Poezia Pe Albumul Domnișoarelor Florescu de Vasile Alecsandri




PE ALBUMUL DOMNIȘOARELOR FLORESCU


Într-o zi veselitoare,
Voi plăcute surioare,
De la rai v-ați coborît.
La fereastra-mi luminoasă,
Flori din lumea grațioasă,
Zîmbind dulce v-ați ivit.
Eram trist, în suferire,
Dar la dulcea-vă privire
S-au șters orice negri nori.
O ! minuni a primăverei !
Prin voi chiar spinii durerei
Se acopere cu flori.

Poezia Pe Albumu Domnișoarei A. Jora de Vasile Alecsandri




PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI A. JORA


Eram în tristă singurătate
Privind omătul căzut din nori.
Iarna cu-a sale mîni înghețate
Lipea de geamuri albele-i flori ;
Și eu în timpul cel de ninsoare,
Sub cerul negru, plin de furtuni,
Visam la paseri veselitoare,
L-a primăverei scumpe minuni.
Visam l-acele țări depărtate
Pe unde fost-am eu călător,
Țărmuri frumoase și neuitate
De poezie și de amor.
Un dulce oaspe veni atunce,
Un dulce, gingaș, frumos portret,
Trimis de tine ca să-mi arunce
Flori de lumnă, flori de poet.
El îmi aduse a ta gîndire,
Dorul tău june și virginal,
Care-mi șoptiră cu-nduioșire
De-al poeziei plai ideal.
Atunci natura încîntătoare
Undi pe buze-ți blînde zîmbiri,
Și-n ochii-ți veseli un dulce soare,
Și pe-a ta față vii trandafiri.
Jar eu, ferice și-n admirare,
Gîndind la tine, am zis cu dor :
„O ! tinereță ! cine te are,
Are un farmec învingător !”

Poezia Pe Albumul Domnișoarei Maria Docan de Vasile Alecsandri




PE ALBUMUL DOMNIȘOAREI MARIA DOCAN


Mițulică, dulce floare,
Vai de mine ! ce-am aflat ?
O albină-otrăvitoare
De guriță te-a mușcat ?


Și cu boală dureroasă
Tu, drăguță, te-ai luptat,
Și din fața ta voioasă
Rozele s-au scuturat ?


Ardă-o docul de albină
Ce văzîndu-te-a gîndit
Că se află-ntr-o grădină
Și de tine s-a lipit !


Dar n-ai grijă, Măriucă !
Viespea crudă va peri,
Iar tu lîngă-a ta mămucă
Lesne vei reînflori.


Primăvara nu-i departe
Cu plăcutele-i comori ;
În curînd a să ai parte
De-ale tale dulci surori.


Pe-a ta față zîmbitoare,
Pe sub ochii-ți drăgălași
Răsari-vor lăcrimioare
Și voioși tradafirași.


Iar de vrei să n-ai măhnire
Și să scapi de orice chin,
Te lipești cu iubire
De-al mămucăi dulce sîn ;


Căci în lume prunc și floare
Au un înger protector :
Floricelele au soare,
Pruncii au mame cu dor !

Poezia Pungulița de Vasile Alecsandri




PUNGULIȚA

dedicată unui zgîrcit


„O ! punguliță dalbă,
Cu dragoste-mpletită
De-o mînă mică, albă
Și mie mult iubită !


Minune drăgălașă
Ce-ncînți a mea privire !
Tu, care-ai fost partașă
La tainica-i gîndire,


Fii un izvor de bine
Sărmanilor din lume,
Ca toți să se închine
La dulcele ei nume.


Fii, pungă adorată,
O amintire vie
De ziua neuitată
Cînd te-a trimis Ea mie !”


Așa zicea-n estazu-i
Un tînăr cu iubire
Și lacrimi pe obrazu-i
Curgeau de fericire ;


Dar corbul cel prădalnic,
Tîmpit de bătrîneță,
Rosti : „Nebun și jalnic
E omu-n tinereță !


Și mintea-i e căzută
În grea și tristă boală !
Sărmanul ! el sărută
O punguliță... goală !”



Poezia Plecarea Din Orașul Blestemelor de Eugen Jebelean





PLECAREA DIN ORAȘUL BLESTEMELOR



În Necropolis, muzici fremătau,
În toamnă, într-o surdă zi, tîrziu.
Murisem de demult
Și stam pe catafalcu-mi purpuriu.




Gemu o ușe lin, și, în tăcere,
Pătrunse cineva pe ușe :
Ființa pentru care mult am plîns în viață
Și care - mort chiar - o iubesc. Și rîse.




Galbena-mi față mîngîind-o,
Rîse și hohoti cu glas pustiu :
,,Strălucitorule, aicea te găsesc?
Urîta Budapestă ți-e sicriu?''




,,Nu-ți mai aduci aminte de lumina
Ce suie pe mormintele din sud și rîde?
Aici, la Budapesta, viața e urîtă
Și-al morții chip de mii de ori mai hîd e.''





,,Vino din al blestemului oraș.
Vino, mort drag, vino cu mine.
Aici nu-i loc ca să visezi frumos,
Nici pentru marile iubiri, de lacrimi pline.''




Și-mi luă molatec mîinile în mîini
Și rîse, rîse nebunește.
Și de atunci, spre cimitirul de la miazăzi,
Un mort, un mort sărman se pregătește.







Poezia Inima Ledei de Eugen Jebeleanu





INIMA LEDEI





Zvîrleau în mine vrăjitoarele
În a-ntristatelor minuni livadă.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
Însă iubită dispăru în goană.
Frumoasa mea iubită : fragedul Surîs.




Plîngeau și hohoteau de rîs Mumele Codrilor.
Ceață era, și-n oarbă noapte-ndoliată,
În a-ntristatelor minuni livadă,
Inimi cădeau vuind,
Iar eu mi-acopeream privirile.




Inimi zvîrleau în noapte vrăjitoarele.
Nu mă temeam. Nu m-am temut vreodată.
În a-ntristatelor minuni livadă,
Greu de mîhnire stam, și singur.
Cădeau din ceață inimile,
Mici și urîte, inimi tari, de piatră.





Deadată, vrăjitoarele se risipă,
Și-n liniște, în alb vestmînt și-nlăcrimată,
Pe-a întristatelor minuni livadă,
Veni spre mine o femeie
Și-mi ridicai spre dînsa fața.




Ea mă privi și căutîndu-și inima
( Și-acuma o mai simte chipul meu )
În a-ntristatelor minuni livadă,
Îmi aruncă inima-n față,
Bolnava, calda-i inimă, sărmana.








Poezia Lupta cu Boierul de Eugen Jebeleanu





LUPTA CU BOIERUL



Simțeam că, dacă-l las, boierul
Cu cap de porc mă va ucide.
Rînjind, ședea lățit pe aur
Cu ghearele înțepenite.
De-l las, simțeam că mă ucide.




Grețosu-i trup de porc, cu grijă,
I-l mîngîiai. S-a-nfiorat.
,,Privește cine sînt'' ( șoptit-am )
Și creieru-mi i-am arătat.
Privind-l, hohoti turbat.




( M-o crede-un biet vîntură-lume, -
Gîndit-am ). În genunchi picai.
Pe țărmul vieții vuitoare,
Ne-aflam. Se însera. Strigai :
,,Dă-mi aurul pe care stai !''




,,O clipă - și mă poate pierde.
S-aștept - nu mi-i îngăduit.
La drum mă-mping, m-atrag în zare
Mari taine fără de sfîrșit.
S-aștept - nu mi-i îngăduit''.




,,Ți-i inima de-osînzi păzită,
A mea e toată-o rană grea
Și, totuși, binecuvîntată-i :
E viață și e dor în ea :
Dă-mi aurul. Să pot pleca''.




,,Al mării-ntins mi-așteaptă vasul,
Și mii de corturi sclipitoare,
Un soare nou, miresme stranii,
Și alte-ospețe și fecioare
Mă cheamă și m-așteaptă-n zare''.




,,Vuiește-n mine viața-ntreagă,
Tot ce e nou spre mine zburdă.
Un vifor sînt, de sfinte vise,
Orice visare-a ta e surdă.
Hai, spintecă - aurită-ți burtă !''





Grea, oarbă, seara ne cuprinse.
Gemînd și întristat, stam eu.
Și val de val venea să-mi spună :
,,Noi aștetă. Ai aur greu ?''
Val după val vuia mereu.





Crunt ne izbirăm. Țărmul mării
Se clătină. Cu mîna mea
Îi rupsei carnea grea. Degeaba.
El auru-și suna. Rîdea.
Și eu nu pot, nu pot pleca.





Și seri cu miile trecută,
Și-mi curge sîngele potop,
Mă cheamă depărtarea-ntr-una
Și eu mă lupt pe-aceași loc
Crunt, cu boierul cap de porc.







Poezia Ștefan Și Dunărea ( Baladă ) de Vasile Alecsandri




ȘTEFAN ȘI DUNĂREA
       ( Baladă )



,,Dunăre ! ce plîngi tu oare ?''
,,Plîng o  floare de sub soare
Ce din sînu-mi a răpit
Ștefan-vodă cel cumplit !''
.............................................
Pe cel țărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sînt trei cete de oșteni,
Turci, tatari și moldoveni.
Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ștefanului !
Iar în cîmpul cel turcesc
Mii de săbii zinghenesc;
Iar în cîmpul tătaresc
Mii de arce săgețesc ;
Iar în cel moldovenesc :
Ștefan-vodă cel frumos
Ș-o copilă, chip duios.
Fata plînge, fata zice :
,,Lasă-mă să fug de-aice,
O !Ștefane, scumpul meu !"
Domnul zice : ,,Nu ! nu vreu,
Nu, pre sfîntul Dumnezeu !
Că-mi ești dulce la privit
Și mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului."
,,De-ți sînt dragă, de-s frumoasă,
Ie-mă, doamne, ori mă lasă."
,,Ba ! de-a fi să lupt de dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
,,Apoi dar, rămîi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine !''
Fata zice și s-aruncă !
Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ș-o azvîrl din val în val,
Departînd-o de la mal.
Turcii staun încremeniți,
Moldovenii împetriți
Și tatarii înlemniți.
Stau și ulii în zburare,
Stau și caii-n alergare,
Stă și soarele-n mirare,
Căci deodată ce se ?
Cine-n valuri se răpede ?
Domnul Ștefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvîrle nebunește
Și înoată voinicește.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Și la pept cu foc o strînge
Și se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.





