o trupă de fantoşe pe care-o joci pe sfoară!
Doar Cerbul din mulţimea lor nătângă
n-a plâns de loc. Ar fi putut să plângă
când ea-i mâncase fiul şi soţia?
Azi moartea ei îi răcorea mânia.
Ce mai încoaci, încolo, - n-a ălâns cu ei la rând
și l-a pârât o cutră că l-a văzut râzând.
Cum zice într-o pagină vestită
și Solomon, un înțelept iudeu,
mânia unui rege e cumplită,
îndeosebi când regele e Leu.
Dar Cerbul nu cetise o slovă prizărită.
-,,Cutezi să râzi, jivină prăpădită,
când vezi că-n jur o lume-ntreagă plânge?
N-aș vrea, îi spuse Leul, în ticălosul sânge
să-mi pângăresc cucernicele-mi gheare,
dar Lupilor le-oi cere răzbunare!...
Și Cerbul îi răspunse cu glasul său sfios:
-„Măria Ta, durerea acum de de prisos,
căci preaslăvita voastră jumătate
mi-a apărut în vis,
culcată printre flori înmiresmate,
și mi-a zis:
Pietene, să nu plângi în zadar,
când va porni cortlegiul funerar,
căci eu, cu mii de sfinți ca mine,
am parte-n rai de desfătări divine.
Aș vrea să-l știu pe rege disperat,
doar pentru-un timp nu prea îndelungat...”
Strigară toți : ,,Minune! S-a-nvrednicit de har!”
Și Cerbul nostru, lucru rar,
se mai alese și cu-n dar...
Și-n vremea noastră se mai văd minuni:
te procopsești la Curte, se-nțelege,
când te pripești să-l lingușești pe rege
și să-l încânți cu vise și minciuni.


Poezia Pohod Na Sybir de Vasile Alecsandri





POHOR NA SYBIR


Sub cer de plumb întunecos,
Pe cîmp plin de zăpadă
Se trăgănează-ncet pe gios
O jalnică gramadă
De oameni triști și înghețați,
Cu lanțuri ferecați.




Sărmani !... de șese luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din cînd în cînd un ostenit
Mort cade, părăsit !




E lung cel șir de osîndiți !
Pe vînăta lor față
Necontenit sînt pălmuiți
De-un crivăț plin de gheață,
Și pe-al lor trup de sînge ud
Des cade biciul crud.




În urma lor și pe-mpregiur
Cazaci, baschiri sălbatici,
Cu suliți lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Și-n zarea sură stă urlînd,
Urlînd lupul flămînd.





Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume ?...
Se duce, șters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.





Palid convoi, perdut, uitat,
Colonă funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat...
Amorul sfînt de țară !
O ! sfînt, sublim, ceresc amor,
Cîți pentru tine mor !




Ah ! cîți martiri pentru-un cuvînt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormînt
Prin răzbunări turbate !
Cîți au format grozavul șir,
Pohodul la Sybir !




Acum colona s-au oprit
Sub crivățul de noapte.
Din sînu-i rece, amorțit,
Ies dureroase șoapte.
Toți se înșiră-acum în rînd,
Gemînd și tremurînd.




Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Și-nseamnă chiar pe biciul său
Cîți au căzut în urmă ;
Apoi în vînt cu aspru glas
Dă ordin de popas.




Convoiu-ntreg, nedeslipit,
Îngenunchind se lasă
Pe cîmpul alb și troienit,
Sub negura geroasă,
Și stă gramadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.




Cu peptul pe omăt lungiți,
Sărmani ! adorm îndată îndată,
Visînd de cîmpii înfloriți,
De țara departată,
Și peptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.




Unul prin vis vede plîngînd
O mamă-mbătrînită.
Altul se-ngînă dismierdînd
Soția lui iubită,
Și toți pe sub genele lor
Au lacrime de dor.





Ei dorm adînc ! ș-al nopței vînt
Cu șuir viscolește ;
Ei dorm adînc ; și pe pămînt
Mereu troianul crește,
Și stelele, privind la ei,
Plîng lacrimi de scîntei.





Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare,
Și crește, și sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Și-n zori tot cîmpu-i învălit
C-un giulgi nemărginit.





Au fost ! acum ei unde sînt ?...
Un cîrd de vulturi zboară
Pe sus c-un răpide avînt
Și iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlînd,
Urlînd lupul flămînd !...






Poezia Palatul Loredano de Vasile Alecsandri




PALATUL LOREDANO



În cel palat de marmoră antică
Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică,
Tablou artist de seculi admirat,
Reamintind Olimpul încîntat,




Opt mari ferești, ogive dantelate,
Cu lui pletoși pe margine săpate,
Răspînd lumini și zgomote de bal
În negru sîn al Marelui Canal.




Dulci armonii de flaute, vioare
Conduc un hor de danțuri săltătoare,
Și, ca prin vis, plăcute năluciri
Se văd trecînd prin magice luciri.




Ttrec albe frunți cu flori, și brațe dalbe,
Ttrec negri ochi cu foc, și sînuri albe,
Iar prin văzduh se-mprăștie ușor
Un farmec viu, aprins, îmbătător.




Din cînd în cînd sus pe-un balcon s-arată
Un înger alb, o frunte-ncoronată
Cu flori de crin aduse din Milan
Pentru Alda, comtesa Loredan.




Ș-oricare om sub stele o-ntrevede,
Fie plebeu sau patrician, el crede
Că s-au ivit în ceruri pentru
Un serafim visat de Rafael.




Gios pe canal gondolele-nșirate,
De-al nopței vînt alene clătinate,
Adorm încet prin legănarea lor
Pe gondolieri în visuri de amor.




