Poezia Katlsbad de Octavian Goga





KARLSBAD



Sunt fără număr, mutre somnolente
De ambe sexe, valuri nesfîrșite
Trec spre izvor, stomacuri obosite
Din cele cinci diverse continente.




Par un cavou arcadele boltite
Subt ziduri sure, reci, indiferențe,
Cînd dintru-un colț răsună-n vagi accente
Un vals Strauss cu note gîlgîite...




Așa pe rînd mulțimile s-adună...
Pe urma lor și pasul meu s-abate,
Da ! Iată-l plin paharul meu cu apă...




Încep să-l beau, și liniștea mea gravă
Schițează parcă gestul lui Socrate
Cînd a sorbit din cupa de otravă !



Poezia Ascultînd ,,Messias'' De Hăndel de Octavian Goga







ASCULTÎND ,,MESSIAS'' DE HĂNDEL




Ca printr-un fum sfințit de denii
S-alungă umbra și vedenii,
S-aud mustrări, se strigă plîngeri,
Satana e gonit de îngeri,
Păcatul vechi din ziua-ntîie
Se scaldă-n miros de tămîie,
Din depărtare vremi tresare
Și crește ca o apă mare,
Cu zvîrcolirea lui dezleagă
Catapeteasma lumii-ntreagă.

Poezia Cetind Pe Baudelaire de Octavian Goga





CETIND PE BAUDELAIRE


Mai recetesc o pagină bolnavă
Din spleen-ul tău încarcerat în rime,
În noaptea asta plină de otravă,
Cînd nu mai rîd, căci nu mă vede nime...




Mai retecesc și filă după filă,
Par niște triste galbene petale,
E pretutindeni brumă fără milă
Și-atîtă toamnă-n versurile tale...



Ce turn înalt, strălucitor de ghiață
Ți-e mintea... Văd la orice cotitură
Cum cîte-un picur proaspăt de viașă
Primește-a morții cuminecătură...




Pe rînd, pe rînd, viziuni multicolore,
Bețiile cu-a lor apoteoză
Mor în căderea vorbelor sonore,
Cînd visu-și moaie aripa-n nevroză.




Simt sufletul învins cum ți se frînge,
Un Crist cu pieptul zdrențuit de suliți,
Pare-că văd cum ai stropit cu sînge,
Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliți...




Cum stînd așa, cu coatele pe masă,
Urîtu-ncinge fruntea mea de ceară,
Iar noaptea grea asupra mea îl lasă :
O lespede pe-o pace funerară...






Poezia Post Bellum de Octavian Goga





POST BELLUM

Pămînt, pămînt, stăpînul meu de-o viață,
Eu ți-am fost slugă, ucenic și frate...
Te-am proslovit cu gene-nlăcrimate
În ruga mea de orice dimineață.
Pămînt, mi-ai fost duhovnic de păcate,
Pămînt, mi-ai fost tezaur de povață,
Din lutul tău eu mi-am zidit altarul...
M-am închinat la coapsa ta bătrînă,
La tine-am supt credință din țărînă,
Cu plînsul tău eu mi-am umplut paharul...




Pămînt... Pămînt... Azi te-ai schimbat la față.
Ca un bătrîn cu cuvioasă barbă,
Împins de-o tristă volbură tîrzie,
Dup-o spurcată noapte de beție,
Ești necurat în orice fir de iarbă...




Pămînt, ești plin de-a patimilor zgură.
Acolo jos, în negre măruntaie,
Pămînt... Pămînt... ai vinovată gură,
Tot te mai arde-a crimelor văpaie...
Pămînt... pămînt... ai otrăvite roade,
Nu-mi poți da astăzi cuminecătură...
Pămînt... pămînt... Pe robul tău sloboade,
Căci ochii lui cei dornici de mister
Te părăsesc... s-au surghiunit în cer.






Poezia Am Fost... de Octavian Goga





AM FOST...




Am fost logodnicul durerii,
Cobzarul cu aceleași strune,
Ce-și țese cîntecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune...



În noaptea mea înviforată,
Drumeț îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spînzurată
Pe-o strașină de închisoare...




Zidit din lacrimi și dezastre,
Eu am vestit o lume nouă,
Voi mi-ați dat vaierele voastre,
Eu v-am dat inima mea vouă.




În zile lungi de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veșnicie
Prea mult blestem în cerul gurii...




Mirarea deci să nu vă prindă,
Că azi subt tîmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă...




Poezia Pax Nobis de Octavian Goga




PAX NOBIS



Cînd cade-amurgul la fereastră
Cu joc de umbre, cu fiori,
El ne găsește-n casa noastră,
Tovarăși muți și visători.




Cu ochii călători departe,
Cum stăm alături amîndoi,
Uu șir de veacuri ne desparte
De-al vremii chiot și noroi...




Ca-ntr-o cetate legendară
Noi ne-am închis după oblon,
Din valul ce se strig-afară
Nu ne pătrunde nici un zvon...




Se-nșiră clipele curate
Fără trecut și viitor,
E tainica eternitate
Ce trece-asupra noastră-n zbor.




Și-atunci, în sfînta serii pace,
Noi am uitat, de mult, că sînt
Atît amar de dobitoace
Rumegătoare pe pămînt.






Poezia Trec Clipele de Octavian Goga





TREC CLIPELE




Trec clipele... mărgele înșirate
Pe-un tainic fir, de-o mînă preacurată,
În goana lor de visuri argintate
Viața mea se risipește toată...





Cînd simt că bate moartea din aripe
Eu mă opresc să-mi văd întreaga salbă.
Și văd atunci că tortul meu de clipe
L-a depănat aceeași mînă albă...

Poezia Mare Aeternum de Octavian Goga






MARE AETERNUM




Eternă mare, ca și odinioară,
Fără hotar și fără de hodină,
De întrebări și neaatîmpăr plină,
Azi goana mea la malul tău coboară.



Cu tresăltări de ape și lumină
Oglinda ta prelung mă înfioară,
Și-nchise răni încep din nou să doară,
Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină.



Pe rînd, pe rînd, eu simt cum reînvie,
Cîntată parcă-n surle și chimvale,
Uitată noastră mare-mpărăție.



Și nu mai știu ce mi se par mai grele :
Povețele nemărginirii tale,
Sau tainele adîncurilor mele...





Poezia La Mal de Octavian Goga





LA MAL




Sus, munte de piatră, cu fruntea de var,
Jos, lacul, o pînză albastră,
La mal, lîngă masă cu flori în pahar,
Noi doi, cu muțenia noastră.





Atîta repaos și-atîta fior
Plutesc peste apele-afunde,
Că taine din vremi ce de mult nu mai dor
Azi plimbă tăcerea pe unde.




Din soarele-apune blînd raze se scurg
Spre trei chipași să se-nchine,
Trei sfeșnice stinse, uitate-n amurg,
Pe-un umăr de templu-n ruine...





Cum stăm, strînși alături, și buzele tac
În liniștea fără cuvinte,
Ca albe corăbii, pribege pe lac,
Ne leagăn-aduceri-aminte.