Poezia Ultimul Surîs de Eugen Jebeleanu





ULTIMUL SURÎS




Vai, am trăit foarte urît.
Vai, am trăit foarte urît.
Ce mort frumos o să mai fiu.
Ce mort frumos o să mai fiu.




Se va-mblînzi chipu-mi de faun.
Se va-mblînzi chipu-mi de faun,
Un zîmbet va-nflori pe buze.
Un zîmbet va-nflori pe buze.




În uriașii-mi ochi sticloși,
În uriașii-mi ochi sticloși,
Se va răsfrînge cineva,
Se va răsfrînge cineva.




Buzele-mi reci care zîmbesc,
Buzele-mi reci care zîmbesc,
Îți mulțumesc pentru sărut,
Îți mulțumesc pentru sărut.





Poezia Gog Și Magog de Eugen Jebeleanu





GOG ȘI MAGOG


Sînt a lui Gog și-a lui Magog odraslă,
În van izbesc cu pumnii-n porți, în zid,
Și totuși, vă întreb : să plîng aicea,
La poale de Carpați, e-ngăduit?



Venit-am pe-al Vereckei drum vestit,
E-n mine și-azi străvechiul cînt, șuvoi.
E voie pe la Dévény să zbucnesc
Cu noul cînt al timpurilor noi?




Plumb clocotit turnați-mi în urechi,
Un nou Vasile, cîntăreț, să fiu.
Să n-aud ale vieții cînturi noi, -
Cumplit striviți-mă sub tălpi, de viu.




Dar pîn-atunci, neadăstînd, din cazne
Zbura-va cîntu-mi nou pe aripi tari.
Și blèsteme de-ar fi cu mii să plouă, -
Tot o să-nvingă, aprig și maghiar.






Poezia Ștefan-Vodă Și Codrul ( Baladă ) de Vasile Alecsandri




 ȘTEFAN-VODĂ ȘI CODRUL
           ( BALADĂ )



Ștefan -vodă rătăcit
Întră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: ,,Domn viteaz!
Ce-ți curg lacrimi pe obraz?"
,,Ah ! îmi plîng ostașii mei
Morți, luptînd ca niște zmei !"
Codrul zice: ,,Dragul meu,
Încetează plînsul tău,
Căci din obrazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași
Ca să scapi biata moșie
De păgîni și de urgie''.
,,Fă!'' răspunde mult voios
Domnul mîndru, inimos.
Codrul puse a vui,
Brazii a-și însufleți,
Pe stejari a mi-i trezi.
Iar copacii mari și mici
Se făceau ostași voinici,
Și spre domn înaintau
Și din gură cuvîntau
,,Să trăiești, măria -ta !
Hai la luptă, hai, Ștefane ;
Du-ne-n oardele dușmane !''
Ștefan-vodă-nveselea
Și la luptă purcedea
Peste munte și muncel
Cu tot codrul după el.
Vai lupta c-un brăduleț !
Vai de leah, vai tatar
Ce luptau cu un stejar !





Poezia Mărgărinta Din Muncel de Vasile Alecsandri



MĂRGĂRINTA DIN MUNCEL





 
Mama pentru-a ei copil are scumpe dismierdări,
Are inimă cu ochi, are ochicu sărutări.
Plînsul lui e plînsul ei; orice-l doare, pe ea doare,
Ea trăiește pentru el; cînd el moare, și ea moare!
Mărgărinta din Muncel născu mîndru pruncușor,
Ce muri pe sînul ei, legănat cu mare dor.
Ea îl duse la mormînt, lîngă inima-i de gheață
Legănîndu-l nencetat, ca și cnd ar fi n viață.
Apoi merse la bordei de pustiu amar cuprins.
Leagănul era deșert, soarele-n cer era stins!
Apoi puse a striga pe cîmpii și zi și noapte:
,,Vină, dragă copilaș, vin' la mama, să sugi lapte!..."
Mama fără de copil nu mai are dismierdări,
N-are inimă cu ochi, n-are ochi cu sărutări!...
A doua zi, despre ziori, pe-un mormînt ea fu găsită,
Peptul gol, trupul răcit, țîța-i de mormînt lipită !

Poezia Omul Singuratic de Vasile Alecsandri




              OMUL SINGURATIC


Călărețul tînăr, singur pe-astă lume,
Își îndeamnă calul inundat de spume.
Ei de mult pe cale pasă rătăcind !
Calul suflă, omul cîntă haulind :


„Trec prin luncă, lunca-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Vestea-mi spuse c-ai găsit
Sorioară de iubit.
Unde-ți este sorioara
Ca să-i farmec inimioara
Cu parfumuri și cîntări,
Cu-ale umbrei desfătări ?”


Călărețu-n sînul luncei umbritoare
Simte-o mîngăiere dulce-alinătoare,
Dar curînd el trece cîmpul de mohor.
Calul geme, omul cîntă plin de dor :


„Trec pe cîmp, cîmpia-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Pentru scumpul tău odor
Am întins verde covor,
Ș-am pus floare lîngă floare
Pentru albele-i picioare,
Ș-am pus rouă dulce-n flori
Pentru blînzii-i ochișori.”


Călărețu-n zare trist se adîncește
Și pustiul lumei împregiuru-i crește.
Paseri cobitoare trec sub cer zburînd,
Calul cade, omul cîntă suspinînd :


„Astfel lumea-ntreagă-mi zice :
Singur tu ce cați pe-aice ?
Viața fuge ! nu jălești
Singurel să pătimești ?
Două aripi sorisoare
Se înalță pîn` la raiu-ncîntător !


Călărețul jalnic e perdut în noapte
Pintre reci morminte cu fioroase șoapte.
O fantasmă albă trece lunecînd,
Calul moare ! omul aude zicînd :


„Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale
O gingașă păreche în cursul vieții sale !
Pe inima lui seacă, ruină părăsită,
Paingănul urzește o pînză încîlcită
Prin care nu răzbate nici o simțire bună...
Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună !”
Călărețul plînge, se înfiorează,
Glasul cel din umbră, lînced, trist, urmează :


„În groapa ce-l ascunde e mort de două ori
Acel ce-i dat uitărei de-ai lumei trecători !
În viață a fost singur și singur după viață,
Perdut pe vecinicie în umbra ce-l înghețată.
Ah ! el va fi, cînd morții ieși-vor din mormînt.
Străin pe ceea lume, străin ca pe pămînt !”


Tristul singuratic moare-n jale-amară.
Lîngă el suspină buhna solitară.
Iar fantasma albă pere șovăind
Prin albastre flacări care zbor lucind.

Poezia Două Suflete de Vasile Alecsandri

 


       DOUĂ SUFLETE


Duă suflete amice de copile pămîntene
Se-ntîlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zîmbind,
Și-mpreună își ieu zborul, prin senin călătorind.


„Tu ești, dulce surioară ? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare !
Pe pămînt, de-abia în floare, cum se face de-ai murit ?”
Ceealaltă, vărsînd lacrimi, îi răspunde : „Am iubit !”


„Ai iubit !... ai trecut raiul !... ai simțit în primavară
Acea flacără cerească, dulce mult și mult amară !
Ai iubit !... și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori !...
Unde, unde-ți sînt rămase virginalele comori?”


„Am lasat glasul meu dulce unei dulci privighitoare ;
Ochii, murelor din codri ; părul, falnicului soare :
Sînul, unui crin văratic ;  gura, unui trandafir,
Și pămîntului în jale, al meu vecinic suvenir !”

Poezia Stelele de Vasile Alecsandri




                      STELELE


Pe a cerului cîmpie cu flori lucii sămănată
Noaptea vine pe furiș
Și cu-o seceră de aur de la lună-mprumutată
Face-un stelnic seceriș.


Iar cînd soarele apare, vede cerul gol de stele
Și întreabă întristat :
„Unde-s ochii de lumină, unde sînt fiicele mele,
Pe ce plai s-au exilat ?”


„Mulți ochi mîndri de pin ceruri strălucesc pe-a mele pene !”
Lui păunul a răspuns ;
„Dar luceferii se află la românce, pe sub gene,
Unde noaptea s-a ascuns.”


De-atunci fete și neveste se feresc, se tem de soare
Și cobor genele lor,
Căci ades le fură ochii ș-a lor inimi iubitoare
Soarele înșelător.

Poezia Vîntul de Vasile Alecsandri




              VÎNTUL


Vîntul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,
Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare,
Și, ca lupul după turme, se alungă după nori,
Și doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori.


Vîntul fură o scînteie și-n girezi eo=l o aruncă,
Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă,
Apoi merge la copile ce culeg laur de in
Și rîzînd le despletește, dismierdînd albul lor sîn.


În truspatru părți a lumei turbat vîntul se tot duce,
Ca pagînul pe mormînturi răsturnînd creștina cruce,
Și de-a morților blăstemuri alungat, fuge nebun
Pintre tufe-nțepătoare și nuiele de alun.


Iar cînd el se-ntoarce-n codri, mama lui cel tot bocește
Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește...
„Nu mai plînge, mîiculiță ! zice el , așa cum sînt,
Cînd sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vînt !