Unul din ei tăcut însă veghează ;
Ochiu-i țintit în sus crunt scînteiază,
Ș-un lung suspin frămîntă peptul său :
,,Ah ! unde-i ea ? zice, și unde-s eu !




Cuget amar ! frumoasa contestină
Răspînde-n bal splendoarea sa divină.
Toți încîntați o-ncungiură,-i șoptesc
Cuvinte dulci de-amor... toți o iubesc !...




O ! chin grozav !... și ea fără mustrare
La acel imn de-amor, de admirare
Zîmbește lin ca Venus între zei,
Nemaigîndind la gondolierul ei !''




Plîngînd, Tonin acoardă mandolina
Și, inspirat de vechiul Palestrina,
Prelude-ncet, apoi cu glas sonor
Prin viers duios el spune al său dor.




De pe canal vibranta lui cîntare
Zboară-n văzduh, pătrunde-n sala mare
Cu cîntul blînd ce-aduc albele zori...
Toți stau pe loc și-n inimi simt fiori.




Pe la ferești, pe gotice balcoane,
Prin galerii cu sprintene coloane
Vin alergînd reginele din bal
Și-n grup uimit se pleacă pe canal.




Sufletul lor palpită-n a lor sînuri...
Flori de briliant, brațele cu rubinuri,
Orișice au la ele mai de preț
Cade aruncat pe lîngă cîntăreț ;



Dar el, perdut în visuri dureroase,
Răpit pe-un val de note-armonioase,
Stă neclintit și fără a videa
Tot ce din zbor în barca lui cădea.




Mister adînc ! deodat-a lui cîntare
Vibrează lung de-o stranie-exaltare,
Căci au căzut pe el din cer senin
Flori de Milan, frumoase flori de crin.




Cine de sus le-au aruncat lui, cine ?...
De vrei s-o știi, răpede-te străine,
Și vei zări o gondolă zburînd
În zori de zi spre Lido-naintînd.




Gondola s-a oprit, iar în gondolă,
Sub coperiș cîntînd o barcarolă,
Șede-n genunchi un june gondolier,
Mai fericit decît San-Marc în cer.




Un înger alb pe-o pernă voluptoasă...
Dar ce să spun a lor taină-amoroasă ?
Soarele-i sus, apoi soarele-i gios,
Valu-mpregiur suspină-armonios...








Fabula Porcul, Capra Și Berbecul de La Fontaine




PORCUL,CAPRA ȘI BERBECUL


Ticsiți în car cu toții, la un loc,
o Capră, un Berbec și un Grăsun
călătoreau din zori spre iarmaroc,
dar nu-i prea aștepta nimica bun.
Voind să-i vândă mai curând,
stăpânul lor, un om de rând,
firește nu avea de gând
să-și ducă la distracții pasagerii.
Și chiar Purcilă a-nceput să țipe
de parcă de sorocele tăierii
nu-l despărțeau decât vro două clipe.
-„Ce-o fi țipând fârtatul rotofei?...
Nici Capra nici Berbecul nu i-au găsit temei.
-„N-am pomenit un porc mai nătărău!
îi spuse și stăpânu-său.
Ne-ai asurzit cu guițatul tău.
Nu vezi Berbecul, Capra înțeleaptă?
Tăcerea lor învață s-o cunoști!”
-„Dar nu sunt înțelepți: sunt niște proști,
că dac-ar ști și dânșii ce-i așteaptă,
te-ar năuci cu behăitul lor!
Or fi crezând că vor scăpa ușor.
Capra dându-și laptele în dar
și Berbecul lâna din spinare.
Ce fericiți sunt ei că n-au habar!
Eu, însă, știu că-s bun doar de mâncare
și parcă stau pe jar,
adânc mâhnit că nu mai văd scăpare...”
Isteț la minte, chir Purcilă spusese lucrurile drept.
Dar ce-ți mai folosește jelania și chinul,
când vezi că nu se poate să-ți mai clintești destinul?
Ferice cel ce nu prevede :el e cu mult mai înțelept.

Fabula Șoarecul Și Stridia de la Fontaine




ȘOARECUL ȘI STRIDIA


Deși avea cu ce să viețuiască.
urându-i-se-n vatra părintească
și vrând să mai cunoască și alt trai,
un Șoarece de plai
și-a părăsit sălașul, pornind să hoinărească.
Când se ivi în lume din bezna rădăcinilor
se minună văzând că lumea-i mare.
-,,A, uite Caucazul și lanțul Apenilor!”
își spuse el, zărind în zare
un șir de mușuroaie pierdut în depărtare.
Și tot mergând agale - stingher argonaut -
la zarea de talazuri ajunse, în sfârșit,
pe un tărâm cu alge și stridii împânzit.
Crezuse că-s corăbii la-nceput!
-„Tătâne-meu, își zise, a fost un amărât:
necutezând să plece în largul zării,
în borta lui, sărmanul, se stinse de urât.
Dar cunosc de tânăr împărăția mării,
c-am străbătut pustiuri de arșițe cumplite...
(Dar toate le știu din auzite!)
Era, se vede treaba, un Șoarece nerod
pe care-nfumurarea îl cam scotea din minți,
nu dintre cei de fală, ce cărțile le rod,
de-ajung să fie tobă de carte până-n dinți.
Și dintr-atâtea stridii zvârlite de vâltoare,
se deschisese una cu valvele de-o șchioapă
și respira, voioasă, și se-ncălzea la soare,
cu carnea albă, grasă, să-ți lase gura apă.
Și Șoarecele nostru de la plai
se bucura grozav c-a dat de trai,
S-apropie. Dar nu știu cum se face,
că-și vâră capul între carapace
și tam-nesam se pomenește
prins ca-ntr-un clește...