Și-n vreme ce umbrele nopții cobor
Și gîlgîie apa la scară,
Departe, trecutul, bătrîn ceșsetor,
Ne cîntă umil din ghitară.







Poezia De Profundis de Octavian Goga






DE PROFUNDIS


Din sufletul meu, peșteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile lai strigă cîteodată,
Ca niște robi rebeli în închisoare.




Sunt visuri, patimi, cîntece pierdute
Și întrebări nedezlegate încă,
Tot țintirimul vieții mele multe
Mă cheam-atunnci cu matca lui adîncă




Dintr-o poveste mîndră și păgînă
S-abat frînturi de straie zdrențuite,
M-ating răzleț cu taina lor bătrînă,
O clipă-abia, și negura le-nghite.





De fiecare plînge-o agonie
Și flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură tîrzie,
Cu gheara ei mă sapă și mă doare.




Așa pe rînd, sălbatice și crude,
Mă urmăresc tăcerile deșarte,
Dar anii trec și glasul lor s-aude
Tot mai încet și tot mai de departe.






Poezia Tibi Mare de Octavian Goga





TIBI MARE





Atîția ani își strecurară convoiul lor pierdut de clipe
Din ziua cînd ne despătțimrăm de șoapta-ți ademenitoare,
Și azi același demon bate deasupra noastră din aripe,
Păgînă patimă flămîndă tot mai sălbatică ne doare...





Curînd iar vom veni la tine, striviți de vechea-mbrățișare,
Să oglindim același vifor în larga-ntindere albastră,
Și să-ntrebăm un val, să spuie : ce e mai sfîntă și mai mare,
E veșnicia ta de unde, ori e eternitatea noastră ?

Poezia Resurrectio de Octavian Goga




RESURRECTIO




Cînd trec umbrele-nserării,
Pînze de-argintat fuior,
N-auzi spasmurile mării
Cum ne strigă-n hora lor ?




Din păgîna și adînca
Undelor îmbrățișarea,
Dintr-un val ce sparge stînca
Un fior prelung tresare...




Parc-o taină se ridică
Din primejdia de apă,
Ochii tăi supuși de frică
Vreau cucernic s-o priceapă.




Eu o știu atît de bine...
E povestea de demult,
Din uitate vremuri vine
Înc-o dată s-o ascult.






Poezia Din Viață de Octavian Goga





DIN VIAȚĂ




În largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate,
Se întîlniră două scînduri din două vase sfărîmate.


Sărace mărturii răzlețe ale-unui drum dup-o comoară,
Le-a fost urnit aceeași vrajă din portul lor de-odinioară...


Din două părți tăindu-și cale credeau în unda milostivă,
Cînd tot același braț de vifor le-a frînt catargul deopotrivă.


Deodată s-au oprit în goana de năzuiți spre-o lume nouă,
Deodată albele corăbii se cufundară amîndouă...


Solii pribege ale morții rămase cele două scînduri,
Purtînd pe ape fiecare același trist popor de gînduri...


S-au prins alături cînd simțiră că tot același val le saltă,
Și azi, brăzdind nemărginirea, merg înfrățite laolaltă...





Poezia Apus de Octavian Goga





APUS



Duminecă. Nu-i nimeni pe alee,
Și-n împietrită pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.




Muiat în blînda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roșii curcubeie
Se frîng pe-o albă cruce sepulcrală.




Apune-apoi... Lin, una cîte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pîn' ce tîrziu, din lac răsare luna.




Lumina-i rece scaldă palmierii,
Cînd noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cîntec al tăcerii...





Poezia Trecutul de Octavian Goga




TRECUTUL



S-abat mustrări din altă vreme,
Din vremea cînd nu ne știam,
Și vin pe nume să mă cheme,
Să-mi strige nopțile la geam,
Ca o pădure de blesteme...




Trecutul tău de-odinioară,
Prăpastie cu multe guri,
Cu ăntrbări ce mă-nfioară,
Cu șerpuiri și cotituri...
Trecutul, nesătulă fiară...




Trecutul, umbră vinovată,
Tîlhar scăpat de subt zăvor,
Din cripta lui întunecată
Se furișează, călător,
Și lîngă patul meu s-arată.




Trecutul, cioclu de morminte,
Sinistru oaspete de-amurg,
Neguțător de jurăminte,
Din haina-i ciuruită curg
Drept zdrențe, aducerile-aminte...





El vine tainic să dezgroape
Tot ce-am închis în țintirim,
Ne-aduce lacrimi în pleoape...
- Dă-mi mîna ta, să-l gîtuim,
Trecutul, cînd îl simți aproape...




Poezia O Ramură Întîrziată de Octavian Goga





O RAMURĂ ÎNTÎRZIATĂ



Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
Cînd toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întîrziată
Ce-a înflorit a doua oară ?




Nu te-ai orit atunci în cale
Să te întrebi : ce taină, oare,
Ascund înțelepțiunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mîine stinse, fără soare ?...




Și dac-o blîndă-nduioșare
Ți-a frînt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitîndu-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina ?




E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii,
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cîntecu-nvierii...





Poezia Așteptare de Octavian Goga




AȘTEPTARE



Trei trandafiri într-un pahar,
Trei trandafiri în floare,
Curați ca de mărgăritar,
Te-au așteptat ieri în zadar
Să-i prinzi în cingătoare...




Te-au așteptat, sărmane flori,
În liniștea mea moartă,
Și,-ngălbenite de fiori,
S-au scuturat de cîte ori
Foșnea un pas la poartă.




Amurgul vinețiu de-april
Îmi rătăcea prin casă,
Cînd frunzele tiptil-tiptip,
Ca niște lacrimi de copil,
Cădeau încet pe masă.




Poezia Munții de Octavian Goga





MUNȚII





Trup sfînt din trupul ce se frînge,
Voi, munți de brad și de stejar,
Străjeri ai țării care plînge,
Plini de povești și plini de sînge,
V-au surghiunit peste hotar.




Nu știu, la cronică nu scrie,
De cînd avem același rost...
Ați mai rămas voi mărturie,
Azi numai frunza voastră știe
Să spuie nunta cum ne-a fost...

Poezia Cărbunii de Octavian Goga





CĂRBUNII



Cărbunii cînd ți-or arde-n vatră
În seri de ani tîrzii și goi,
Tu stînd la lespedea de piatră
Să te gîndești c-am ars și noi...





Iar cînd din ochii de jăratic
Vor tresări scîntei-scîntei,
Să știi că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată-n ei.

Poezia Chemare de Octavian Goga





CHEMARE





Subt zidul alb al mînăstirii
Unde-ai închis un scump noroc,
Cu slovele muiate-n foc
Ți-ai scris chemările iubirii...



Eu le cetesc... și dintre șire
Ți-aud chemările de dor
Ca fulgere ce cad în zbor
Spre turnul vechi de mînăstire...


