Poezia Oseminte Pierdute de Tudor Arghezi





OSEMINTE PIERDUTE


Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci !
Glicină tu, tu florile-ți arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci și șoapte multe ?

Voi ați rămas întors tot spre apus,
Voi creșteți toți de-a pururea în sus.

N-o mai zăriți, din vîrfuri, nicăieri ?
Știți voi ce vorbă este vorbă ,,ieri'' ?

La poartă, umbr-aceluiaș stejar.
Mă rog, intrînd, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca și-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Și toate sînt precum le-am cunoscut
Rămase-așa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, demult, cîntînd.

Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.