Pe un naiv, firește,
și-o scoică îl uimește!
Iar cel ce uneltește
și semenii își sapă
adesea se trezește el în groapă...

Poezia Logodnă De Primăvară de Magda Isanos





LOGDNĂ DE PRIMĂVARĂ




Vai, frumusețea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
și-alături să simțim sub talpă humă
de iarba vieții grea, cum de suspine
mi-i inima de cînd nu te-am văzut ?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească ;
albastre zările-n privirile-ți albastre
să le privesc și dragostea să crească
din rădăcini bătrîne ca grădina
( mai mîndră decît cea care s-a des ),
să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni, vina
de-a fi iubit mai mult decît am spus.
Și să ne ducem colo, sub coline,
a primăverii zînă-nduioșată
să ne prefacă-n gemene tulpine,
pe care-aceeași moarte să le-abată.








Poezia Calul De La Birja De Noapte de Magda Isanos




CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE




Parcă s-ar fi-nchegat din ceață : șade
bătrîna birjă-n gară și se-aud
locomotive triste-n aer ud -
în care-așteaptă ploaia și nu cade ;
și se gîndește calul fără vlagă
la biciul ce-l pîndește și la drum,
la urmezeala grajdului și cum
e hamul greu și nu i-l mai dezleagă.
Iar buza lui bătrînă se-nfioară
de-o suferință fără răzvrătire,
simțind aroma fragedelor fire
de iarbă, ce răsar pe cîmp afară ;
și, pirotind, ureche-și ațintește,
s-audă glasu aspru care-i cere
mereu să-și miște trupu-ntr-o durere,
ce, ca și drumul, nu se mai sfîrșește.
O vreme-avu, pe-alăturea tovarăș,
și boturile cînd li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a căzut prietenul - și iarăși
stă calul și nu poate să priceapă
întunecoasa lege care-l mînă
prin nopți mucegăite și prin apă.
Și-n sinea lui se roagă să rămînă,
cum a rămas și celălalt, pe paie,
nesimțitor la bici și-njurătură.
Fierbinte fulger gîndurile-i taie,
și-adînc simțind încă-o înjurătură,
pornește,-n spate roțile s-aud,
ca ieri, ca-ntodeauna, și departe
locomotive,-n aerul cel ud,
ca strigăte de dincolo de moarte.









Fabula Câinele Care-i Duce Stăpânului Mâncare În Coș de La Fontaine






CÂINELE CARE-I DUCE STĂPÂNULUI
                    MÂNCARE ÎN COȘ




Greu mai reziști când mândra-i cu ochi de văpaie
sau când cunoști ispita grămezilor de aur!
Sunt prea puțini străjerii de pază-ntr-un tezaur
ce nici nu s-ar atinge măcar de o lescaie...
Mai cumpătat decât voia să fie,
cu toate că îl ispitea atât,
Grivei ducea stăpânului la vie
merindele într-un paner, la gât.
Ar trebui să ne cam ia mirarea
că mai curînd deprinzi cu cumpătarea
un dobitor,- decât pe nu știu care,
căc omul nu-i în stare.
Ci într-o zi, cum își urma cărarea,
un câine ciobănesc al nu știu cui
se repezi la el să-i ia mâncarea,
dar se izbi pe loc de colții lui.
Lăsându-și coșul jos, cu tot amarul,
Grivei sări la luptă cu tâlharul.
Dar cum veneau buluc potăi destule
din cele care-s veșnic nesătule
și sunt în stare pentru-o-mbucătură
să-ndure orice lovitură,-
Grivei fu nevoit să înțeleagă
că nu e chip să-frunte-o haită-ntreagă
și înhățând o gură
de fritptură,-
pofti chiar el fârtații din jur, cu mic cu mare,
să se înfrupte-n tihnă din mâncare.
Și într-o clipă, care mai de care,
își puseră la lucru-n grabă fălcile
și sfârtecară hălcile.
În cășunarea haitei pe coșul buclucaș,
eu văd icoana unui năpăstuit oraș
în care, când s-apropie urgia,
se spune la bătaie visteria.
Iar dacă se opune, de formă, vreun ins,-
când sar cu gura toți, se dă învins
cu mare ușurință, fără luptă,
și el e primul care mai aprins
din visterie se înfruptă.





Fabula Cârpaciul Și Bogătașul




CÂRPACIUL ȘI BOGĂTAȘUL




Tot petrecea, Cârpaciul, perechi după perechi,
cântând din zori de zi și până-n noapte,
mai mulțumit decât erau cei Șapte
mari înțelepți, din vremurile vechi.
Vecinul său, Bancherul, un om de aur plin,
cânta puțin, dormea și mai puțin
și-n zori, când izbutea să ațipească,
îl deșteapta Cârpaciul cu cântecele sale.
Zău, ce păcat că Pronia cerească
n-a rânduit și somnul, să-l cumperi cu parale,
cum cumperi zarzavatul în târg, la precupeț!
Trimise, deci,, să-l cheme la el pe cântăreț
și-l întreabă, știindu-le om sărman:
-,,Bădie Stroe, cât câștigi pe an?"
-,,Pe an? răspunse dânsul dând din umăr.
Eu nu-s deprins Boierule să număr
zi peste zi, de-a valma, într-un vraf,
să-mi socotesc venitul pe an,ca un zaraf.
Eu drămuiesc câștigul de astăzi până mâine
și tare fericit m-aș socoti
de-aș scoate totdeauna măcar o biată pâine."
-,,Ia spune-atunci cam cât câștigi pe zi!"
-,,Păi uneori mai bine și alteori mai rău.
Nu curge - tot mai pică ! Destul de bine, zău,
să poată viețui și un sărman,
de n-ar mai fi, cum bine știi că sunt,
atîtea praznice pe an
și Popa să scornească într-una câte-un sfânt..."
A râs și Bogătașul de neprihana lui
și l-a căpătuit cu bani destui.
-,,Păstrează-ți suta asta de galbeni, bade Stroe,
să-i ai la vro nevoie!"
Înmărmurit, Cârpaciul, crezând că are bani
cât nu scot aurarii în zeci și zeci de ani,
în pivniță-și îngroapă cu grijă visteria
și veselia.
Cum bani și voioșie arar vezi împerună,
adio cânt, și râs, și voie bună!
De la un timp nici somnul nu se lipsea de pleoaple
și grijile îndată au început să-l sape.
Ca un zgârcit, cu teamă, sau ca un idolatru,
mai toată ziulica ședea cu ochii-n patru,
iar noaptea, la un zgomot stârnit de vreo pisică,
Era cuprins de frică
ca nu cumva să-i fure pisica visteria...
Cum ajunsese, bietul, o umbră, un strigoi,
văzându-și pân' la urmă Cârpaciul neghiobia,
Boierului îi dete bănetul înapoi
și-și regăsi odihna și toată voioșia.