Poezia Sufletul de Octavian Goga





SUFLETUL



Ți-e sufletul o mare-nviforată,
Și-n ochii verzi, ce-mi strălucesc în cale,
Eu văd ca-n două vîrfuri de pumnale
O tristă hecatombă-nsîngerată,
Întreagă jertfa biruinții tale.




Pe mine-adîncul apei mă-nfioară
Cu tainele ce nu le știe nime,
Din undele ce suie și coboară
Îmi reînvie basmul cu-o comoară
Ascunsă jos, acolo-n adîncime.




Drumeț chemat de viforele mării,
Cum m-am oprit rătăcitor pe maluri,
Simt noapte-aud suspinele chemării
Luntrașilor, cari vor pieri în valuri...





Poezia Primele Iubiri de Nicolae Labiș



PRIMELE IUBIRI

             I

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Și către el privirile-și țintesc -
Un codru nesfîrșit de coarne brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Și-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,,
Un ocean de aripi mișcătoare ;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beție.




Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat și sună
Oglinzile ritmîndu-și-le-n dans,
Și brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un amețitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii -
Cristalurile cîntecelor grele -
Și stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cîntec sfînt :
Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.



                        II


Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-așez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunați sub ploi de stele.



Brazii mei înalți și plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulțit în mii de copii,
Chipul tău au să ți-l vadă.




Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strîns al cugetării
De pe bolta frunții tale.




Peste stînci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, cînd ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.




Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi pași ai să alinți,
Îți va fi și-atunci păstrată
Uuma pașilor fierbinți.




Căci foșnindu-ți unduirea
Calmă,-a palmelor subțiri
Mi-ai stins pînă și-amintirea
Trecătoarelor iubiri.




Doar o singură iubire
Lîngă-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire
Ea mi-a dat în viață-un crez.




Ea, al vieții mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cîntecele care
Ție am să ți le-nchin.


             III


Chiar de-a crescut sub aripile foamei
Și-au îngrozit-o bombele-n război,
Mozaicată-n vesele stridențe,
Copilăria mea era în toi.
Erau tristeți sensibile dar scurte,
Punctate de naive bucurii,
Era beția rîsului, deplină
În jocurile noastre de copii.




Sălășluia în noi o altă lume,
Neologică, dac-o privim acum,
O lume populată de imagini
Fantastice, cu-amețitor perfum,
Imagini ce-și schimbau mereu conturul
Și ne-ntărtau să le urmăm în vis
Și ne-aduceau din bezna nopții rîsul
Sub cerul de amiază, larg deschis.





Priveam cu-ncîntătoare simplitate
Viața - ca pe-un joc ori ca pe-un rit -
Doar jocurile au pînă și ele
Cîte-un aspect mai trist, mai înnegrit ;
În joc și-n rit se naște pasiune
Ce se maturizează mai tîrziu !
Atîta numai, că-ntre noi și viață
Plutea un văl de ceață, fumuriu.





Războiul se topise. Un popor
Înfometat se agita în țară.
Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid
Se-njură oamenii și se omoară.
Tata-mpărțea Scînteia prin vecini.
Odată un vecin a vrut să-l taie.
De oftică-n bordeiu-l se stingea
Vădana Melentina, cea bălaie.




Eu presimțeam ceva. O tulburare
Se-adăpostise-n sufletul meu pur.
Încă țineam un ochi deschis spre jocuri
Și-un ochi spre frămîntările din jur.
Cînd tata se-ntorcea trudit acasă,
Cînd veșnic cu alți oameni sta la sfat,
Mie-mi era din cînd în cînd rușine
Că-n timpul ăsta eu mă joc, mă bat...



Eram neliniștit și nici eu însumi
Nu-nțelegeam prea bine tot ce sînt.
Doream să prind a vremii înțelesuri
Întregi în craniul meu atunci prea strîmt.
Cărți peste cărți în nopți sfîrîitoare,
Eu răsfoiam cu degete subțiri,
Simțeam un aer nou foșnind în juru-mi,
Era ca-n preajma unei mari iubiri.





Ea a venit - un vînt de bucurie
Ce mi l-am tălmăcit mult mai tîrziu,
Un vînt de bucurie mă pătrunse
Cînd am strigat deodată tare : Știu !
Știu pentru ce adesea-i palid tata,
Știu ce înseamnă-aceste noi furtuni,
În fața unui semn pictat pe ziduri,
Știu pentru ce vă bateți, oameni buni !




Viață, mi-ai deschis înfățișarea
Compusă din lumini și umbre, crud.
Neregulate și bubuitoare
Pulsările-ți lăuntrice le-aud.
Și-n miezul unui ocean de patimi
Azi am văzut mai clar decît oricînd
În gloriosu-i clar de bătălie
Partidul Comunist înaintînd.





Și ochii mei îndrăgostiți de dînsul,
Cu strălucirea lui mi i-am umplut,
Și-n oastea lui, transfigurați și mîndri,
Pe-ai mei, cei mari și dragi, i-am cunoscut,
Și zile-ntregi n-am fost decît lumină
Și numai fericire eu am fost.
Așa a început atucia întîia
Iubire-a mea, și-al vieții mele rost.


                 IV


Mergeam tăcuți alături, străini, odinioară
Și presimțeam că astăzi vom fi îndrăgostit
De fața ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.




Dar nu știam că nimeni n-are să poată șterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrățișate strîns.




Că prins de-o viață nouă și-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deși-mi place cînd scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.




Văzusem frumusețea privirilor semețe,
Izvoare de lumină, de umbre și scîntei,
Dar bănuisem numai adînca frumusețe.
De dincolo de ochii mari și grei,




Ce mai tîrziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Și-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminîndu-mi viața cu flacăra-i curată
Fără de care n-aș putea trăi.




Iubire-mi închinată Partidului avuse
De străbătut aceleași etape, pe alt plan.
M-a încîntat mișcarea mulțimii nesupuse,
Acest aspect măreț de uragan.




Mari nedreptăți : - belșugul strîmb împărțit, cumplită
Robia de pe-ogoare - le-nțelegeam abia,
Iar El, cu fapta - paloș și vorba - dinamită
Sub ochii-mi le slăbea ori le surpa.




Cînd alții plini de spaimă priveau acestea toate
Pîndind ce-o să se-aleagă din acest viu tumult,
Mai știu ? Și o bravadă involuntară, poate,
M-a îndemnat să-l îndrăgesc mai mult.




Știu, instictivă-mi fuse întîia mea pornire -
Visam să smulg vieții clocotitoare prăzi -
Mă îmbăta galopul pe cal, în nesfîrșire,
Și mă-mbătau uralele pe străzi.




Dar s-a-nchegat gîndirea în zori de vîrstă nouă,
În zori încendiate de-un chin nehotărît,
Cînd zbori să prinzi ideea cu palmele-amîndouă,
Și-o scapi, să te frămînți, și ți-i urît...




Nepotolită sete în pragul tinereții
Îți mistuie adîncul cu jaru-i amărui.
Dorința de-a pătrunde problemele vieții
Mi-am adăpat-o la izvorul Lui.