Poezia Scrînciobul de Vasile Alecsandri




               SCRÎNCIOBUL


În scrînciobuldin culme se dau flăcăi și fete,
Copile, flori de aur, voinici cu negre plete.
„Iubito, zice unul, pe față-ngălbinești
Și ochii tăi în zare cu dor îi ațintești ?”


„O ! dar, privesc, iubite, colo în depărtare,
La cele dealuri nalte, la cea cîmpie mare,
Cum se-nvîrtesc de iute și cum se limpezesc,
Unind a lor verdeață albastrului ceresc !”


”Privirea ta, iubito, se-ndreaptă cătră soare?
„Dar ; urmăresc cu ochii cei vultri și cucoare
Cum se întrec cu norii, cum se-nvîrtesc în zbor
Sub cerul ce se-ntoarce rotiș deasupra lor.”


„În ochii tăi, iubito, o flacără s-aprinde ?”„
„Dar ; simt că aș meu suflet aripele-și întinde...
Eu zbor...ah ! zbor...”Deodată copila sare-n vînt
Și, vrînd la cer să zboare, ea cade în mormînt !

Poezia Soarele, Vîntul Și Gerul de Vasile Alecsandri




         SOARELE , VÎNTUL ȘI  GERUL


Trei călători fantastici cutrieră pămîntul :
Soarele splendid, gerul îngrozitor și vîntul.


Unul dă viață, altul dă moarte, apărînd,
Al treile mîngîie cu aripa-i, zburînd.


Ei întîlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vîntul de ușoară.


Și-i zic : „Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei !”


Romînca le răspunde cu-o veselă zîmbire :
„Sînt sprintenă ca vîntul, pe dînsu-l vreu de mire!”


„Cum ? eu, lumina lumei ! pe mine m-ai respins ?
Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins.”


„Cum ? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine ?
Am să îngheț la iarnă și inima din tine.”


„Nu-mi pasă, mîndre soare, de focu-ți arzător
Cît mi-a sufla în față un vînt răcoritor.


Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o ! gerul de gheață,
Cît vîntu-n mezul iernii nu mi-a sufla în față.”

Poezia Vînători Și Vînătoare de Vasile Alecsandri




          VÎNĂTORI ȘI VÎNĂTOARE


Pe geana cîmpului albiu
Se vede-un codru mare,
Lucind sub soarele gălbiu,
Ș-un sat perdut în zare.


Răsună codrul de-mpușcări,
De chiote voioase,
De urlete și de lătrări
Pe culmele rîpoase,


Căci e vînatul cel domnesc
La urși cu negre blane,
La lupi ce-n fugă clănțănesc,
La vulpele codane...


Sub crengile ce se întind
De țurșuri încărcate,
Hăitașii mare foc  aprind
Cu vreascuri înghețate.


Și vînătorii osteniți
S-așează-n giur gramadă,
Unii pe trunchi, alții lungiți
Pe perne de zapadă.


Și toți pe domnulfericesc
De mîndra-i vînătoare,
Căci a ucis un cerb codresc
Și patru căprioare.


Iar colo-n satul depărtat,
Într-o căsuță mică,
Lîngă horn toarce nencetat
O sprintenă fetică


Și zice-așa în gîndul ei :
„De-aș vrea, într-o clipă,
Cum v-aș vîna cu ochii mei,
O, vînători de fală !


Și cum v-aș face chiar pe drum
Cărările-a vă perde,
Ș-a vă jura că voi acum
Vînați în codru verde!”



Poezia Căderea Rinului de Vasile Alecsandri




               CĂDEREA RINULUI


Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul
Prin munți cu fruntea albă, prin văi cu lunci frumoase,
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El curge-n liniștire, nesocotind destinul !


Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri
Trecut-au prin orașe cu mîndre catedrale,
Prin sate care poartă stigmaturi feodale,
Pe lîngă vechi casteluri, pe sub boltite poduri.


Și vecinic el văzut-au sărmana omenire
Luptîndu-se cu moartea în viața-i trecătoare.
Văzut-au căzînd tronuri și dispărînd popoare
Ce se credeau eterne pe culmea de mărire.


,,O ! lume schimbătoare ! O ! tristă vanitate !
Se darmă munți, cetatea se darmă, omul pere !
Eu singur, martur pacinic de-a globului mistere,
Curg mîndru-n nepăsare cu-o lină maiestate!


Nimic nu mă oprește în calea-mi triumfală,
Și timpul adormit-au de seculi lîngă mine!”
Astfel voios și falnic șoptește Rinu-n sine,
Dar iată sub picioare-i prăpastia-nfernală !


El cade !... Din nălțime în fund se prăbușește
C-un muget lung, sălbatic, grozav, răsunător.
Din stînci în stînci el saltă zdrobit ; se risipește
Precum o-mpărăție de glorios popor.


Frumoasa-i limpezime în clipă turburată
Se schimbă-n largi troiene de spume argintii
Ce valmeș se răstoarnă cu-o furie turbată,
Formînd o avalanșă de cataracte mii.


Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare,
Se sparg țîșnind în aer, și ferb scoțînd scîntei,
Și pulberea de apă, alin plutind la soare,
Se-ncinge, ca o nimfă, cu brîu de curcubei.


O aspră clocotire, o cruntă detunare
Anunță catastrofa și-nsuflă reci fiori.
Iar munții de zăpadă treziți în depărtare,
Privind acea cădere, își pun un văl de nori...


Sublim, sublim spectacol ! Bătrînul fluviu pare
C-a să dispară vecinic în haos zgomotos :
Dar Rinul e puternic ! dar Rinul nu dispare,
El a umplut abisul și trece maiestos !


Luîndu-și cursul pacinic, din nou se-ndreaptă Rinul
Prin sate și orașe, prin munți și văi frumoase.
Nepăsător gigantic de timpuri furtunoase,
El pasă cu mîndrie, căci a învins destinul !

...............................................................................

Așa și tu, la culme, o ! Francie iubită,
Avut-ai o-ncercare de moarte !... dar măreață
Trecut-ai peste rîpa de dușmani pregatită
Pe-un pod imens de aur, pășind spre-o nouă viață.


O lume-nfiorată de soarta-ți mult fatală
Crezu-n a ta peire !... dar tu, ca Rinul mare,
Urmezi, victimă sacră și demnă de-admirare,
Menirea ta sublimă și providențiala.

Poezia Serenadă de Vasile Alecsandri




            SERENADĂ


Tu din cer venită-aice
Ca să faci lumea ferice
Dă-mi o zi din viața ta ;
Dă-mi o zi dumnezeiască
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Fie-n lume rău sau bine,
Lumea-ntreagă pentru mine
Stă cuprinsă-n umbra ta.
Dă-mi o zi dumnezeiască,
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.


Tu dai viață cu-o zîmbire,
Moarte cu-a ta nesimțire,
Raiul cu iubirea ta.
Dă-mi o zi dumnezeiasca
Sufletul să-mi fericească,
Și eu sufletul ți-oi da.

Poezia Cîntic Sicilian de Vasile Alecsandri





CÎNTIC SICILIAN



La Palerma-n Monreale
Sînt păduri de portocale,
Ce s-acopăr viu cu flori
Într-un an de două ori.




Jos cad florile, pe drumuri,
Iar plăcutele parfumuri
Zbor de vînt în depărtări,
Peste văi și peste mări.




Contadina-n Monreale
Zvîrle vesel portocale
În voiosul contadin,
Care-i zvîrle flori în sîn.





Ș-amîndoi juni, plini de viață,
Pintre arbori, pe verdeață,
Rîd și cîntă-armonios
Și dispar misterios...




Călători pe mări, pe drumuri,
Îmbătați de dulci parfumuri,
Merg voios în calea lor,
Făcînd visuri de amor.




Zan-Zanetă, fulg de soare,
Adevăr să fie oare
Că tu ai, cole, sub salbe,
Două portocale albe ?




Parte dreaptă : una mie,
Zan-Zanetă, una ție !
Și-ți mai dau în monreale
Trei păduri de portocale.







Poezia Visul Ferice de Vasile Alecsandri





VISUL FERICE


De este-un vis amorul, un vis amăgitor,
Ferice de acela ce doarme nencetat
Și-n visuri drăgălașe plutind ca pe un nor
Trăiește-n nălucire, de lume departat !



Pe-a tale scumpe brațe, pe sînul tău frumos
Cînd sînt legănat dulce și-n ochii tăi privesc,
Ah ! lumea-i pentru mine un rai armonios
Ș-amorul îmi apare un vis dumnezeiesc !




De-i vis acea simțire, încîntător mister,
Ce-aprinde-n două inimi foc iubit,
Tu, fiică a luminei sosită de la cer,
Ah ! vină de visează pe sînu-mi fericit !

Poezia Bucovina de Vasile Alecsandri





BUCOVINA


Dulce Bucovină,
Veselă grădină,
Cu pomi roditori
Și mîndri feciori !
Cuib de păsărele
Albe, sprintenele,
Care-n ochii lor
Au foc răpitor.




Tu, ce ești o floare
Căzută din soare,
Cu trei alte flori,
A tale surori !
Ele cătră tine
Privesc cu suspine
Și tu le zîmbești
Cu zîmbiri cerești.




Dulce Bucovină !
Vîntul ce înclină
Cu aripa lui
Iarba cîmpului,
Naște prin șoptire
Scumpa amintire
De-un trecut frumos,
Mare, glorios.




Fii în veci voioasă
Precît ești frumoasă !
Fie traiul tău
După gîndul meu !
Ah ! cine te vede
Chiar în rai se crede,
Cine-i trecător
Te plînge cu dor !