Poezia Blestem de Magda Isanos





Blestem



Sunt mii de ani de cînd ne-am întîlnit,
și-am pas vînatul nostru la un loc,
și-n grotă - după ce-am aprins un foc -
legîndu-ne tovarăși, ne-am iubit.




Mi-i glasul tău așa de cunoscut,
și-n ochii tăi e-un soare de demult
( de care-ți amintești că ne-am temut
și ne-nchinam la dînsul ). Cînd te-ascult,




Străveche bucurie crește-n mine,
și toate parc-au fost, dar le-am uitat
și mi le-aduc aminte lîngă tine.
Eu și pe-atuncea-n tine-am căutat




Iubire, și-am găsit numai durere
sunt mii de ani și pentru totdeauna
e blestemul, de n-au avut putere
atîtea nopți din noi să facă una.






Poezia Învrăjbire de Magda Isanos




ÎNVRĂJBIRE


Aș vrea să mor alăturea de tine
și tîmpla lîngă tîmpla ta s-o pun,
ca, ascultîndu-ți gîndurile bune,
să știu dacă mai și-acuma bun
și fără ascunziș ca mai nainte,
și să te-ntreb dacă-i adevărat
că nu mă mai iubești și m-ai uitat.
E lumea rea pe-aicea și mă minte
c-ar fi așa, dar dacă te-aș vedea,
cu gura, de pe ochi și de pe gură
îndepărtînd oricare vraja rea,
iubirea din tăciunele de ură
aș reaprinde-o și ne-am recunoaște,
mirîndu-se c-atîta învrăjbire
în suflet din cuvinte poate naște.
Și-am fi pe urmă cum îs două fire
într-o împletitură, să nu poată
o umbră între noi să se strecoare
și astfel să-mi întunece c-o pată
surîsul care-mi ține loc de soare.






Poezia Rochia de Magda Isanos





ROCHIA



Din lada mirosind a molii și-a parfum
a scos o rochie din tinerețea ei bunica.
Subțire-i și ușoară ca un fum,
de parcă-ar fi țesută din nimica.




Ce trist foșnește crinolina de mătase,
volanele i se distramă și se taie,
și-n joc de raze, siluete grațioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.




Revede balul cel dintîi bătrîna,
își recunoaște rochia de fată
și-i tremură pe-atlasu rece mîna,
de-nduioșare multă-nfiorată.




Și cum își pleacă fruntea tot mai tare,
i-așa de gîrbovă bunica-n vechiul șal...
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-n plutit în rochia de bal ?




Picioarele ușoare și micuțe,
și ochii, și surîsul strălucit,
în trupul gîrbovitei bunicuțe
cum, oare, pe vecie de-au murit ?





Și mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrîna-n vechiul șal :
nu, n-au murit, dansează mai departe,
mereu în alte rochii, primul bal.