Unii mi-au spus - ia seama, e fermecată apa,
Tot ce-i al tău, în tine, de-o bei, îți va stîrpi,
Nu vei mai fi tu însuți, și deschizîndu-ți pleoapa
Cu ochi străin, al gloatei, vei privi





Nesățios sorbit-am din apa cercetării
Pornite-n zbor pe drumul cel mai înalt și drept :
Rămas-am eu - cu propii mei ochi văd largul zării,
Doar inima mi-i mai călită-n piept.




Din fenomene oarbe ce mă-ngrozeau alt'dată
Am deslușit natura necontenit lucrînd,
Materia-n mișcare și-n forme distilată,
Simetrică priveliște de gînd.




Mai mult ca înainte iubind acum pămîntul
Împădurit cu oameni, am înțeles să-i cer
Adînca simfonie ce-n codri-o sună vîntul,
Nu murmurul copacului stingher.




Eu am văzut cum chinuri impure : sărăcia,
Cu-ntreaga ei povară de certuri și bătăi,
Dorința de avere ce roade omenia
Și-i tulbură înalte văpăi,





Se schimbă-n alte chinuri, înalte și curate :
Îngrijorarea pentru destinul tuturor,
Ori smulgerea din suflet a vechilor păcate,
Nedemn de-acest ev înnoitor.




Cînd vrei să urci mai slobod ai înnoirii munți
I-i dat și renunțării să-și aibă-n toate partea ;
La fadele nimicuri ce le-ai iubit, renunți
Cînd vrei ca evul tău să-nfrîngă moartea.





Iar sisciplina care te îngrozea cîndva
O iei acum cu tine, tovarăș de-nălțime,
Precum ideea care în mine clocotea
Se lasă strînsă-n ritmuri și în rime.


                     V


Stea polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte,
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, lumile, roiuri astrale
Se-nvîrt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdrunciumată putere-n tărie.





Osie-a lumilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmășite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri !
Îngrozitoare schimbarea atunci :
Floarea vulcanilor crește din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetație, suflete, mori.





Arde o stea între multe stele,
Ard pe ceruri și pe drapele,
Capăt de osie - roșia stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură
La anotimpuri de frig și căldură,
Și cînd furtunile mă bîntuiesc,
Cerbii și vulturii mei o privesc.




Dacă s-ar frînge osie mea,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumii ar zbura și-ar țipa,
Dacă s-ar frînge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cîntecu-ar prinde scrîșnet de cretă,
Cerbii și vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frînge osia mea.





Osia mea-i doar o parte, știu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia mea este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frînge nicînd,
Trece prin miezul acestui pămînt,
Pe ea, iubito, sînt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.





Poezia Partidului de Nicolae Labiș





PARTIDULUI


Lumina ideală cînd Dante contemplase
călăuzit de scumpa-i simbolică femeie,
cuvîntul i se stinse și mîna lui sculptase
al treilea pîlc și ultimul de stele-n epopee.
Umplînd cu vii popoarele abtractele genuni
spre-a se-ndruma prin ele la sferele divine,
el n-a primit din partea supremei viziuni
puterea de-a o-ncape întreagă în terține.





Și noi cutreierarăm făgașuri infernale
cu asudate palme izbind ori alinînd
Vrăjmașii ori umilii ce ne-au ieșit în cale,
nu-n spațiul ptolomeic, ci-n viață, pe pămînt.
Dar cînd, adînc dorită, flamura ta de pară
ne-a-nfiorat privirea, partidul meu, atunci
din creștete zvîcnit-a cu scut și lance-afară
cîntecul nou, s-asculte mărețele-i porunci.




Aceasta-i marea-ți forță : faci clopot de argint
din inimile noastre, ori tunuri pe crenele,
dur aliaj în care eu recunosc distinct
părinții mei, iubirea și visurile mele.





Nu răzimat în cîrja metaforelor fade,
ci drept, din zare-n care, sub ceru-mpurpurat,
crescute larg în suflet cîmpiile baladei
cu pași definitivi mi-ai măsurat.





Sînt oameni căror viața le-a dat înalte premii,
medalii sunătoare, cu clinchet argintiu.
Eu unu-mi cresc, tovarăș cu clopotul poemei,
Totalul vis - ostașul tău să fiu.






Poezia Temeiul Ni-i Frăția de Tudor Arghezi





TEMEIUL NI-I FRĂȚIA



Frăția ni-i temeiul,
V-o spunem mai cu seamă cu condeiul,
Că scrisul și hîrtia țin locul, pe curat,
Și-al omului de-alt'dată, de-acum numerotat.
Cît ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiți,
Să vă-nălțăm în rîndul de oameni fericiți.
Fiindcă-ncepeți viața din nou cu noi în frunte,
Să ținem socoteala și-a treburilor mărunte.
Ce faceți voi cu-atîta întindere de țară ?
V-ajunge cîtă sapa și plugul cîtă ară.
Bucata de țărînă pe care-ați semăna
N-ar fi nici trebuință să zici e-a mea, e-a ta,
De fapt, întreg pămîntului e-al nostru,-al tuturor,
De vreme ce frățește trăim pentru popor.
Îl împărțim cu vorba de-a latul pe hotare.
Cu cît mai mare-i rangul, și-ntindere mai mare.
De pildă, pentru Vodă și seminției sale
Le-am pregătit mai multe moșii de deal și vale
Și șesuri, munți și codri, cărbune și țiței,
Făr-a uita la daruri nici lista de căței ;
Un țărm și-un cot de mare,
Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,
Conace și palate, grădini pentru stăpîne,
Cu mori, cirezi și turme și herghilii și stîne.
Familia-nmulțită cu prinți și pricepese,
Că nașterile-s multe, în șiruri lungi și dese,
La unchi, mătuși, cumnate, surori, nepoți și veri,
Și alte rubedenii de mîine, de-azi, de ieri,
Se cade fiecare, în vîrstă și sugaci,
Să aibă cîte-o țară cu vii și-un cîmp cu vaci,
O fabrică de zestre și pivnițele sale ;
Să iasă, din ce curge și pică mult, parale.
Să facem, cuvenite la gineri și nepoate,
Din optzeci de județe, optzeci de principate.
O dinastie nouă se-ncheagă pe-ndelete,
Băieți cîteva rînduri și cîteva de fete,
Și nu e trebuință, născuți de-aceeaș mamă,
Să semene cu tatăl, dac-ai băgat de seamă.
Ba nu e nici nevoie să știe să vorbească,
Așa-zicînd, vreo limbă, de pildă, plugărească.
Pentru coșar și vite, cu două-trei streine,
Ajung să se-nțeleagă cu voi destul de bine.
Că tălmăcirea-n aur a limbii și venitul
Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul.
Dealminteri, cîrmuirea și bunii ei cîrmaci
Se îngrijesc să aibă cît mai cuminți tîlmaci.
La urma urmei, domnii pot face o ispravă
De prinți, chiar dacă limba li-i groasă și gîngavă.
În parcuri ocolite cu ghimpi, de vînătoare,
Vom strînge-ntre zăplaze fazani și căprioare ;
Să le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cușcă.
Te-apucă dorul nobil și patima de pușcă
Și ai la îndemînă vînaturile grase,
Fără să-ți bage frica și tremurul în oase,
Sălbătăciunea-n codru prin că te miroase.
Primejdia-i ferită, să-ți iasă-n drum un țap
Și să te-arunce-n rîpă, de-a dura, peste cap.
Ne place ciuta blîndă, copilă și zglobie,
Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie.
Vînatul, ca și omul, împrejmuit cu legi,
Îl ai cînd vrei și sigur și poți să ți-l alegi.