Poezia Moara De Vînt de Vasile Alecsandri




MOARA DE VÎNT
 Fabula dedicată lui A. Donici


Pe-un deal oarecare,
Cu renume sfînt
Făcea zgomot mare
O moară de vînt ;
Dar biata morișcă,
Deși-avea un pic
De porumb și hrișcă,
Nu lucra nimic,
Ci-n văzduh pornită
Se-nvîrtea mereu :
Părea că-i vrăjită
De Duhul cel rău !
„Ce mai vijelie,
(Cugeta ades)
Trebuie să fie
Devale, pe șes,
Cînd eu în furtună
Mă lupt și vuiesc
Și ca o nebună
În loc mă-nvîrtesc !”
Însă pe cîmpie
Liniște era.
Iarba cea verzie
Nici se clătina,
Și la foc de soare
Bietul muncitor
Stropea cu sudoare
Micul său ogor.
„Ce de mai făină
O fi măcinînd !”
Zise o găină
La moară zburînd.
„Te-nșeli, sorioară  !
(Spuse-un șoim din munți.)
Vînt e mult la moară,
Da-i lipsesc grăunți !”




Poezia Amicului A. Donici de Vasile Alecsandri




      AMICULUI   A.  DONICI


Eu, ce sînt un biet morar
Fără nici un pic de carte,
Mă-nchin ție de departe,
Măi, vestite fabular,
Și-ți trimit voios din moară
Un poclon neașteptat,
Chiar o fabulă ușoară
Care azi am măcinat.
Cerne-o bine tu pe dînsa
Și, de vrei să-mi faci pe plac,
Alege făina-ntr-însa,
De fă lumei un colac.

Poezia Ieri și Astăzi de Vasile Alecsandri



         IERI ȘI ASTĂZI


Ieri pămîntul era verde,
Azi pămîntul e-nălbit,
Și prin negură se perde
Soarele îngălbinit.


Ieri căldură, azi zapadă,
Și din codrii pudruiți
Ies în grabă, după pradă,
Uli și urșii flămînziți.


Ieri voioasa ciocîrlie
Zbura-n soare ciripind;
Azi pe vesteda cîmpie
S-aud corbii croncăind.


Ieri natura-n tinereță
Era dulce la privit ;
Azi urîta bătrîneșă
Peste frunte-i s-a lățit !


Ce durere vie ,cruntă ,
A șters mîndrele-i colori
Ș-a făcut a fi căruntă
Din amurgul pănă-n ziori ?


O , natură ! ca și tine
Omul verde și-nflorit
Într-o clipă , vai ! devine
O ruină de jălit ,


Și el nici că mai zărește
După timpul de ninsori
Primăvara ce zîmbește
Între soare și-ntre flori !

Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare de Vasile Alecsandri




IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE



La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi erou al românilor,
O ! Ștefan, erou sfînt !
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.




Cînd tremurau popoarele
Sub aprigii păgîni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sînul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.




În cer apune soarele
Stingînd razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui !
Prin negura trecutului,
O ! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.




În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor ;
O ! mare umbră-eroică,
Privește visul tău :
Uniți sîntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.




În palele Carpaților,
La vechiul tău mormînt,
Toți în genunchi, o ! Ștefane,
Depunem jurămînt :
,,Un gînd s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul glorie
Ș-al patriei amor !''







Poezia Strofe Scrise Pe Un Părete de Vasile Alecsandri





STROFE SCRISE PE UN PĂRETE


Suflat-a vîntul morții pe dulcea-mi primavară
Și floarea vieții mele curînd s-a vestejit !
Durerea e mai crudă și jalea mai amară
Cînd simți că mori departe de tot ce ai iubit !




Încet-încet simțirea în mine amorțește.
Un negru nor deasupră-mi tot vine și iar trece.
Se tulbură-a mea minte, suflarea mea slăbește,
Pe inimă-mi se pune o greutate rece.




O ! suvenir al țării ! cerească mîngăiere !
Alungă-n departere cumplitul negru nor,
Să văd lumina iarăși, să simt reînviere,
Să cînt iubita țară, apoi voios să mor !






Poezia Tînăra Creolă de Vasile Alecsandri



TÎNĂRA CREOLA


        I


În balconul de pe mare
Rita, gingaș adormind,
Pintre gene-n depărtare
Vede luna răsărind.



Ochii galiș ea deschide
Spre al cerului senin
Și ferice blînd surîde
La al lunei zîmbet lin.



Mare-n spune scînteiază,
Cerul e strălucitor,
Iar prin stele acordează
Îngerii harpele lor,




Și copila serafie,
Zărind sus pe frații săi,
Cîntă-o dulce melodie,
Dulce ca sufletul ei.




Ceru-i : ,,Vină, vină
Între stele, fiica mea
Pentru fruntea ta divină
Să-ți alegi o mîndră stea''.




Marea-i zice : ,,Vină-n zare
Să te-adorm pe-al meu talaz
Și s-anin mărgăritare
Pe-ai tăi umeri de atlaz''



Iată Rita se gătește
Ca să zboare-n orizon,
Dar, uimită, se oprește
Și se pleacă pe balcon...



Sub balcon, în mez de noapte,
Sub balcon, lîngă izvor,
Sub balcon cu blînde șoapte
Susoina blîndul amor !


             II


Rita, jună călătoare,
Cu ochi vii răpiți din soare
Și cu glasul argintiu,
Rîde, vesel răsfățată,
Privind numai cîteodată
Orizontul albăstriu.




Buza ei trandafirie
Ca garoafa ce învie,
Răspîndind dulce parfum,
Se deschide zîmbitoare,
Dezvelind albe comoare
Prin al țigaretei fum.




Un mic flutur din grădină
Ușor vine de s-anină
Pe-al ei negru păr și fin ;
O suflare de pe mare
Vine și cu-o dismierdare
Răcorește albu-i sîn.




Rita, leneșă creolă,
Cu o mîndră-aureolă
Se-ncunună grațios ;
Ea își pune flori de laur,
Cere cupa sa de aur,
Apoi cîntă-armonios :




,,Salte valuri mărei !
Eu în lumea desfătărei
Trec ca paserea zburînd.
Sufle vîntul, cerul cadă,
Eu mă dau iubirei pradă
Și-mi trec zilele cîntînd.




Sînt frumoasă, sînt iubită
Și mă legăn fericită
Pe-al juniei vai senin.
Vivat ! soarta e divină,
Cînd de spume-i cupa plină
Și de-amor sufletul plin !''



                                                   


Poezia Scrisori Din Cordun de Mihai Eminescu




SCRISORI DIN CORDUN


Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrînețe
S-a întins pe criticale ?


Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mînce-o caua.


Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță -
Simt humorul de gorille
Cînd desmiard-o pisicuță.


Pisicuță criticoasă
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.


Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mîncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte !


Acolo vei pute spune
Tot ce vrei - căci ș-așa nme
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.


Nu se trec la noi potcoave
De la iepe de mult moarte -
Pune-te de-nvățat dragă ;
Nu știi carte, nu știi carte.

Poezia Valul Lui Traian de Vasile Alecsandri




VALUL LUI TRAIAN



Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare,
Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare,
Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean,
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian !



El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.




O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur
Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormînt
Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.




Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători
Iarba cîmpului și codrii munților apărători.




Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine,
Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline,
Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor
Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior.




Apoi galii bravii și veseli ce glumesc pe celtiberii,
Și romînii în cohorte urmăriți de cavalerii
Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel
Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.



Legioanele conduse pe a Daciei cămpie
De tribuni și de centurii înarmați cu verigi de vie
Sînt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci
Și de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.





Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare
E menit să se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?




Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier,
Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.
Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan,
Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian !








Poezia Pastel Chinez de Vasile Alecsandri




PASTEL CHINEZ  ( DEDICAT D-LUI I.A.C. )



Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.




Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumte se revarsă pe balcoane.




Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumenoase, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.




Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburătorii
Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe cregi, cînd pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.




Ș-o momiță strîmbotoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de china,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...




Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind ;
A lor margini cizelate în șiraguri,de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.




Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rînduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.




Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pelița-i de aur și rotundu-i pept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.




Umbra ei pe fața apei, de pe pod oșor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tînăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zîmbește.




Iar colo-n vecinătate, sus în turn, ca un hurez,
Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabolul pe hîrtie de orez,
Și se pare că hîrtia sub peniță-i se aprinde !





Bijuteriile Poeziilor-literare




Ca în fiecare dimineață cînd mă duc la serviciu, trec pe lîngă magazinul de bijuterii și am văzut în vitrina magazinului un set frumos de cercei si un inel cu ametist verde și topaz alb, pe care vreau să-i fac cadou frumoasei mele viitoarei soții și o trusă cosmetică ( farduri pentru ten ).
Abia aștept să vin 1 mai 2014 cînd ajungem pe plajă la 1 mai, să-i fac o surpriză  după ce instalăm cortul pe plajă, să mergem la un restaurant la lumina lumînărilor să o cer de nevastă pe logodnica mea.
dar mai am timp cam 2 săptămîni pînă pe 1 mai, așa că mă gîndesc să intru direct în magazinul de
bijuterii ca să le văd mai îndeaproape și nu din vitrină.
ca să mă pot decide mai bine ce cadou frumos să-i cumpăr viitoarei mele soții.


Poezia Mandarinul de Vasile Alecsandri





MANDARINUL



Mandarinu-n haine scumpe pe matasă vișinie,
Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal,
Peste coada-i de păr negru poartă-o vănată cgitie
Care-n vîrf e-mpodobită c-un bumb galbin de cristal.




Fericit, el locuiește un măreț palat de vară
Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși.
Mari lanterne transparente, de o formă mult bizară,
Răspînd noaptea raze blînde pe balauri fioroși.




O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină
Se strecoară-n arabescuri prin păreții fini de lac,
Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină
Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac.




Ochiul vesel întîlnește, pe colnice-nverzitoare,
Turnuri nalte și pagode, unde cîntă vechiul bonz
Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare,
De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.




Iată-o joncă aurită pe albastrul apei linc,
Cu vîntreli de rogojină și cu vîsle de sandal.
Înlăuntru rîde visul fericirilor divine,
Mandarina cu ochi galiși și cu sînul virginal.