Fabula Dihania Din Lună de La Fontaine





DIHANIA DIN LUNĂ



Un filozof ne-ncredințează
că oamenii de simțurile mereu sunt amăgiți;
iar altul capul ne -mpuiază
că niciodată n-am fi fost mințiți.
Au amândoi dreptate, dacă vrei.
Filozofia spune - și nu-i o păcăleală -
că simțurile te înșeală
când pui pe mărturia lor temei.
Dar dacă știi să raportezi
imaginea pe care-o vezi
la lucrul ei din depărtare
și-n mediul ei o încadrezi
și sculele le corectezi,-
atunci se mai înșală omul oare?...
Cu alt prilej, odată, mai pe-ndelete, poate,
voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate.
Zăresc în culmea slăvii Ochiul Firii :
icoana lui e doar de patru șchioape;
dar dacă l-aș privi mai de aproape,
au Soarele, același, s-ar arăta privirii?
Știindu-i depărtarea, îi socotesc mărimea
și n-am să-l cred turtit ca un obol,
căci mintea, chibzuită, i-ngroașe rotunzimea
și vede-n slăvi Pământul pornit să-i dea ocol.
Când știi să pui în toate un dram de chibzuială,
se spulberă, firește, putința de greșeală.
Nu cred ușor privirea cu zbor ca de săgeată
și nici urechea, poate prea înceată.
Când se îndoaie-n apă șipca dreaptă,
purcede judecata și-o îndreaptă.
Eu, deci, pe judecată pun temei,
nu pe pripeală și pe năzăreală
și ochi mei, cu ajutorul ei,
deși mă mint într-una, nicicând nu mă înșală.
De-ar fi să cred, ca alții, minciuna lor sfruntată,
aș zice că în lună se vede-un cap de fată;
dar știu că nălucirea-i din forfota de linii,
din jocurile umbrei și luminii,
din care se năzare un bou, un elefant,
ca mai deunăzi chiar un savant
din Anglia, care vede în ea
o stranie dihanie, o piază rea.
Ce pacoste pe lume avea de-acum să cadă?...
S-a dus până și regele s-o vadă.
Dar toată grozăvia din zariștea planetei
pe care o vedeau atâți cu el
pornea de la un slut de șoricel,
intrat între lentilele lunetei.
Ce s-a mai râs, cu câtă voie bună,
de bazaconia din lună!...
Când vor putea francezii puterile să-și pună,
ca ei, în slujba unor preocupări de seamă?
E drept, în schimb, că Marte ne-a copleșit de glorie,
și unuia nu-i teamă
când Ludovic îl cheamă
să scrie noi victorii în istorie.
Nici Muzele, odraslele Memoriei,
nu ne-au uitat în fierberea victoriei.
Ni-i dragă, ea, și pacea și tare ne-ar plăcea,-
dar știm că, la nevoie, n-om plânge după ea.
Și pacea o dorește și Carol, ca și noi,
și.i priceput în tihnă să-și rânduiască trebile,
cu toate că-i destoinic și-n vreme de război;
dar mai curând, firește, ar potoli gâlcevile,
căci biruința păcii l-ar face mai măreț.
E oare-n toată lumea o slavă mai de preț?
Isprăvile lui Cezar mai vrednice-s de glorie
ca epoca încrisă de August în istorie?...
Veni-va, oare vremea cu zariști luminoase,
mul așteptata vreme, pe care o dorim,
când vom putea în tihnă să ne-ndeletnicim
și noi, ca voi, de pildă, cu artele frumoase?...






Poezia Toamna (1) de Magda Isanos





TOAMNA



E-atîta frig în mine,-ncît îmi zic,
ca o livadă toamna : ,,Oare n-am visat
c-a fost frumos și vara,-n vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întîmplat ?''




Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu
de ramuri frînte, frunze putrede și spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu
ci-aievea dragostea trecu, lăsîndu-ne străini.




Sau poate și mai rău : iubirea, ca o floare,
și-a scuturat petalele pe jos,
și dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniștit la soare.




Poezia Dorința de Magda Isanos





DORINȚA




N-aș vrea ca după moarte să-nvii
în alt tipar de om sau animal,
sau floare cu petale străvezii,
ci-aș vrea să trec în regnul mineral.




Să fiu bucată rece de granit,
ascuns filon de marmoră să fiu
să-mi dorm, în fine, somnul liniștit
sub straturi suprapuse mai tîrziu.




Eu n-o să simt rozîndu-mă izvoare,
și peste-un veac o mînă de artist
va nemuri minuni strălucitoare
din trupu-mi fără liniște și trist.





Poezia Macii de Magda Isanos





MACII



Ardeau ca niște facle vii,
în vîrf de firave tulpini.
își înălțau rîzînd zblobii
obrazul roșu dintre spini.




I-am adunat cu mîini avare,
am rătăcit în seara blîndă,
umplîndu-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpîndă.




Și m-am întors într-un tîrziu,
departe cîmpul rămînea,
atît de singur și pustiu,
în urma mea.




Dar cînd acasă-am încercat
să-i strîng într-un aprins buchet,
toți macii mai s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.







Poezia Primăvara 2 de Magda Isanos




PRIMĂVARA



Un aer călduț, parfumat,
sub cerul de un pal ivoriu,
în vale pîrîul umflat
aleargă sălbatec și viu.
în zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe o rază de soare ;
lumina-neca depărtarea -
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vînt
o veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrînul pămînt
își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură sara
zefirul. Pădurea o știe ;
sosește de-acum primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spun a pîrîului unde,
îl cîntă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nașță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu, soare, trimite lumină
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi...







Fabula Motanul, Nevăstuica Și Iepurașul




MOTANUL, NEVĂSTUICA ȘI IEPURAȘUL



Într-o bună dimineață,
Nevăstuica hrăpăreață
-o șireată și-o hapsână-
se făcu, mă rog, stăpână
pe palatul lui Ionică
Iepurică,-
lucru lesne când stăpânul lui
hoinărea cu noaptea-n cap pe grui,
aurorii vrând să-i dea binețe.
După niște raite prin fânețe,
după ce gustă în lunca nouă,
cimbrul fraged, înșelat de rouă,
când se-ntoarse-acasă Iepurașul,
Nevăstuica-i ocupă sălașul.
,,Doamne sfinte, ce zăresc
în căminul părintesc?...
Hei, Cumătră, crezi că-ți merge?
Ia-ți bulendrele și-o șterge,
dacă vrei să nu asmut
toți gherlanii din ținut..."
Cuscra fără căpătâi
zise :,,Petecul de glie
e al cui l-ocupă-ntâi.
Chiar palat de-ar fi să fie,
au ce lege-ți dă temeiul
să-ți închipui că bordeiul
e al tău pentru vecie?"
,,Legea este obiceiul
moștenit din tată-n fiu.
Alta nici nu vreau să știu!"
,,Ca să nu mai țipi pe-aici
în mânia ta turbată,
vrei să mergi la judecată
la jupânul Miorlăici?..."
Cotoșmanul gros și gras,
meșter mare-n judecăți,
de o vreme s-a retras
undeva-n pustietăți,
să trăiască pocăit,
ca un schivnic într-un schit.
Iepurașul s-a-nvoit...
Dragii mei, poftiți mai lîngă mine,
că-s bătrân de tot și n-aud bine",
le-a grăit, cu miorlăieli blajine.
Fără teamă, se apropiară.
Dar, fățarnic, strașnicul Cotoi,
când se pomeni cu ei sub gheară,
i-mpăcă mâncându-i pe-amândoi.
Tot așa pățesc și printre noi
cei ce țin dreptate regilor să ceară.