Poezia Cîntec de Octavian Goga




CÎNTEC




Eu ți-am făcut un cîntec, o salbă împletită
Din umbră și lumină, din patimi și din stele,
Iubirea mea păgînă pe veci nepovestită,
Cu zestrea ei întreagă, i-o dau cîntării mele.



Eu ți-am făcut un cîntec să te petreacă-n cale,
Să-i simți arzînd la tîmple suflarea de otravă,
Să reînvie noaptea în visurile tale
Îmbrățișarea noastră flămîndă și bolnavă

Poezia Departe de Octavian Goga




DEPARTE




Și-acuma, cînd pămîntul și apa ne desparte,
Tu-mi vii tot mai aproape, cu cît plec mai departe...
Și-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină
Și-n jocul ei de umbre și-n jocul de lumină,
Oriunde mă mai cheamă un strop răzleț de viață
Tu vii și pretutindeni ești pururea de față...
Și azi mi te apropii... Iar mi-ai pătruns în casă...
Din liniștea-nnoptării tăcerea ta m-apasă.
Te simt tot mai aivea și-atîta de fierbinte,
Cum simte ucigașul aducerea-aminte...
Ești tu, ca totdeauna. Din nou îmi pari mai vie.
Trecutul, ca o fiară, din neguri reînvie...
Mi-ai destrămat iar tihna, mi-ai sugrumat răgazul,
Răsufletul tău moale mi-a-ncolăcit grumazul,
Mă strînge ca un șarpe cu solzii de văpaie,
Și rostul tău îmi umple tot golul din odaie...
Din raza care trece ferestrele deschise
Îmi flutură cuvinte odinioară zise...
Mi se desfac prăpăstii din golul neființii,
Aud cum patimi negre se sfîșie cu dinții...
Răsare-o glumă,-un cîntec, un zîmbet ori un vaier,

Mă năvălesc într-una, se zbuciumă, se-ncaier
Și dintr-o dat' păreții par căptușiți cu șoapte...
Ce groaznică orgie e-n fiecare noapte !...






Poezia Breve Sogno de Octavian Goga






BREVE SOGNO



Ce mort frumos s-a deșteptat în mine
Subt farmecul atingerilor tale...
O stea s-a smuls din negura din vale
Și-a răsărit o floare pe ruine...




Cu-nfrigurări de visuri triumfale
Viața iar mi-a fulgerat prin vine
Și tainice nemărginiri senine
Mi s-au deschis strălucitoare-n cale...




Femeie, tu, solia primăverii,
Tu mi-ai vrăjit misterul învierii
Și oaza magică dintr-o Sahară,
Unde-am murit pe veci a doua oară.




Poezia Tristia de Octavian Goga





TRISTIA




Tristețea mea, adîncă mare,
Fără de margini, fără fund,
În largul ei fără hotare
Atîtea vifore s-ascund...




Tristețea, zestre de-o viață,
M-a petrecut de obicei,
Tăcută peșteră de ghiață,
Atît de frig e-n umbra ei...





Tristețea ce zîmbește mută
Din ochii mei cînd ne-ntîlnim,
Cu taina ei nepricepută
Mă cheamă azi în țintirim...






Poezia Strigoii de Octavian Goga






STRIGOII


Case putrede, bătrîne
De rușine și păcate,
Case negre, dărîmate,
După voi ce mai rămîne ?




Sunt strigoii din vechime
Prinși în var și-n cărămidă,
Să-i alunge, să-i ucidă
Nu e-n stare încă nime...



Cu răsuflete de ură,
În scrîșnirea lor flămîndă,
Ei se-nșiruie la pîndă
Pe la orice cotitură.




Orișicît de înainte
Noi împingem carul vieții,
Ei stropesc în ochi drumeții
Cu țărînă din morminte.




Stați cu mîinile-amîndouă,
Meșteri mari în apărare,
Căci strigoi, cu mic, cu mare,
Vor să strice casa nouă...






Poezia Tovarăși de Octavian Goga




TOVARĂȘI



Îi vezi tovarăși... Liniștea de seară
I-a împăcat... Cei doi copaci visează...
Cu trupurile lor se-mbrățișează
Și-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.




Pesemne-acum, cînd luna luminează,
Ei se gîndesc la vremi de-odinioară,
La vifore și lupte ce-ndurară
De cînd pe culme-alături sunt de pază.




Sub bolta lor cum stăm, nu ți se pare
Că sfînta noastră dragoste tîrzie
Ne mai trimite-o proaspătă iertare ?




Și nu simți tu în suflet începutul
Unei vieți de nouă armonie,
Acum cînd moare-n depărtări trecutul ?...




Poezia Vita Nuova de Octavian Goga





VITA NUOVA



Te-am dărîmat, hotar de-odinioară,
Brîu împletit din lacrimi și din sînge,
Veriga ta de foc nu mă mai strînge
Și lanțul tău a  încetat să doară.



Trecutul însă tot se mai răsfrînge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plînge...




E în zadar ! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărîmitură.
Pe veci în mine fiara a murit !...





Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...




Poezia Înviere de Octavian Goga





ÎNVIERE


A fost o lungă, jalnic-agonie,
Cu stingere de fiecare clipă,
Mi-a fîlfîit pierzarea din aripa
Peste întinsă nopții-mpărăție.




Drumeț înfrînt de-a patimii risipă,
Vîslaș bolnav, purtat de vijelie,
M-a doborît a valului mînie,
Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă.




Erau să vie cioclii să mă-ngroape,
Cînd stînd închis în casa mortuară,
Tu te-ai ivit la patul meu, aproape.




Atunci, cu sfînta vieții frenezie,
M-am ridicat din morți a doua oară
Și mi-am făcut din moarte-o cununie.



Poezia Vorbesc Tăcerile de Octavian Goga




VORBESC TĂCERILE



Acum cînd tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărășești,
Vorbesc tăcerile înfricoșate
În largul țării românești.




Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.




Le poartă vîntul primăverii,
Și cresc, și tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.




Pe urma lor bolnav pămîntul
Resimnte taină și fior,
Otravă n-a avut cuvîntul,
Mai tare ca otrava lor !





Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă brațele trunchiate,
Cum plîng picioarele de lemn.




Poezia Afară Trece Moartea de Octavian Goga





AFARĂ TRECE MOARTEA




Afară trece moartea în goană peste țară,
I-atîta plîns și vaiet ș-atît blestem afară,
Că brațul meu tresare și mă-nfior, femeie,
Ca mîna ta plăpîndă în mîna mea să steie,
Acum cînd trece moartea în goană peste țară...




