Poezia Primele Iubiri de Nicolae Labiș



PRIMELE IUBIRI

             I

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și către el privirile-și țintesc -
Un codru nesfîrșit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,,
Un ocean de aripi mișcătoare ;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.




Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmîndu-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cîntecelor grele -
Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt :
Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.



                        II


Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-așez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunați sub ploi de stele.



Brazii mei înalți și plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulțit în mii de copii,
Chipul tău au să ți-l vadă.




Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strîns al cugetării
De pe bolta frunții tale.




Peste stînci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, cînd ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.




Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Uuma pașilor fierbinți.




Căci foșnindu-ți unduirea
Calmă,-a palmelor subțiri
Mi-ai stins pînă și-amintirea
Trecătoarelor iubiri.




Doar o singură iubire
Lîngă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire
Ea mi-a dat în viață-un crez.




Ea, al vieții mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cîntecele care
Ție am să ți le-nchin.


             III


Chiar de-a crescut sub aripile foamei
Și-au îngrozit-o bombele-n război,
Mozaicată-n vesele stridențe,
Copilăria mea era în toi.
Erau tristeți sensibile dar scurte,
Punctate de naive bucurii,
Era beția rîsului, deplină
În jocurile noastre de copii.




Sălășluia în noi o altă lume,
Neologică, dac-o privim acum,
O lume populată de imagini
Fantastice, cu-amețitor perfum,
Imagini ce-și schimbau mereu conturul
Și ne-ntărtau să le urmăm în vis
Și ne-aduceau din bezna nopții rîsul
Sub cerul de amiază, larg deschis.





Priveam cu-ncîntătoare simplitate
Viața - ca pe-un joc ori ca pe-un rit -
Doar jocurile au pînă și ele
Cîte-un aspect mai trist, mai înnegrit ;
În joc și-n rit se naște pasiune
Ce se maturizează mai tîrziu !
Atîta numai, că-ntre noi și viață
Plutea un văl de ceață, fumuriu.





Războiul se topise. Un popor
Înfometat se agita în țară.
Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid
Se-njură oamenii și se omoară.
Tata-mpărțea Scînteia prin vecini.
Odată un vecin a vrut să-l taie.
De oftică-n bordeiu-l se stingea
Vădana Melentina, cea bălaie.




Eu presimțeam ceva. O tulburare
Se-adăpostise-n sufletul meu pur.
Încă țineam un ochi deschis spre jocuri
Și-un ochi spre frămîntările din jur.
Cînd tata se-ntorcea trudit acasă,
Cînd veșnic cu alți oameni sta la sfat,
Mie-mi era din cînd în cînd rușine
Că-n timpul ăsta eu mă joc, mă bat...



Eram neliniștit și nici eu însumi
Nu-nțelegeam prea bine tot ce sînt.
Doream să prind a vremii înțelesuri
Întregi în craniul meu atunci prea strîmt.
Cărți peste cărți în nopți sfîrîitoare,
Eu răsfoiam cu degete subțiri,
Simțeam un aer nou foșnind în juru-mi,
Era ca-n preajma unei mari iubiri.





Ea a venit - un vînt de bucurie
Ce mi l-am tălmăcit mult mai tîrziu,
Un vînt de bucurie mă pătrunse
Cînd am strigat deodată tare : Știu !
Știu pentru ce adesea-i palid tata,
Știu ce înseamnă-aceste noi furtuni,
În fața unui semn pictat pe ziduri,
Știu pentru ce vă bateți, oameni buni !




Viață, mi-ai deschis înfățișarea
Compusă din lumini și umbre, crud.
Neregulate și bubuitoare
Pulsările-ți lăuntrice le-aud.
Și-n miezul unui ocean de patimi
Azi am văzut mai clar decît oricînd
În gloriosu-i clar de bătălie
Partidul Comunist înaintînd.





Și ochii mei îndrăgostiți de dînsul,
Cu strălucirea lui mi i-am umplut,
Și-n oastea lui, transfigurați și mîndri,
Pe-ai mei, cei mari și dragi, i-am cunoscut,
Și zile-ntregi n-am fost decît lumină
Și numai fericire eu am fost.
Așa a început atucia întîia
Iubire-a mea, și-al vieții mele rost.


                 IV


Mergeam tăcuți alături, străini, odinioară
Și presimțeam că astăzi vom fi îndrăgostit
De fața ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.




Dar nu știam că nimeni n-are să poată șterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrățișate strîns.