Ea-n grădină se coboară și-n palat apoi dispare,
Pe nisip călcînd alene cu-ale ei picioare mici.
Nor de fluturi zboară-n cale-i și cu-a lor aripi se pare
C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici.




Ea se duce-n galerie s-o dismierde mandarinul !...
Grațioasă, pînditoare, sub cortelu-i de atlaz,
Îl invită cu ochirea, cu surîsul, cu suspinul,
Ca să guste voluptatea amorosului estaz.




Dar el stă în trîndăvie pe-un dragon de porcelană.
La minunele frumoase ce-i zîmbesc - nesimțitor,
Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană
Și cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor.







Poezia Despărțire de Tudor Arghezi





DESPĂRȚIRE


Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar,
Atît de rar timpul trecu pe lîngă oră.
I-am auzit întîia bătaie amîndoi,
Pierzîndu-se-n noiembrie prelungă și sonoră.




Poate mai bate încă secunda de atunci,
Poate-a tăcut îndată și-așteptă să mai vie
Îmbrățișarea veche, din nou precum a fost,
Și lacrimile tale, în gara cenușie.




Cu limbile oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frîntă-n geam.
Nu l-ai simțit că este părtaș la jalea noastră ?




Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut ?
La ce visezi cînd ziua pe lampa ta se curmă
Și cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculți, pe cea din urmă ?





Poezia Miorița ( Balada Populară ) de Grigore Tocilescu




MIORIȚA ( BALADĂ POPULARĂ )



P-un picior de munte
Scoboară oi multe,
Multe și cornute,
Și mai multe sute.
Și cin' le trăgea
Și cin' le mîna ?
Vătafu Ion,
Ca el nici un om,
Fecior de mocan
Și de mocîrțan,
Adus din Ardeal.
Da' Ion mi-avea,
Mi-avea o mielușică,
Mîndră, frumușică
Cu lîna plăviță,
Cu patru cornițe,
Cu cîte-o piatră nestemată,
De-mi lumină noaptea toată.
Cînd simțea de vreme rea,
Trăgea oile la perdea ;
Și simțea de vreme bună,
Trăgea oile la pășune,
Unde iarba e mai bună.
Vin nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Cu căciuli de urs,
Că nu sînt supuși,
Nalte și moțate,
Pornite pe spate,
Cată strinătate...
La Ion mergea,
La oi că-i băga,
Cu oile-i pornea.
Măre, se vorbea
Ca ei să-l omoare
Pe vătafu Ion,
Ca el nici un om.
Miaua mi-auzea
Și mi se-ntrista,
La Ion mergea.
Ion mi-o vedea
Și el mi-o-ntreba :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ce mi-ești tristișoară,
Drăguță mioară ?
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane,
Ai nouă ciobani
De la Poienari,
Tot prima-primari,
Măre, s-au vorbit
Și s-au sfătuit
Și-au făcut prinsoare
Ca să te omoare :
Ion că-i spunea :
- Dragă mioriță,
Cu lîna plăviță,
Ei de m-or urî
Și m-or omorî,
Ei tot să mă-ngroape
La stînă aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi,
Cam în dosul stînit,
Să-mi aud cîinii.
Foaie verde micșunea,
Ciobanii sosea
Și mi-l omora.
Und' mi-l îngropa ?
Cam în dosul stînii,
Ca s-auză cînii.
Stîlp ce mi-i punea ?
Căvălașul lui,
Crivîț că-mi bătea
Cavalul urla,
Pe Ion jelea.
Dar ei ce-mi făcea ?
Ei mi se uita
Și ei că-mi vedea
D-o cucie verde
Zburînd prin livede,
Cu doi călușei
Vineți, porumbei,
Lucii ca șerpii
Și iuți ca șoimii.
Dar cine-i mîna,
Cine-i biciuia ?
D-un mic mocănaș,
Cu glugă-ntre spete,
Cu baier de bete,
Fuge, nu se vede ;
Biciu cu zorzoane,
Fug caii să moară.
Cucia-mi venea,
Măre, mi-aducea
D-o călugăriță,
Albă la pieliță,
Neagră la hăiniță.
La tîrlă-mi trăgea,
Pe Ion strigă :
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane !
El nu răspundea.
La mormînt mergea
Și ea mi-l jelea
Și mi-l deștepta.
În brațe că-l lua,
În cucie mi-l punea
Și-acasă că mi-l ducea.





Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi




BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.






Poezia Vino-mi Tot Tu... de Tudor Arghezi




VINO-MI TOT TU...



Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,
Ce mă cunoști aproape cu geamul de Tărie,
Cea stinsă din urmă și-aprinsă cea dintîi.
Coboară-te la mine, și pînă-n zori rămîi.



Ochiul deschis, în care-un gînd mi se aține,
Dorește ziua-ntreagă de noapte și de tine.
La tine se ridică în fiecare seară
Albina să ia miere un strop și-un bob de ceară.




Soarele-i scump potecii și prinde vieți de tină,
Dar covîrșit de sineș prea-i foc și prea-i lumină.
Și de mi-i bună raza ce-o frînge-n pisc și stîncă,
Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă.
În jurul tău misterul, cu slove negre scris,
Ca-n mine pune golul alăturea de vis :
Cînd visul dîndu-i margini, cînd golul, lui, vecie,
Și-mpreunați niciunul pe celălalt nu-l știe.






Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Ovid Densușianu




MIORIȚA



În poiana mare,
Cea gură de vale,
Trei cîrduri de miei,
Cu trei ciobănei ;
Doi sînt tinerei
Și mai sprintenei,
Unul mai bătrîn
Și e mai strein.
Cînd la munți suiau,
Doi mi se vorbeau
Și se socoteau,
Fiindcă ei sînt veri
Și juni în puteri,
Pe strein s-omoară,
Căci are comoară,
Aare oi mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomîndați.
Cel strein păzea,
Apoi că grăia :
- Mică miorică,
Dragă ocheșică,
Coarne răsucite,
Unghii poleite,
Lațe de argint
Tîrîi pe pămînt,
Una dintr-o mie,
Ce poate să fie ?
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace,
Ce-i de capul tău
Sau ce e de-al meu ?
Miorica grăia :
- De m-ai asculta,
Nu-i de capul meu,
Ci-i de capul tău,
Că am auzit
Pînă s-au vorbit
Ai tăi ortăcei,
Ce-s mai tinerei,
Ca să mi te-omoară
Pentr-a ta comoară,
Oițe mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomodați.
Streinul se mira
Și se supăra,
Apoi le grăia :
- Voi, ortacii mei,
Ciobani tinerei,
Voi că vă vorbiți
Să mă omorîți.
Gînd de nu lăsați,
Voi să mă-ngropați
În strunga oilor,
În jocul mieilor ;
Buciumașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l duceți
Și să mi-l puneți
Pe vîrful de stînă,
Stîna, la fîntînă :
Fluierașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l luați
Și să mi-l legați
La cea stînișoară,
La închietoare ;
Vîntul cînd s-o-nfla,
Ele vor sufla,
Oile s-or strînge,
Ele mă vor plînge :
Cele mai mărunte
M-or plînge pe munte,
Cele mărișoare,
Mai prin văișoare,
Iară cele șchioape,
Prin rîturi și groape,
Ș-apoi cei cîrlani,
Tot prin bolovani.
Vinerea Mare venea,
Ciobanii cobora
De pe vîrf de munte
Pe plai înainte,
Trei nu mai erau.
Doi se ortăceau.
O babă bătrînă,
Cu rochiue de lînă,
Cu brîu de cămilă,
Cu zeghe de mițe
Cusută-n trei ițe,
De grăbit grăbea,
De siut suia,
Din drugă-ndrugînd,
De fiu întrebînd :
- Ciobăneii mei,
Dragii-mi nepoței,
Pe unde-ați muntit,
Pe unde-ați văit,
Doară ați văzut
Pe fiu-mi pierdut ?
- Că nu l-am văzut,
Nu l-am cunoscut.
- Ochișorii lui,
Raza soarelui,
Sprîncenele lui,
Pana corbului,
Și cam nălticel,
Ca un brădicel,
Și cam frumușel,
Ca un crinișel.
- El că e la stînă,
Stîna, la fîntîna.
Mama că grăia :
- De n-o fi așa,
Atunci mă rog eu
Să dea Dumnezeu
O ploaie cu vînt,
Trăsnet pe pămînt,
Și să vă trăsnească,
Să vă prăpădească
Cîrdul jumătate,
Pe voi într-altă parte !








Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Nicolae Labiș





MIORIȚA



Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plînge fluierul de fag.
Inima mi-o strînge și-mi pătrunde-n sînge
Acest cîntec dureros și drag.




Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descîntă-n fluierul de os...
Tainic își frămîntă cadențarea sfîntă
Acest cîntec trist și luminos.




Se îngînă lin liniști în arin,
Tremură la stînă fluierul de soc,
Măicuță bătrînă cu brîul de lînă,
Ce mai cați bătutul de noroc ?




Brîul tău de copcii s-a desprins - tîrzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce și astăzi lăcrimezi și vii
Cînd la stînă fluierele sună ?




El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vînturi scuturate,
N-are să mai poată mîndrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...





Ochilor tăi tulburi pentru veci lu-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îi vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...




Ostenești... O clipă numai să te-oprești,
Odihnește-ți ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cerești
Și-auzi glasul tragicei mioare...




De ce fugi pe cîmpuri, după ce chemări ?
Despletit ți-i părul - albă vîlvătaie...
Vezi, de vînturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie...





Pe-un picior de plai, pe o gură de rai,
Stau cîteodată împietrit și mut
Să-nțeleg o clipă ne-nțelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...





Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri





MIORIȚA



Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrancean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mîndre și cornute,
Și cai învățați,
Și cîni mai bărbați.
Dar cea mioriță,
Cu lînă plăviță,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriță laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace !
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară ?
- Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Îți cheamă ș-un cîne,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrancean !
- Oiță bărsană,
De ești năzdrăvană,
Și de-a fi să mor
În cîmp de mohor,
Să spui lui vrancean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi ;
În dosul stînii,
Să-mi aud cînii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag ;
Fluieraș de os,
Mult zice duios ;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc !
Vîntul, cînd a bate,
Prin ele-a răzbate
Ș-oile s-or strînge,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrimi de sînge !
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mîndră crăiasă,
A lumii mireasă ;
Că la nunta mea
A căzut o stea ;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și paltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Paserele mii,





Și stele făcli !
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întîlni
Măicuță bătrînă,
Cu brîul de lînă,
Din ochi lăcrimînd,
Pe cîmpi alergînd.
De toți întrebînd
Și la toți zicînd :
,,Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mîndru ciobănel,
Tras printr-un inel ?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui ;
Mustețioara lui,
Spicul grîului ;
Perișorul lui,
Peana corbului ;
Ochișorii lui,
Mura cîmpului ?''
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii !




Poezia Din Nou de Tudor Arghezi





DIN NOU



Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut,
Cu-aceleași obiceiuri, mereu nestrămutare !
Ostrețe pînă-n ceruri, mirezme pipărate,
Movili de crizanteme ș-un vînt ce-a mai



În ulițele-nnalte, e noapte ziua-ntreagă,
Și umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,
Se risipește, parcă, din carul cu cărbuni,
Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă.




Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,
Și silitoare, iarna, ca un școlar supus,
Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,
Cuminte, mulțumită de-a fi gramaticală.




Cît timp măcar gîndirea n-o vrea să se dezvețe
În mijlocul acestei corecte repetiții
Pentru-ngrășarea ierbii și altoitul viții,
Și să renunțe-odată la doruri și tristețe ?




Copacii însă uită de flori și relief,
În ceața-ntinsă, sură, din spațiu ; deopotrivă,
Tămîie pentru frunze, și pentru morți colivă.
Par începuți pe-o ștofă de lînă, pe gherghef.



Poetul, strîns în casă, pe piscul dintre hornuri,
Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar.
Visează pentru Domnul cu dulce în zadar
Și se hrănește zilnic cu ceai și două cornuri.




Băiete, ai un cufăr de foi și de caiete.
Dă groaza la o parte, citește-le din nou.
E timpul ca la cornuri s-adaogi și un ou,
Și un potlog ca lumea, carîmbilor la ghete.






Poezia Restituiri de Tudor Arghezi




RESTITUIRI



N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut.
Șoseaua se strîmbează, cărările se-mbină.
Le simți apropiate din ce în ce mai mult,
Ca spițele din roată, crăpate de lumină.



Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,
Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini.
Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,
Departe,-n orizonturi, se naște prin tulpini.




E-o insulă ? un munte ? o apă ? un deșert ?
De ce-ar sfîrși-n pustie călătoria noastră ?
Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert
Din calea străbătută, jos verde, sus albastră.




Să ne oprim ? Un cîntec ne vine de la han.
E vinul bun și patul adînc și tu ești dulce.
Și-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,
Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce.




Nu. Mînă crîncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,
Sapropiem vecia mai repede de noi.
Păstrează-ți sărutarea, ca florile otrava,
Ca să o dăm țărînii întreagă înnapoi.






Poezia Stinse Scîntei de Tudor Arghezi



 STINSE SCÎNTEI


De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă
O undă lîngă luntre, un povîrniș de casă,
O vatră-nvăluită-n cenușă către seară
Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,
Tu ți-ai închide ochii și le-ai pornit să vie
Icoanele pierdute-n lumină aurie.
Și-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,
Fără să simți că-ncepe să semene a vis.




Dar învierea celor ce-au licărit de sus
Și se întorc să urce pe zări, de prin apus,
În pulberile lumii cernute-n amintire,
Se întocmește goală, într-o perdea subțire.
Icoana lor e vie, dar sufletul defunct e.
Ce-a fost hotar îți lasă din el cîteva puncte.
Din fosta-mpărăție azi a rămas o hartă,
Cu care-n vîntul iernii cîrpești fereastra spartă.
Era portretul unei făpturi de alb azur,
Din care, pentru lampă, croiești un abajur.
Aducerile-aminte biletul ți-l trimit
Cerînd adeverință un plic neiscălit.




Tu, du-te și atinge-ți de lacuri și grădini
Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini,
De vreme ce dorință și vatra nu-ți ajung.
Petre lumea toată, călare-n lat și-n lung -
Și totdeauna ținta la care ai ajuns
Să-ți cadă moartă-n suliți, ca un vultur străpuns.








Poezia Caligula de Tudor Arghezi





CALIGULA



Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă,
Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar,
Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă,
Cîte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar.




De pe pod, la miezul nopții, le aruncă mîna bună
Pîinea, ce nutrește truda și trudește visătorii.
Mîini, lăsați-le flămînde șă se-acopere cu lună ;
Lebezi, așteptați ca pîinea să v-o dea semănătorii.




Stea cu stea pe-ntinsul undei liniștite pun cleștar,
Și printr-însul zugrăvite lebezile par și luna.
Plîngeri de viori și fluier cad în lac mărgăritar
Și se-aud din depărtare lovind unda cîte una.




În palatele aprinse, cu balcoane și unghere,
Liturghia bogăției are și-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc,
Imnul ăsta de izbîndă, de iubire și durere ?




Folosiți-vă de cîntec, de lumină și de taină,
Cupe omenești de goluri, pline-n viață cîte-o clipă.
Și cenușa prin văpaie se-nveștmîntă cu o haină
Și găsește ca să cadă înapoi un fulg de-aripă.




Cîntecul, lumina, taina, unda,-ntinsurile-albastre,
Noi le ținem, noi le strîngem, cei căzniți, urîți și goi.
Temeliile veciei orice-ați face-s ale noastre,
Voi, întorceți-vă veseli și slăviți, întru noroi.




Poezia Între Două Nopți de Tudor Arghezi





ÎNTRE DOUĂ NOPȚI



Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul. Afară era ploaie.

Și mi-am săpat odaia departe subt pămînt.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră.
Cît lumea-i era piscul, și-n pisc plîngea Isus.

Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele-i de piatră, fusese însuș Tatăl.

Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît,
Și în odaia goală din nou mi-a fost urît.

Și am voit atuncea să sui și-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.

Poezia Vodă-Țepeș de Tudor Arghezi




VODĂ-ȚEPEȘ



Pacea e-n țară, pacea înnafară,
Hotarul, liniștit cum n-a mai fost,
Și șesurile, azi la adăpost,
Plugarii noi le fulgeră și ară.




Pe la-nceputul dulce-al primăverii
Satul și-aduce-aminte de povești,
Și frunza tremură pe crengi cerești,
Și, pasămite,-ne taină, și boierii.



De bună seamă. Vodă gînditorul
La curățirea lumii-i hotărît.
Îndeasă țeapa-n oameni pînă-n gît
Pentru-a-ntîlni șezutul omușorul.



Și nu cunoști cruțări și amintiri
De te arunci dreptății împotrivă.
De-altfel, creștin cu țepile, colivă
Îți pregătește Vlad - și lumînări.




Cuviincios cu buna rînduială,
Pentru cei mari, fie munteni sau turci,
Avea mai mari și osebite furci,
Ca treapta loc să nu dea la-ndoială.




Vedeai vizirii la-nălțimea lor,
Înfipți în vîrfuri sprintene de plopi,
Iar pentru sfinți, vlădici și episcopi
Avea lemn sfînt și bun mirositor.



Și iată Sfatul Țării aduna
Să mulțumească domnului de Pace.
Vlad șade-n jilț. E liniștit. Și tace,
Cu sufletul în platoșă-mpăcat.



Și pe cînd prieteni și curteni în zale
Ciocnesc în juru-i cupele cu vin,
În cinstea faptelor Măriei-Sale,
El cugetă ce țepi li se cuvin.




Poezia Epitaf de Tudor Arghezi




EPITAF



'Nainte de-a lăsa condeiul să zacă
Uscat, ruginit și frînt
Ca o surcea, ca un crîmpei de cracă,
În nisip, în pămînt,




Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare
Și cu stihurile mele din urmă să fac însemnare
Caligrafică, pe piele.
Pentru ca dragostea cînd ți se-ațîță
Să le citească cel ce ți-o cînta.
Pentru ca pruncul tău, sugînd la țîță,
Să-nvețe-n frumusețea ta.




Pentru ca noaptea, în oglindă,
Privindu-ți sînul scris,
Strugure, dudă sau ghindă,
Să te uiți în carne, și să ghicești în vis.



Aceasta e sufletul meu, Rașel.
Rugați-vă pentru el.



Poezia Satan de Tudor Arghezi





SATAN



Călătorind pe malul furtunilor latine,
L-am întîlnit, sol pașnic, pe-o stîncă de topaz,
Cu ochii, rîpi de umbră, deschiși din cer spre mine,
Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz.



Gol în imensa zare, tăcut și gînditor,
Cu brațele păroase, la piept, făcute cruce,
Privirea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce
Tîrîtă de vîrteje, - picior peste picior.



Deși nămiez, în umbra, culcată peste mare,
Ca dîra unei neguri în care se resfrîng,
Văzui cum fimamentul roiește și tresare
Din mii de candrelabre aprinse din adînc.




Și se-ntreba atuncea speranța mea mirată :
Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș,
Oprit pe țărmul lumii, cu-o mînă-atît de lată
Încît putea să joace pe deget un oraș ?




Am ridicat lopata în semn de datorie
Și m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,
Ca-n fața unui rege strein, recunoscut.



El își întoarse capul puțin, strîmbînd în loc
Planetele ca mingea, și luna cum e chifla -
Și încruntînd sprinceana pe ochiul lui de foc,
Răspunse Europei, orgolios, cu tifla.