N-auzi ce munți de patimi ne strigă la fereastră,
Să ne topim într-înșii și noi văpaia noastră,
Un picur în pierzarea care-și întinde hora.
Al tău nu pot fi astăzi, căci sunt al tuturora,
Acum cînd munți de patimi ne strigă la fereastră.




Ridică-ți ochii tulburi și roagă-te, femeie,
Ca zvon de biruință să vie din tranșeie,
Să-mi scuture din suflet funinginea și ura,
Să pot să-ți dau iar ție și inima, și gura,
Ridică-ți ochii tulburi și roagă-te, femeie...





Poezia Ceahlăul de Octavian Goga



CEAHLĂUL



Va fi-ntr-o zi de primăvară
Cu molcom zvon în zări albastre,
Cînd poate nimeni n-a mai plînge
Fărămițarea țării noastre.




În negură de ani de zile
Se va fi cufundat Calvarul
Și doar bătrînii de-or mai spune
Pe unde-a fost de mult hotarul...




Atunci se va urni deodată
Într-un cutremur toată firea
Și-un chiot surd din depărtare
Va despica nemărginirea...




De peste granița cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigînd spre țarina Moldovei,
Un munte s-a porni să vie...




Și va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la dușmani,
Ceahlăul s-a întors acasă.





Poezia Pămînt și Cer de Octavian Goga





     PĂMÎNT ȘI CER

                 I

Pămînt, și pămînt... Ogradă vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Povestea ta o știu... e neschimbată...




Așa muncit de-o tainică arsură,
Rîvnind o nouă jertfă-nsîngerată,
Flămînd și rău, așa mi te arată
Din moși-strămoși a veacurilor gură.




De-aceea,-nvins și obosit de tine,
Cu suflet chemat de zări senine
De cîte ori mă cerceta misterul,



                  II

Acolo-n slavă, binecuvîntate,
Ardeau lumini sfințite din vechime,
Era un templu unde n-a fost nime
Din lumea asta plină de păcate...




Altar aveam acolo-n înălțime,
Căci, după poarta bolții înstelate,
Homer mi-a dat a zeilor cetate,
Isus mi-a dat curata lui treime...




Putea oricît să stăruie minciuna
Aci în praf... căci ochii totdeauna
Scăldîndu-se-n tăriile albastre,




Mă învățau în nopți de reverie,
Că este sus, în cer, o armonie,
Ce-i dincolo de patimile noastre...


                      III


Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte și-a otravă...




Zbătîndu-se în goana lui de fiară,
Pămîntul simt s-a urcat în slavă ;
Mașina lui îmi uruie grozavă
Spărgînd a bolții pace legendară...




Rănit văzduhul tremura-n răsfrîngeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Și-n mintea mea un basm frumos se frînge !





Nu mai ești sfîntă rază diafană,
Căci cerul alb și fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sînge...






Poezia De Profundis de Octavian Goga




DE PROFUNDIS



Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Cîmpii de grîu, cu marea-nșelătoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare
Își legănau în pragul altor zile,
Cu leneș ritm, podoaba legendară...




Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare...




Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe și nemîngîiete,
Tăcute urne, tainice colinde,
Grozave peșteri, ce-ngropați ruine,





Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre...





Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, rîuri de văpaie
E toată goana sîntelui fierbinte,
Din uri și patimi prinse-n jurăminte :
E țintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din cîmpuri de bătaie...




O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe cîmpie,
Din haina lor rîd flori de păpădie.
Dar jos, subt stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăție
De năzuiți, de carne și de oase...



Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,




Biruitorii cîmpului de plîngeri,
Care, murind, zîmbeau în agonie ;
Sunt măcinișul negrelor înfrîngeri,
Bieți muceniți, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul,
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze ;
Sunt umbrele ce-au azvîrlit spitalul
Din patul lui sub huma milostivă,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strîmbe de durere ;
Sunt gloata tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig, în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală...
Toți înfrățiți în neorînduială,
I-acopere pămîntul, deopotrivă.




Străine, tu, culegător de grîne,
Tu, ce-mi cutreieri țara după pîne,
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Cînd treci pe lîngă tragica movilă,
Vorbește-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adîncimi vulcanul...
Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gîndi că-n snopii ce vei strînge,
În orice bob avem un strop de sînge ;
Tu satură-ți cohortele păgîne...
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrîne
Cînd s-a porni de-acolo uraganul !...






Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș





             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.


                       II


A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.



Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.



                     III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.



 Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.



Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.




Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.


                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.






Poezia Un Altul Zise de Tudor Arghezi




UN ALTUL ZISE



Un altul zise : - Oameni, ca să-nțelegeți bine
Tot rostul fără seamăn, ce vi se și cuvine,
Și noi, tîlmacii legii, ne-am hotărît supuși
Să ascultăm porunca unei mai mar păpuși.
Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Președinte,
Totuna e, la urmă : zicală de cuvinte.
El dă dintr-o sprînceană, l-am și-nțeles, că-l știu,
Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,
Și voia lui de pace
Sau de război e lege, că vrea sau se preface.
Atunci, se arătară cinci inși ca de argint,
Cu mîna-ncîrligată în sus, blagoslovînd,
Ca să dezlege, - zice Iordanul din pustie, -
Curelele opincii Celui-ce-va-să-vie.
Neîmbrăcați în piele de capră, groși în fuste
Și burți, dădeau dovadă că nu mîneau lăcuste,
Ca omul sihăstriei, naintemergătorul
Ioan Botezătorul.
Cu foalele lăsate sta otova piciorul.
Pe frunți purtau cunună cu fund, ca de tingire,
Sticlind din diamante, zmaralde și safire.
Veneau sunînd cădelniți în jurul lor și alții,
Un cor de glasuri, psalții.
- Noi sîntem todeauna cu orice stăpînire
Și-o legănăm cu stihuri cîntate din psaltire,
Creștinii cu creștinii, păgînii cu păgînii,
Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpînii.
Ieșea șoptit un murmur, din pîlc, o rugăciune :
Deșertăciune-s toate, sîntem deșertăciune...
Nu-ți bizui nădezdea de mîine niciodată
Pe zilele, ca zoana și pleava vînturată...
În gemete și plînset ne trecem și-n povară...
Nu adunați în viață durerilor comoară.
Comoara voastră-i strînsă în cer și, după moarte,
Cel ce cunoaște toate vă cheamă și v-o-mparte...
Iubiți-vă mai-marii și-i ascultați... Veniți
Și-ngenuncheați la tronul aleșilor, smeriți...
Sînteți flămînzi desculți și goi ? Un sătul
Nu are ce v-așteaptă, pe voi, mai îndestul.
Uitați-vă-n văzduhuri cum cele zburătoare
Nu se-ngrijesc de hrană și-o au cu-mbelșugare...
Și cine-i înveștmîntă pe crini împărătește ?
Izvoarele și unda lor cine le păzește ?...
Răbdați cu bucurie mucenie și chin,
Prigoană, nedreptate, batjocură... Amin.