Poezia Aș Vrea Un Basm de Magda Isanos




AȘ VREA UN BASM



Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună
cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul ?
E focul stins și noaptea-l fără lună,
și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul.




Era o fată și-un bunic bătrîn ;
erau povești și maci aprinși în lunci ;
parfum și greieri ce cîntau în fîn -
și-i mult de tot de-atunci




Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute.
El doarme-n sînul bunului pămînt,
și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte
poveța înțeleptului cuvînt ?




A scîrțit o mobilă prelung,
și vîntul parcă plînge la ferești -
neostenite clipele se scurg.



Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.





Fabula Lăptăreasa Și Oala Cu Lapte de La Fontaine




LĂPTĂREASA ȘI OALA CU LAPTE


Mai rar decât Petruța nevastă mai cu sârg!
Sculându-se-ntr-o sâmbătă de noapte,
își puse pe oblantic o oală grea cu lapte,
sperând s-o ducă teafără la târg.
Îmbrăcată ca de cale
cu pesteleci și cu sandale,
ca să-i fie mai ușor,
socotea în gând de zor :
,,Banii din vânzarea nouă,
am să-i vâr în niște ouă ;
patru cloște am să pui
și-am să scot atâția pui.
Fură gaia opt sau nouă,
însă tot rămân destui
și, vânzându-i frumușel,
am să-ngraș și un purcel;
iar cu banii de pe el,
cumpăr vacă și vițel.
Uite, parcă-l văd cum sare
prin cioparul de mioare!..."
Și sărind și ea la fel
a vărsat întreaga oală pe cărare.
Adio, cloșcă, pui, purcel,
adio, vacă și vițel!...
Acasă, ca să scape de bătaie,
a depănat o-ntreagă dănănaie.
Ne-ademenște visul cu momele,
dar iată că o clipă destramă toată cazna.
Au cine n-o apucă, din când în când, și razna
și n-a visat să-și facă în Spania castele?
Barbați, femei, și ei și ele,
visează treji adesea Paradisul.
Nimic nu-i mai plăcut decât e visul,
că te strămută-n lună și în stele
și tot ce vrei îți dăruie:
palatele, iubirile, măririle
și tot ce văd și jinduiesc privirile ;
dar vraja lui prea repede se năruie.
Cu toate că știu bine că visul veșnic minte,
tot mai visez și eu din vreme-n vreme
că sunt un padișah cu diademe...
Dar mă trezesc curând, din nou  cuminte,
tot Badea Ion ca mai-nainte...




Poezia N-Auzi Cum Bat Și Cheamă ? de Magda Isanos




N-AUZI CUM BAT ȘI CHEAMĂ ?



N-auzi cum bat și cheamă,
în soare, clopote mari de-aramă ?
Din cețuri se ivește cetatea
și toate există în claritatea
ceasului fără-amintiri.




Fire de iarbă subțiri
se înalță și cîntă ;
crinii cîmpului se-nveșmîntă,
mii de flori cu cădelnițe și cățui
au ieșit întru slava lui.




,,Nici un bob de nisip, spun ele,
nu se mișcă fără voia ta.
Doamne, nu ne uita.''
Numai mîinile mele grele




nu se ridică pentru-nchinăciune.
Sufletul plin de umbre clătinătoare
nu mai pricepe zilnica minune
a răsăritului tău, soare.




În toate-i o lege profundă,
de care neamul meu omenesc
a fugit. În arborii liniștiți care cresc
în fuga timpului, albă, rotundă...
pe care numai noi o simțim.



În fiece lucru e zeul de care fugim.





Fabula Musca Și Diligența de La Fontaine




MUSCA ȘI DILIGENȚA



Pe o șosea pieptișă, pietroasă, cu pripoare,
de pretutindeni arsă de-a soarelui dogoare,
se opinteau, năprasnic, în hamuri șase cai
cu sufletul la gură, aprinși și albi de spume,
să urce diligența la deal, cu chiu, cu vai.
Firește, coborâse din ea întreaga lume.
Dar deodată, iată, că printre cai se iscă
de undeva, străfulgerând văpaia,
o Muscă îndrăzneață ce-i bâzâie și-i pișcă,
convinsă că-i ajută să miște hudubaia.
O ia-nainte, se repede-n coaste,
ca o suveică licăre prin roți,
i-ndeamnă și îi sâcâie pe toți,
ca-nluptă căpetenia de oaste.
Ținându-se de dânșii ca un scai,
se tânguie că-n munca asta grea,
și nimeni nu ajută beții cai.
S-a mai văzut atâta nesimțire?
Călugărul nici nu s-a sinchisit :
boscorodea într-una din Psaltire.
Își și găsise vremea de citit!
Iar lelea o pornise să cânte pe șosea,
de parcă de cântat ne mai ardea...
Dar între timp urcară caii coasta
și poposiră, istoviți, pe plai.
-,,Să răsuflăm și noi, cumetri cai,
și voi să mă plătiți de casna asta!"
Ca muștele, se-amestecată în toate
și printre noi atâția nechemați
ce pretutindeni fără doar și poate,
ar trebui să fie alungați.