Poezia Calea-Robilor de Vasile Alecsandri





CALEA-ROBILOR


Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele,
Ce curge spre Moldova din tainicul noian ;
Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele
Cutreieră în umbră cerescul ocean.




Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă
O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă,
Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie,
Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n vecinicie !




Sub cerul fără margini, spre mîndrul răsărit,
Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit,
Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor
În inimi iubitoare iubiții carii mor.





Și rîul cel de stele e călăuzul tainic
Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic ;
Și cîmpul e Bugeacul cu orizonuri mari,
Bătut de oameni searbezi ce fug de la tatari.








Poezia Linda-Raia Vasile Alecsandri




LINDA-RAIA



Pe zidul din Alhambra lucește-n răsărit
Un chioș în filigrană de marmură-aurie,
Cu stîlpi și arabescuri de jur împodobit,
Prin care se-ntrevede nălțimea azurie.



Acolo se arată, cînd ziua-i spre apus,
Frumoasa Linda-Raia, regina de Grenada ;
Și maurii din Vega se jură că pe sus
Se primblă o hurie lucindă ca zăpada.




Minune admirată de mauri și creștini,
Ea vine-n chiosc alene, privește prin zăbrele,
Și-i Place să arunce a rodiei rubini,
Pe care-i prind în spațiu voioase păsărele.



Dar iată că șiragul de alb mărgăritar
Alunecă pe brațu-i și cade-n fund devale.
Don Pedro de Castilia, trecînd, îl ia în dar,
Zîmbește la regină și pasă mîndru-n cale !





Poezia Pe Coastele Calabrei de Vasile Alecsandri



PE COASTELE CALABREI


Pe coastele Calabrei vaporu-naintează
În unda luminoasă ce noaptea fosforează ;
El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin,
Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin.




În dreapta, pe-ntuneric, se-nalță-un negru munte,
Vulcanul bătrîn Etna, cu lava stinsă-n frunte ;
Sehastru ce cunoaște al globului mister,
El pare că din sînu-i azvîrle stele-n cer.



În stînga e Carybda sălbatică, stîncie.
Din zare se întinde o punte argintie
Pe care se îndreaptă vaporul legănat,
Ce calcă orizonul cu stele semănat.




Dorm valurile mării sub atmosfera caldă.
În baie azurie Sicilia se scaldă ;
Și-n umbră călătorul, țintind ochii spre mal,
Aspiră-al Syracusei parfum oriental.






Poezia Oseminte Pierdute de Tudor Arghezi





OSEMINTE PIERDUTE


Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci !
Glicină tu, tu florile-ți arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci și șoapte multe ?

Voi ați rămas întors tot spre apus,
Voi creșteți toți de-a pururea în sus.

N-o mai zăriți, din vîrfuri, nicăieri ?
Știți voi ce vorbă este vorbă ,,ieri'' ?

La poartă, umbr-aceluiaș stejar.
Mă rog, intrînd, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca și-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Și toate sînt precum le-am cunoscut
Rămase-așa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, demult, cîntînd.

Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.






Poezia Morți În Crucea Nopții de Tudor Arghezi





MORȚI ÎN CRUCEA NOPȚII



Motți în crucea nopții ? Nu cred.
Totuș, clopote, ca-n bură,
Gîngăvesc.
Clopote de lemn, cu putred
Glas, jelesc,
Și gîndirea-i arătură
Peste care boi de zgură plugăresc.




Trăgătorii și groparii
Lîngă morții viitori
Dorm, gîndesc.
Totuș, jalnic lăutarii
Izbucnesc,
Și din guri de cîntători
Vorbe : ,,Slabi și trecători''
Se-nnădesc.




Se-nmormîntă noaptea, parcă,
Unii morți ieșiți din legi...
E tîrziu !
Sufletul răzleț se-mbarcă
În sicriu
Și vîslește spre pribegi,
Și te schimbă să-nțelegi
Cenușiu.





Eu sînt mortul, eu groparii,
Cimitirul și presviții !
Eu jelesc !
Vînturi treieră stejarii
Și-i zmuncesc.
Ploaia plînge rătăciții.
Și, în mine, și iubiții
Muncezesc.





Poezia Agate Negre de Tudor Arghezi




AGATE NEGRE


Cum e-n mijlocul tăcerii,
Adîncită-n văgăuna
Nopții palide, ca luna
Licărind în bruma serii ;




Și cum sufletul se pierde
Într-un lin păiejeniș
Ce se leagănă pieziș
Să-l mîngîie și dezmierde ;




Cum din foile citite
Fluturi albi, cu ochi de aur,
Pe buchete de țintaur
Mișcă aripi prăfuite ;




Cu susure de mătasă
Înnecată de dantele -
Pe la geamurile mele
Trece vîntul ca o plasă
Constelată cu mărgele.




Turburat în amintire,
S-a întors parfum de vis,
De la sînu-abia deschis,
Peste care-un braț subțire
Adormea ca un iris.




Poezia Portret Dedicat Princesei Natalia Ghica de Vasile Alecsandri





PORTRET DEDICAT PRINCESEI NATALIA GHICA



Plăcuță, simțitoare, în toate grațioasă,
Ești dulce ca seninul de zi primăvaroasă,
Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta
Nimic în astă lume nu-l poate întrista.




Tot sufletul ferice s-apropie de tine
Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine,
Și nu vrea să mai zboare, simțind că a găsit
În sufletul tău gingaș un frățior iubit.




Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire
Avîntul de mari fapte, dorinți de nemurire.
Tu poți să dai c-un zîmbet, c-un singur sărutat
O patrie iubită la tristul exilat.




Oricine te zărește e mulțămit de viață,
Că-ți rîde veselia ș-amorul dulce-n față.
Ești cea mai drăgălașă minune cu ochi vii,
Ești cea mai adorată... și numai tu n-o știi !






Poezia Portret Dedicat Doamnei X... Y... Z... de Vasile Alecsandri





PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z...



Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină.
Și imnul omenirei, un imn de ardoare,
Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare.




Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte,
Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește.




Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.




Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire !
Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !







Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri





FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.






Poezia Puntea de Vasile Alecsandri




PUNTEA


Șoapta nopții se aude suspinînd încetișor ;
Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Și deodată Aurora se ivește radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.




Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-și ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit
Și -ntîlnește-n a sa cale o copilă cosînzeană
Ce-i scaldată în năvalnic și-n sîn poartă odoleană.





S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
Plînsu-i lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar ;
Iar pîrîul de la maluri smulgînd floare după floare,
Le depune cu șoptire lîngă albele-i picioare.




,,De ce plîngi ?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.
Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind ;
Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme...
Nouri sînt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.





Poezia Flori de Nufăr de Vasile Alecsandri





FLORI DE NUFĂR


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ?
Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori.




Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Și-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastru cer senin,
Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn.




O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încîntătoare forme de albe năluciri.





Priviți ! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mîndră copiliță apare, iese, rîde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nufări plutitori.


Poezia Povestea Codrului Mihai Eminescu



 POVESTEA  CODRULUI



Împăratul slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Tate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.


                                                           
Lună,Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.


                                                           
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.


                                                           
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lîngă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici...


                                                           
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubire
Să ne pară jucării.


                     
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decît orişice păpuşă
Să te facă mai presus;


                                                           
Amîndoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lîngă izvorul
Ce răsare sub un tei ;


                                                          
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stînele de oi.


                                                          
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-am strînge piept la piept...
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept !


                                                          
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mîndre neamuri :


                                                         
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte -


      
Şi pe teiul nostru-ntreabă :
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dîndu-şi ramurile-n laturi :


                                                         
- O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amîndoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi !


                                                            

Poezia Floriile de Vasile Alecsandri




FLORIILE


Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii !
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Primăvara-ncîntătoare
Scoate iarba pe cîmpii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocîrlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Floriile.




Lume-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocîrlii.
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.




Păcat, zău, de cine moare
Și ferice de cei vii !
Vin Floriile cu soare
Și soarele cu Florii.



Copiliță, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Cînd Floriile-s cu soare
Și soarele cu Floriile ?




Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii ?
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.




Eu ți-oi da de orice floare
Mii de sărutări și mii.
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.




Iar tu, dulce zîmbitoare,
T-ei face că te mănii...
Hai ! Floriile-s cu soare
Și soarele cu Florii.








Poezia Tunetul de Vasile Alecsandri






TUNETUL


Pe lanul lung și verde, cu grîul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece,
Precum un rîu de munte cînd gheața s-a topit
Se varsă peste maluri, cîmpiile să-nece.



E umbra unor nouri albii, ușori, mănunți
Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți ;
Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet
Și, ca semnal de viață, aprind în cer un tunet.




Văzduhul bubuiește !... pămîntul desmorțit
Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde,
Și de asprimea iernei simțindu-se ferit,
De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde.




La răsărit urare ! urare la apus !
Un cîrd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară
Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.





Poezia Noaptea de Vasile Alecsandri




NOAPTEA



Noapte-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gîndire mîngăioasă.
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturînd din a lui poale lungi și răpizi meteori.




Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește
Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește.
Sînt păstori în șăzătoare sau vro ceată de voinici ?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici ?




Cătră munți pin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Cînd din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Și la lupte sîngeroase pe romîni îi deșteptau.




Acum însă viața-i lină ; țara doarme-n nepăsare,
Cînd și cînd, un cîne latră la o umbră ce-i apare,
Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,
Holbînd ochii cu țintire la luceafărul ceresc !