Poezia Rînduiala de Tudor Arghezi





RÎNDUIALA


Din  vremile bătrîne, cinstit, copilăros.
Poporul, blînd, primise pămîntul drept prinos.
Bogata moștenire l-a așteptat, muncită,
Să-i dea rodire nouă,-nsutită și-nmiită,
Și avuția zestrei spori îmbelșugată.
Dar iată că mîncăii șireți se și arată.
O ceată lenevită-n carîtă și caleașcă
Și strînsă cu limbuții de seama lor în gașcă
Au adunat mulțimea cu vorba lor frumoasă
Și-au colindat tărîmul întreg, din casă-n casă.
Purtau giubea cu blană, găitane și chenar
Și galbene mătănii, în mîini, de chilimbar,
Că neavînd de lucru și mătăsoși la piele,
Își învîrteau șiragul și numărau mărgele.
- Noi sîntem da la Curte și înțelepți de casă,
Și voi sînteți poporul și gloata numeroasă.
Voi sînteți mulți, și carnea vă e bătătorită,
Noi sîntem ce se cheamă, la carte, o elită.
Deși n-am pus spinarea și ceafa la povară,
Nici sarcina ce-o ducem nu este mai ușoară.
Și boul cară greul pămîntului, dar cum
Joian nu s-ar abate, nedus de om, din drum ?
Cu hăis a ține stînga, și dreapta lui cu cea.
El merge cum poftește stăpînul, vrea-nu-vrea.
Vedeți, se potrivește cumva despre puteri
De a mîna cireada de boi să fim boieri.
Ce uriașă vită
Și-atunci cînd e scopită !
Dar namila cu coarne, tot rumegînd în pace,
Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace.
Că-ntr-astfel o schimbare-n deprinderea tăierii
Ar face boierul, și boii-ar fi boierii.
De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră.
Ea rabdă, credincioasă la datină și vatră.
De-i bou îi vîri spinarea în jug, și boul trege,
Preamulțumit și gata aproape să se roage.
Doar taurul sfărîmă și stînca ; de vițel
Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce și mișel.
Grămada asta mare, cuminte, ca să fie
Purtată după voie, e ca o jucărie.
Că un crîmpei de minte cîrmește o cireadă,
Cireada n-are vreme de gîndul ei. Dovadă :
Mai multe mii de vite
Ascultă umilite
Și nu se întărîtă
De un geambaș cu bîtă.
Voi să munciți cu brațul, noi ne muncim cu mintea,
Și fie cît dovleacul, cît mazărea sau lintea
De mică, mintea duce popoarele nainte
Sau îndărăt. Atîrnă. E minte și e minte.
Le duce cu porunca și voia ei de sus.
De-acolo unde capul, de peste om, e pus.
Noi sîntem mintea, capul, gîndirea, prin urmare,
Și voi preaprețioase, dar totuș mădulare.
Munciți, și fără grijă. Vi-s muncile cam grele,
Dar noi vă stăm alături, lungiți pe canapele.
Avem ori nu dreptate ? Răspundeți la-ntrebare.

Și-a cam codit răspunsul mulțimea, cît se pare.





Poezia Albatrosul Ucis de Nicolae Labiș





ALBATROSUL UCIS



Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.




La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîntul galeș îndoit în sus.





Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.




De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare
Aripa lui cu mîl întunecat.





Deasupra țipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea un tînăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.





Cînd se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.







Poezia Poveste Veche de Octavian Goga




POVESTE VECHE



De cîte ori vremea cu sînge ne-adapă
Obida din cronica țării,
Aceeași poveste de veci se dezgroapă
Și strigă în noaptea uitării.
Ea spune de oameni, de cîmp și de munte,
De tine, prostime săracă,
Ursită să fereci din trupuri o punte
Ce nu pot dușmanii s-o treacă.




De voi scriu moșnegii de foi de ceasloave,
La fel își înșiruie slova
Neculce la carte, și vodă-n hristoave,
În țara de jos și-n Moldova,
E lege bătrînă. și legea-i păstrată,
Să dați voi pămîntului moaște,
Căci multe potopuri hotarul ne-arată,
Dar zid, numai unul cunoaște.




Așa ne păzirăți străvechea moșie
Cu brațe de plug și de sapă,
De-atîtea ori moartă, dar pururea vie,
Tot viforul nostru ne-o scapă.
Și astăzi, cînd moartea o simt la fereastră,
Povestea aceeași rămîne :
- Luați aminte, boieri dumneavoastră,
Să știți să ne-o spuneți și mîine !...





Poezia Pace de Octavian Goga





PACE


Eu port adesea-n mine-o închisoare
În care strigă făcători de rele,
Din negura adîncurilor mele
Ei vin flămînzi de aer și de soare...




De cîte ori îmi bat după zăbrele
Și-ar vrea să frîngă vechile zăvoare...
I-aud cum cer în depărtările să zboare
Cu glas dogit, cu urlete rebele...



Dar totdeauna, pocăita minte,
Temutul paznic, fără de iertare,
Nemilostiv le iese înainte.



Închide porți, cu mîna-i pricepută,
Și-n urma ei în suflet reapare
Aceeași pace veștedă și mută.





Poezia Stejarul de Octavian Goga





STEJARUL



Pe vîrf de deal, în largul de zăpadă,
Bătrîn stingher, stejarul e de pază,
Subt bolta lui vin corbii de s-așază
Cînd umbrele-nserării prind să cadă.




Jur împrejur e gol, e frig, e groază...
Ș-a lupilor flămîndă serenadă,
Din cînd în cînd, în noapte-i dă dovadă
Că-n depărtare ura mai veghează.




El, mut și blînd, stă fără se se-ncline,
Acolo, unde-n vifor și urgie
Blestemul rădăcinilor îl ține...




Cu împăcare înfruntînd povara,
Înfășurat în vechea lui mîndrie,
E neclintit : visează primăvara...




Poezia Poetul de Octavian Goga





POETUL



El nu-i canar de colivie,
Nici cîine paznic de ogradă,
Nici cal de ham, bun de corvadă,
Nici vultur de menajerie...




Demult, în noaptea cea dintîie,
Cînd ochii lui au prins să vadă,
Era o noapte de baladă
Cu cer rănit de vijelie.
Superba morții serenadă
Cînta pe-a mărilor pustie,
Și-n zarea neagră-plumburie
Urla un lup flămînd de pradă,
Iar dintr-a norilor grămadă,
Un fulger groaznic de mînie
Se ascuțea în drum să cadă
Pe niște lanțuri de robie.




Atunci, ursita care scrie
Cărarea din copilărie,
Simțînd a cerului dovadă,
Și-a zis, zîmbind cu ironie :
Nu-l fac canar de colivie,
Nici cîine paznic de ogradă,
Nici cal de ham, bun de corvoadă,
Nici vultur de menajerie...



