Poezia Miezul Nopței de Grigore Alexandrescu





MIEZUL NOPȚEI



Aici p-aste ruine cu mîndre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gîndiri religioase l-ai lui Apolon fii.




Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire,
Cînd nu mai e mișcare în lumea celor vii,
Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.




Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe cîmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfînt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pre pămînt.




Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă ;
Trecu ea precum trece un fulger pîntre nor ;
S-a șters precum se șterge a vulturului urmă
Cînd spintecă văzduhul în falnecul său zbor.




De cînd pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc.



Frumoasa primăvară acuma se grăbește
La caru-i să înhame pe zefirii ușori ;
Pășaște, și pe urmă-i verdeața se ivește
Și cerul se dezbracă de viforoșii nori.




Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul și cerul luminos ;
A rîurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.




Căci închinat dureri, amara mea viață
D-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.





Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine,
Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt,
Văzînd zilele mele de suferințe pline,
Pui mîna p-a mea frunte și caut un mormînt.




Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,
Și inima d-a bate în pieptu-mi va-nceta !
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Și a vieții taină în moarte voi afla.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.