Poezia Toamna de Tudor Arghezi




TOAMNA


Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni.
Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni.




Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut.




Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii...
Privirea întîrzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..:
Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert.




Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ?
Apusul își întoarce cirezile prin sînge.
O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.




Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,
S-aplec la sărutare o frunte vinovată,
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă
Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă.




Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vînat.


Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.