Poezia Așteptarea de Grigore Alexangrescu





AȘTEPTAREA




Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie ? De ce nu se ivește ?
Minuturi fericite sînt oare de pierdut ?
Foarte puține omul în viața lui are !
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic ; o frunză în vale a căzut.




Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere ;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sînt părere ;
Vîntul, umblă mă-nșală, cînd crez a o veda.
Lana aci s-rată, aci iar se ascunde :
Abia cîteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.




Poate că și ea are o tainică-ntîlnire,
Poate că stăpînită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor.
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume :
Cu ce drept omul singur să fie simțitor ?




Nu știu, dar la atîtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fîntănei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.




Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieții și fii ai bucuriei !
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc !






M-aș duce unde zboară atîtea rîndurele,
Cînd viscolul începe, cînd vin vremile rele ;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sînt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce cînd firea ar zîmbi.





Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătînd în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca rîul fără nume, aș trece neștiut.
Orcît de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acele ce pămîntul și cerul stăpînește :
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut !




Nădejduiesc într-însul ; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemnate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșălătoare, ș-acum mă amăgești ?




Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimîntează ;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice ? Mă numește !
Pieptul, inima-mi bate : aceasta este ea.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.