Fabula Curtea Leului de La Fontaine




CURTEA LEULUI




Ținuse să-i cunoască Măria Sa Leiască
pe cei, din vrerea Slăvii, sortiți să-i cârmuiască.
Trimise, deci, cu cărțile
tocmai după datină,
ceauși în toate părțile,
la orice soi de grădină,
profitându-le să vie cu toate, se-nțelege,
la un divan cu praznic, ocârmuit de Rege.
Voind să vadă Curtea și mai ales serbările,
veneau mereu supușii, buluc, din toate zările.
Dar în Palat - cumplită grozăvie -
duhnea mai rău  ca la o stârvărie
și Ursului ce-și astupase nările
îi și făcu pe loc de petrecanie
Măria Sa, o crânceană dihanie.
Îndată, lingușindu-l cu toată josnicia,
și-n ticluiri fiind destul de meșteră,
ridică-n slăvi miasmele din peșteră,
spunând că nu se află flori sub soare
cu-asemenea mireasmă-mbătătoare...
Ci Vodă (pasămite, cu Caligula rudă)
scârbit și scos din fire
de-atâta lingușire,
o răsplătire cu-aceeași osândă foarte crudă.
Iar cum cumătra Vulpe se nimerea pe-aproape,
Măria sa îi zise să spună adevărul :
,,Într-adevăr și dânsei îi miroase?...
Cum Vulpile-s fricoase,
i se zburlise părul,
dar îi răspunse, căutând să scape,
că e cu guturai și n-are cum
să-i spună de miroase duhoarea sau parfum...
La Curte, dacă vrei să placi,
se cade uneori să taci
ori să răspunzi ca un normand dibaci.



Fabula Bâtlanul Lingav de La Fontaine




BÂTLANUL LINGAV



 Bâtlanul meu cu ciocul de frigare
 pornise-n faptul zilei, nu știu unde,
 înalt și cucuiat pe rășchitoare,
 de-a lungul unui râu cu limpezi unde,
 în care coana Știucă își cam făcea de cap,
 alături de cumătrul Crap
 Și Crapi și Știuci
să tot îmbuci!
când te apuci!
 Dar el, cu tabieturi și la regim, se pare,
 nevrând să-și strice pofta de mâncare,
 își vede mai departe de plimbare.
 Făcându-i-se-ndată și foame pe deplin,
 zări-n șuvoiul cristalin







doar niște Lin;
dar se uită la el plin de dispreț,
 ca șobolanul lui Horațiu de semeț.
Și tot umblând și colindând,
 urmară și Vârlugile la rând.
Dar cum? Să guste el Vârlugi?
 E o mâncare pentru slugi!
 Vârlugi, Plevușcă, Jai, Guvizi, nu merită nici pliscul să-l deschizi!
A tot răbdat Bâtlanul, cătând în deal, la vale,
 dar negăsind, cu timpul, măcar un solz de pește,
 s-a ospătat și el... împărătește
 c-un prăpădit de melc ivit în cale!
 Adesea nazurile strică.
 Privind la toate cu dispreț,
 flămând rămâne cel semeț,
 când cel isteț
se mulțumește cu ce pică.







Fabula Șobolanul Schivnicit de La Fontaine



ȘOBOLANUL SCHIVNICIT





Un Șobolan, scârbit de toți,
fugi de-al omenirii val
în pustnicia unei roți
de cașcaval.
Și în chilia
lui rotundă
era profundă
sihăstria.
Dar tot rozând, găman,
din negura chiliei,
ajunse, dolofan,
la marginile schivniciei.
(Căci Domnu-i bun și plin de milostenie
cu cei ce i se-nchină cu smerenie...)
Dar, într-o bună zi, pe la chindie,
sosi-n chilie o solie
a neamului șobolănesc
să-i ceară ajutor bănesc.
Prea pirpirii în fața armiei pisicești,
crezuseră gherlanii lor că-i bine
s-aducă ajutoare din țările străine.
Cetatea lor, mândria lor, Chițcani,
vestita capitală a Țării Șoricești,
fiind împresurată de dușmani,-
porniseră-n solie fără bani...
-„Deprinsu-m-am de cele pământești
(le spuse el cu vorbe prefăcute)
și nu pot să v-ajut cu gologanii;
dar am să-l rog pe Domnul să v-ajute...”
Și noul sfânt, zgârcit și la taifas
le-nchise ușa-n nas.
Sihastrul meu din chilioara roții
de cașcaval țintește un
 dervâș nebun
Călugării sunt milostivi cu toții!