Că prins de-o viață nouă și-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deși-mi place cînd scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.




Văzusem frumusețea privirilor semețe,
Izvoare de lumină, de umbre și scîntei,
Dar bănuisem numai adînca frumusețe.
De dincolo de ochii mari și grei,




Ce mai tîrziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Și-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminîndu-mi viața cu flacăra-i curată
Fără de care n-aș putea trăi.




Iubire-mi închinată Partidului avuse
De străbătut aceleași etape, pe alt plan.
M-a încîntat mișcarea mulțimii nesupuse,
Acest aspect măreț de uragan.




Mari nedreptăți : - belșugul strîmb împărțit, cumplită
Robia de pe-ogoare - le-nțelegeam abia,
Iar El, cu fapta - paloș și vorba - dinamită
Sub ochii-mi le slăbea ori le surpa.




Cînd alții plini de spaimă priveau acestea toate
Pîndind ce-o să se-aleagă din acest viu tumult,
Mai știu ? Și o bravadă involuntară, poate,
M-a îndemnat să-l îndrăgesc mai mult.




Știu, instictivă-mi fuse întîia mea pornire -
Visam să smulg vieții clocotitoare prăzi -
Mă îmbăta galopul pe cal, în nesfîrșire,
Și mă-mbătau uralele pe străzi.




Dar s-a-nchegat gîndirea în zori de vîrstă nouă,
În zori încendiate de-un chin nehotărît,
Cînd zbori să prinzi ideea cu palmele-amîndouă,
Și-o scapi, să te frămînți, și ți-i urît...




Nepotolită sete în pragul tinereții
Îți mistuie adîncul cu jaru-i amărui.
Dorința de-a pătrunde problemele vieții
Mi-am adăpat-o la izvorul Lui.




Unii mi-au spus - ia seama, e fermecată apa,
Tot ce-i al tău, în tine, de-o bei, îți va stîrpi,
Nu vei mai fi tu însuți, și deschizîndu-ți pleoapa
Cu ochi străin, al gloatei, vei privi





Nesățios sorbit-am din apa cercetării
Pornite-n zbor pe drumul cel mai înalt și drept :
Rămas-am eu - cu propii mei ochi văd largul zării,
Doar inima mi-i mai călită-n piept.




Din fenomene oarbe ce mă-ngrozeau alt'dată
Am deslușit natura necontenit lucrînd,
Materia-n mișcare și-n forme distilată,
Simetrică priveliște de gînd.




Mai mult ca înainte iubind acum pămîntul
Împădurit cu oameni, am înțeles să-i cer
Adînca simfonie ce-n codri-o sună vîntul,
Nu murmurul copacului stingher.




Eu am văzut cum chinuri impure : sărăcia,
Cu-ntreaga ei povară de certuri și bătăi,
Dorința de avere ce roade omenia
Și-i tulbură înalte văpăi,





Se schimbă-n alte chinuri, înalte și curate :
Îngrijorarea pentru destinul tuturor,
Ori smulgerea din suflet a vechilor păcate,
Nedemn de-acest ev înnoitor.




Cînd vrei să urci mai slobod ai înnoirii munți
I-i dat și renunțării să-și aibă-n toate partea ;
La fadele nimicuri ce le-ai iubit, renunți
Cînd vrei ca evul tău să-nfrîngă moartea.





Iar sisciplina care te îngrozea cîndva
O iei acum cu tine, tovarăș de-nălțime,
Precum ideea care în mine clocotea
Se lasă strînsă-n ritmuri și în rime.


                     V


Stea polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte,
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, lumile, roiuri astrale
Se-nvîrt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdrunciumată putere-n tărie.





Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmășite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri !
Îngrozitoare schimbarea atunci :
Floarea vulcanilor crește din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetație, suflete, mori.





Arde o stea între multe stele,
Ard pe ceruri și pe drapele,
Capăt de osie - roșia stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură
La anotimpuri de frig și căldură,
Și cînd furtunile mă bîntuiesc,
Cerbii și vulturii mei o privesc.




Dacă s-ar frînge osie mea,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumii ar zbura și-ar țipa,
Dacă s-ar frînge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cîntecu-ar prinde scrîșnet de cretă,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frînge osia mea.





Osia mea-i doar o parte, știu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia mea este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frînge nicînd,
Trece prin miezul acestui pămînt,
Pe ea, iubito, sînt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.