Poezia Către Ceaadaev de Aleksandr Pușkin





CĂTRE CEAADAEV



Cu glorie, nădejdi, iubire,
Ne-ai răsfățat, tu, amăgire,
Puțină vreme, în trecut ;
Petrecile tinereții
Ca cețurile dimineții
Și ca un vis au dispărut.
Ci-n noi dorința arde încă,
Sub cei mai crunți stăpînitori
Stăm ascultînd nerăbdători
A patriei chemare-adîncă.
Al libertății ceas slăvid
Cu-ncredere nezdruncinată
Îl așteptăm, cum un iubit
O întîlnire minunată.
Cît libertatea o visăm,
Și-onoarea-n inimi ne trăiește,
Prieteni, țării să-nchinăm
Speranța care-n suflet crește !
Tovarășe, să crezi ! Cîndva
Va răsări măreața stea
A fericirii mult dorită.
Din somn Rusia s-o trezi !
Pe tirania năruită
Al nostru nume scris va fi !



În romînește de George Lesnea




Poezia Povești ( Noel ) de Aleksandr Puşkin





POVEȘTI ( NOEL )


Sus inima ! S-a-ntors
Despotul călător.
Se tînguie Crostos,
Și un întreg popor.
Pe pruncul sfînt Maria cu grijă-l potolește :
- ,,Nu plînge, dragul meu Isus,
Că vine buha, țarul rus''.
Și țarul glăsuiește :





- ,,Vă dau la toți de știre,
Și adevăr grăiesc,
Că mi-am făcut mundire
După tipar nemțesc.
Popor, fii vesel, iată, sînt gras și mulțumit :
Mă proslăviră prin gazete ;
Am dat promisiuni, banchete,
Și nu-s prea ostenit.




Dar asta nu e tot,
Vești bune vă aduc :
Pe Lavrov am să-l scot,
În locul lui Gorgoli voi pune rînduială,
Și drepturi toți vor căpăta
Prin mila mea imperială
Și bunăvoia mea.''




De bucurie-n pat
Strigînd copilul sare :
- ,,Să fie-adevărat ?
N-o fi o glumă oare ?''
Dar mama îl alintă din nou cu vorbe bune :
- ,,Închide-ți ochișorii iar
Și-ascultă ce frumos îți spune
Povești tătuca țar !''




În romînește de Al. Philippide






Poezia Mitra Lui Grigore de Tudor Arghezi





MITRA LUI GRIGORE



Tiara grea pe frunte, de aur gros bătut,
S-a făurit frumoasă, acum vreo șapte veacuri,
Muncită, în robie, de meșter priceput
A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri.




Aci, cunoști călcîiul ciocanului, lovit
În bulgării de aur supuși silit strivirii
Și-ncovoiați de-o floare la locul potrivit,
Prinzînd înfățișarea, treptat, a-nchipuirii.




Aci, de subțiază metalul străveziu,
Și, fir plăpînd, ca firul de păr prin flori se coase ;
Tors ca din furci de aur și ajungînd mătase,
Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu.




Trei rînduri de zmaralde, ca dinții din gingie,
Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar,
Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie
Și de un bob mai mare de vechi mărgăritar.





Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,
Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți.
Albastru căptușelii pătat e de sudoare,
Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți.





Poezia Toamna de Tudor Arghezi




TOAMNA


Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni.
Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni.




Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut.




Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii...
Privirea întîrzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..:
Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert.




Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ?
Apusul își întoarce cirezile prin sînge.
O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.




Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,
S-aplec la sărutare o frunte vinovată,
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă
Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă.




Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vînat.


Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.






Poezia Icoană de Tudor Arghezi




ICOANĂ


Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,
Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,
În care se repetă izvodul la culoare
Și chipurile crucii și florile, cum sunt.




În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii
S-a pardosit cu țoale din Jii și Mehedinți,
Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii,
Strîngînd în mîini tăcute cădelnițe fierbinți.




Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie,
Prin albele cătune, pitite subt căciuli.
La moara adormită cu roata-n apa vie
S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli.




Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,
Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.
Ce vezi ? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie.
Ce-auzi ? Văzduhul cîntă întreg cu toți cocoșii.




Poezia Iosif Al Ungro-Vlachiei de Tudor Arghezi





IOSIF AL UNGRO-VLACHIEI



Se-nnalță fumul de tămîie
De la jertfelnic la Isus
Și ci mireasma lui mîngîie
Sfinții cu nimb de foc, de sus.




Cîntările, suind în cor
Cu clopotele, s-au topit
În glasul de mijlocitor
Al blîndului mitropolit.




Înveșmîntat în promoroc
Cusut cu foi de trandafir,
Se roagă-n gînd ca un proroc
Și pune fruntea pe potir.




Dar ridicîndu-l Prea-Sfințitul
La ceruri, brațul i se frînge
Și varsă din neprihănitulș
Trup sfînt muiat în sfîntul sînge.




Curata cuminecătură
În veac de veac nu s-a vărsat.
Unchiașul în genunchi murmură :
- ,,Părinților, sînt cu păcat !''




Pe cînd părinții-arhimandriți
Și arhondarul stavrofor
Se jăluiesc, nemîntuiți,
Cum că păcatul e al lor.





Poezia Graiul Nopții de Tudor Arghezii




GRAIUL NOPȚII



Cucuvaie, cîntecul tău tîrziu,
În noaptea cu veșmînt argintiu,
Are cîteva tari silabe
Cu cîteva silabe slabe.
Ce prost, întîi, s-a-nfricoșat de tine,
De cîntecul tău cu chemări străine,
De ființa de abur și pucioasă
În noaptea lui somnoroasă ?





Ochii tăi, mari și teferi,
Ca niște luceferi
Înghețați de uimire,
Privesc în suvenire.
Tu știi că destinul e grav
În pensula marelui zugrav.
Omule, gură strîmbă, gură hîdă,
Pasărea nu știe să rîdă !






Tu ești clopoțelul Sfîntului Duh
Și treci lung prin văzduh
Și suni lepădarea de sine
Și-mpărăția nopții ce vine.
Glasul tău depărtat și sfînt
Spune auzului de pe pămînt
Că sufletul trebuie să stea
De veghe, înnarmat în șea ;
Că sufletul e-o sabie sticloasă
Care trebuie trasă :
Să-i scînteie stelele-n luciu !


Povară mi-e mintea, ca tuciul.


Tu trăiești fără castel,
Fără pat, făr' așternut,
De la început ;
Fără cufăr, fără cărți,
Zburdînd mereu într-alte părți,
Neașezată nicăieri,
Fără drepturi, fără puteri.





































Poezia Biulbiul de Tudor Arghezi




BIULBIUL



Dimineața, seara, triste.
Triste oare-ntr-adevăr ?
Umbre-atîrnă de batiste
Și de fire lungi de păr.





De vor fi sau nu, precum
Ochiul de ciclop le vede,
Zugrăvite-n vînt cu fum,
N-au conture, nici parfum
Ramurile din livede.





Printre prunii din amurg
Cîntă-n ritmuri de tipsii
Ghiersul moale, stihul turc
Și arab, de la geamii.




Rugăciune ! Nebunie !
Ca bolnavii gem cu toții.
Sînt nebuni ? În chinovie
Au și munte și cîmpie.



Catapeteasmă pustie,
În altar, îmi intră hoții.





Poezia Jignire de Tudor Arghezi




JIGNIRE



Neprețuind granitul, o, fecioară !
Din care-aș fi putut să ți-l cioplesc,
Am căutat în lutul rumânesc
Trupul tău zvelt și cu miros de ceară.




Am luat pămînt sălbatec din pădure
Și-am frămîntat cu mîna de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al ființei tale mici, de cremene ușure.



Zmăltîndu-ți ochii, luai tipar verbina,
 Drept pleoape, foi adînci de trandafiri,
Pentru sprincene firele subțiri
De iarbă nouă ce-a-nțepat lumina.




Luai pilda pentru trunchi de la urcioare,
Și dacă-n sîni și șold a-ntîrziat
Mîna-mi aprinsă, eu sînt vinovat
Că n-am oprit statuia-n cingătoare




Și c-am voit să simtă și să umble
Și să se-ndoaie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine și te umple.





Femeie scumpă și ispită moale !
Povară-acum, cînd, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Și nu-ți lăsai pămîntul pentru oale ?





Poezia Gravură de Tudor Arghezi




GRAVURĂ


Astăzi, soarele, prin ceață,
S-a născut din haos, mort,
Pe-nserata dimineață,
Cenușie ca un cort.




Pe cînd sufletul coboară,
Melancolic, pe-amintiri,
Ca o pulbere ușoară
De scîntei și licăriri,



 Peste cărțile din care
Se deșteaptă musc trezit
De pe foi ce-au putrezit
Prin unghere de sertare,




Orologiul, ploaia-n urmă
Și cu inima-ntr-un ritm,
Bat secundele ce-n turmă
Nencetat au tot murit.




Și ce liniște se-așterne !
Și cum sufletul se-aude,
Scuturînd aripe ude
Peste brumele eterne !




Dintr-a mea singurătate
Las în voie timpul viu,
Care știe ce nu știu,
Și prin veacuri destrămate
Fac cu pana semn și scriu.






Poezia Puțin de Tudor Arghezi




PUȚIN


O, vino, fluture, te lasă
Pe brațu-mi ostenit.
Întinde-ți aripa frumoasă,
Fii bunul meu venit.




Strămută-mi gîndu-ntr-alte părți,
Strecoară-mi-l pe sub tulpini,
Ca să-l întorc apoi pe cărți,
Nins, cum și tu vii, de lumini.




Cu trupul tău de catifea,
Ce tremură de fin ce-i,
Îmi amintești de ochii de cafea,
Din genele Ilincei.




În casa toamnei nu te vezi,
De mic și de uitat.
Dar toate florile-n livezi
Ți-aștern cîte un pat.




Și toate frunzele te cer
Să-ți legene lin somnul,
Știind că leagănă spre cer,
În sînul tău, pre Domnul.




O, du-te fluture, din nou,
Luminile te chemă ;
Dar prin al liniștii ecou
Fii băgător de seamă.





O mierlă-și poartă pe sub tei
Un cioc și-o gușă-adîncă.
Domnul e pris și-n sînul ei -
Și mierla te mănîncă.