Fabula Jivinele Bântuie De Ciumă de La Fontaine




JIVINELE BÂNTUIE DE CIUMĂ




O molimă ce-mprăștie urgie,
prin care Ceru,-n dreapta lui mânie,
a vrut să osândească păcatele din lume,
-Ciuma, ca să-i spun pe nume-
de vreo două luni încoace
bântuia prin dobitoace.
Nu tuturor le și făcea de petrecanie,
dar nu scăpase teafăr nici o dihanie
și nicăieri nu mai zărea vro lighioană
că umblă, ca pe vremuri, nebună după hrană.
Nici Vulpile, nici Lupii nu mai pândeau din zadă
neprihănita pradă;
iar Turturelele tânjeau,
și ele urgisite de-acea cumplită pacoste,
și, mohorâte, fără pic de dragoste,
se ocoleau pe unde se zăreau.
Ci Leul, întrunindu-și sub bolțile de cetini
divanul de coroană, le spuse: - „Dragi prieteni,
puzderiile noastre de mârșăvii și vicii
I-au mâniat cumplit pe Cel din Slavă
și nu mai văd nădejde de izbravă,
decât înduplecându-l,cumva,prin sacrificii.
Istoria ne-nvață și ea că-i de folos
Așa că nu e vreme de zăbavă:
ne-ndurați și fără muget,
să-mbunăm pe Cel din Slavă,
arătând ce-avem pe cuget!
Am sfârtecat și eu (regret adânc!)
și oi și miei și noateni cu topanul,
iar uneori mi s-antâmplat chiar să mănânc
...Ciobanul
De-o trebui, mă voi jertfi. Dar vreau
să vă aud pe toți vorbind pe șleau!”
-,,Măria ta n-ar trebui să se disculpe!
( grăi atunci lingușitoarea Vulpe ).
Înfulecând jigănie de astea, mi se pare,
că le-ai făcut, Măria Ta, o cinste mare.
Iar Ciobanul ăla, știm prea bine,
e cea mai ticăloasă din jivine,
că vrea să ne domine.
Se cade să-ți aducem, Măria Ta, chiar laude!”
(Și toți lingușitorii porniră s-o aplaude.)
Dihanie după dihanie,
și Urșii și Tigri, toți cuminți,
se zugrăveau prin spovedanie
neprihăniți ca niște sfinți.
Și nici de data asta nu spuse nimeni crimele
pe care, zi și noapte, le săvârșeau mărimile.
Când iată că Măgarul veni și el la rând:
-,,Mi-aduc aminte că trecând cândva, flămând
prin pajiștile unei moșii călugărești,
prilejul, iarba crudă, ispitele drăcești,
sporite de o foame parcă oarbă,
m-au pus să rup vro două guri de iarbă.
Lihnit, lihnit, dar n-avem drept, v-o spun cinstit...”
L-au suduit, l-au huiduit cumplit.
-,,Să paști din iarba altuia îmi pare
(sări un Lup clănțău) o crimă mare.
Din vina unui astfel de pârlit
avem, de bună seamă, atât de suferit!”
Și toți s-au năpustit și l-au jertfit.
Neprihăniți, săracii n-au sortit la judecată;
nelegiuiți, boierii ies toți basma curată...





Poezia Imnuri Pentru Pămînt de Magda Isanos




IMNURI PENTRU PĂMÎNT



Acum vreau să cînt
imnuri pentru pămînt,
păduri și izvoare ;
străvechea ta laudă, soare,
îmi arde buzele. Toate
plantele răspîndesc visuri ciudate.
Răcoarea nopții, stelele nestinse,
Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse.




Dar mai bine s-ascult.
Oare n-am fost și eu un arbore mai demult ?
Și astăzi nu-s tot materie ?
Forme pieritoare, vise puzderie,
de unde veniți ?
Laudă, oricum, laudă ție,
natură și forță vie,
mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți.




 Tu care-ai născocit soarele,
umbra și apele
și numai o dată mășcînd pleoapele -
stelele, strălucitoarele !




Ai creat spațiul,
ființele chinuite de nesațiul
vieții,
mările licărind îndărătul ceții
celei dintîi ;
amiaza de foc
și-nfloritele pămîntului văi.
Apoi, după larmă și joc,
somnul cel bun al morții.




Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ;
S-a-nserat, se-ntorc risipiții copii,
și tu-i primești în cîmpiile liniștite ;
ființe-obosite ! Ființe-obosite !






Fabula Căruța-mpotmolită de La Fontaine




CĂRUȚA-MPOTMOLITĂ




Pe un drumeag de țară, cu hârtoape,
se-mpotmolise, rău, un car cu paie,
și nu era țipenie pe-aproape
să-i vie-n ajutor lui Niculaie.
Era prin mlaștinile luncii
cam la o poștă de pădure,
pe unde-nțarcă dracu pruncii
Nu-i rămânea decât să-njure !
Văzând că nu-l mai poate scoate,
cu brațele pe șolduri stând,
a jurat de toți și toate
din câte i-au trecut prin gând.
Sătul, apoi, și de blestelme
și vrând să scape din impas,-
porni pe Hercule să-l cheme.
Din nori se auzi un glas :
-,,Cum Hercule-i ajută-ndată
doar pe aceia ce se zbat,-
îți dă un sfat :
ia pune mâna de îndată
pe opată
și strânge glodul de sub rotți !
Dă și pietroiul la o parte !
Ești gata?"
-,,Da !"
-,,Acuma, poți
să-ți vezide cale mai departe..."
Uitându-și tânguirile deșarte,
pocni din bici și hăui cu sete.
Căruța, mai ușoară cao plută,
împinsă ca de-o mână nevăzută,
Porni din loc pe pârtia-ncepută
pe care-o-nfiripase pe-ndelete.
Când singur știi să te ajuți, băiete,
și Cerul te ajută !




Poezia Zîne De Rouă de Magda Isanos





ZÎNE DE ROUĂ



Zîne de rouă,
mă rog vouă,
să mă primiți
în pajiștea unde dormiți.
Drept lumînare,
aș vrea o floare.
Drept rugăciuni și tropare,
vîntul să mă bată, iarba s-aplece mai tare.





Voi, zîne bune,
zvîrliți-mi un brîu,
să se facă rîu
și să sune.





Apoi, sub torentul spumos,
îngropați-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca și cum aș sta șîngă vatră,
poveștile-acestui ținut luminos...




Așa mă rog vouă,
zîne de rouă,
să mă dezmierde
și-n moarte
zarea pămîntului verde.







Fabula Ciolanul Și Năluca Lui de La Fontaine





CIOBANUL ȘI NĂLUCA LUI

 



Au cine nu se-nșeală,
umblând după năluci?
Tu, veșnică momeală,
pe câți nu ne seduci?...
Esop ne povestește că un dulău de târlă
cu un ciolan în gură, trecea pe lângă gârlă.
Cum cel răsfrânt în apă i se păru mai mare,
ca fulgerul s-a năpustit gămanul.
Dar  s-a topit năluca și Câinele,-n, vâltoare,
era să-și piardă viața, o dată cu ciolanul !