Poezia Oricît De Mult Am Suferit de Mihai Eminescu






ORICÎT DE MULT AM SUFERIT




Oricît de mult am suferit
În lunga-nstrăinare,
Pururi în visu-mi te-am zărit
Cu luna, pe valuri de mare.




Pe marea tristă te-am cătat
Cu depărtate maluri
Și numai tu te-ai arătat
Pe mare, cu luna, din valuri.



Tu numai dulce îmi răsai
Și blîndă-ntotdeuna,
Cu al tău dulce chip bălai
Din valuri de mare, cu luna.



Poezia Vre O Zgîtie de Fată de Mihai Eminescu





VRE O ZGÎTIE DE FATĂ



Vre o zgîtie de fată
Cărei gura nu-i mai tace,
Ca stigleții-ntoarce capul
Cînd încolo, cînd încoace.




Sau o altă visătoare
Care lină și măreață
Are-n ochii-i întuneric
Și mîndrie are-n față ;




Sau mai mici și mai plinuțe,
Sau mai zvelte și mai slabe,
Toate peste-un sfert de secol.
Vai ! vor fi aproape babe.




Și zîmbesc atît de dulce
Ca și cînd ar fi de-a pururi !
Toate grațiile de astăzi
Or să fie atunci cusururi.







Poezia Din Odisseia de Mihai Eminescu





DIN ODISSEIA




Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbatul, ce
Lung rătăcit după ce-au dărîmat Troada cea sfîntă.
Multe cetăți de oameni văzu și datini desprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăși el nu mîntui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, si boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încît le luă a-ntoarcerii ziuă -
De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.
Toți ceilalți precît de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mîntuiți de războaie și de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie și de soție,
Nimfa măreață-l oprea, minunata zînă Calipso-n
Peștera cea boltită, rîvnind de bărbat ca să-i aibă.
În rotitoare plinire de vremuri trecu-au un an azi,
De cînd zeii-ntoarcerea-n țară îi rînduise
În Itaka și tot de nevoie el mîntuit nu-i
La iubiții lui. Toți zeii-l plîng. poseidaon
Singur ține mînie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.








Poezia Odihna Lăutarului ( Pastel ) de Nicolae Labiș





ODIHNA LĂUTARULUI ( PASTEL )


,, Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii...''



Jos, în găvane strînse de munții bot în bot,
Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceață...
Se va ivi și luna în pisc, curînd de tot,
Printre-ncrețiții nouri subțiri, ce se răsfață.




Și-a desfăcut pieptarul și s-a descins de armă
Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor,
Lăsînd trudită-n iarbă vioara să adoarmă,
Firavul cîntăreț rătăcitor.



- Încremeniți zac codrii și-nvîrtoșați ca fierea,
Dar cît de limpezi norii se-nvălură cînd trec !
Și-i liniște de-mi pare că-n juru-mi adierea
Foșnește în vioară sfios ca un culbec.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptură pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prealungul minții arc...





...Am deslușit prin noapte galopuri de balade
Cu iz de vin și sînge, cu zornîit de fier
Și-ngemănat cu lanțul acestor cavalcade
Un fir de-argint, al doinei, rostogolit sub cer.




Am pus sub pașii galeși pe cîmpuri largi de hore
Vibrări legănătoare și molcome, de pluș,
Și-n jocuri iuți, pe dealuri, aprins-am aurore
Cu chiote de strune și hohot de arcuș.




Cînd s-a urzit lumina cea nouă-n stîva zării
Mi-am potrivit vioara la vuiete de turn
Slăvit eliberarea sortită fiecărui,
Jurînd să reclădesc și să răzbun.




Trec văile cu cîntec și-n cîntec urc pe coaste
Ca să cobor spre alte văi largi, un nou cuvînt...
La cumpănă de munte, sub cerurile vaste
Mă las tăcut cu ceafa la pămînt.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptura pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prelungul prelungul minții arc.




Reiau apoi colanul de zile dăruite,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pîn-oi ajunge la mările-nverzite,
La mările uitării, cu sloiuri, de la nord.



Poezia Impresii din Munți de Nicolae Labiș





IMPRESII DIN MUNȚII


1.CĂUTĂTORUL DE COMORI





Cerul își urnește moara.
Nouri-nouri huruind se învîrt din grind în grind,
Peste-o roată nevăzută își descarcă, grei, povara.
De sub osiile zării fulgere descolăcite
Bat în munți, se-nfundă-n peșteri țiuind prin stalactite,
Și pădurile bătrîne-n dansul ploilor se prind.



Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele înalte cel ce caută comori.
Fruntea lui și cu statura s-au mărit și s-au lățit,
Prelungindu-se cu norii ce se-ntind în infinit.
Păru-i prelungit pe ceafă
De șuvoaie de apă,
Degetele-s prelungite
De șuvoaie nesfîrșite.





Au căutat comori străbunii alergînd cu ochii treji
După vipiile care noaptea tremură-ntre vreji.
Între vreji găsiră cioate umede de putregai -
Goală le-a rămas visarea, gol și sacul de mălai.
Și ca să rămînă sacul doar pe jumătate gol,
Pentru alții-au scos din munte și metale și petrol.




Oh, pădurile-nverzite, munții cei pletoși ascund,
Limpezi ori amestecate, mii, comorile la fund.
Unde trăsnetele sună
Zac comorile-n țărînă,
Unde trăsnetele tac
Zac comori, și-acolo zac.
Zac comori, cetăți și urne,
Zac comori de grîu și turme,
Zac comori de fier și plumb,
Zac comori de aur scump,
Zac comorile pe care nu le măsori în carate,
Zac nedezgropate încă mituri, doine și balade.





Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele pietroase cel ce caută comori.
L-am văzut cînd vînturile, buciumînd din corn de bouri,
Au căscat spărturi în nouri
Și-au lăsat senin prin ele să răsară peste pini -
Erau ochii lui senini.
Munții cei cu linii dure printre pîlcuri mari de ceață
Aduceau cu el la fașă,
Rîurile ce din munte în cîmpii intrau adînc,
Fremătînd, mi se părură brașu-i drept și brațu-i stîng.
El găsește, el păzește pîlcuri de comoară rară
Ce scot flăcări în afară ori ce nu scot în afară.
Dacă umblu și mă zbucium, laud munții și-i cutreier,
Simt că sînt o-ncrețitură din giganticul lor creier.




2. Ciuta


Un om în miezul zilei se razimă-n țapină,
Cu fața încordată, îngîndurat puțin.
Își șterge de pe frunte sudoarea de lumină
Și-i fumegă în spate cîmașa lui de in.



Din ciutura-nghețată el soarbe-o-nghițitură,
Apoi și-ndreaptă ăașii către păduri, tăcut.
Și ciutura păstrează sărutul lui pe gură
Precum, sfioasă, fata întîiul ei sărut.



Poezia Meșterul de Nicolae Labiș





MEȘTERUL




Meșter valah, azi nume de fîntînă,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ie dantelată de granit,
Din cîntece pierdute pînă astăzi
Și din puterea visului vînjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.





Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mînîind-o blînd...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngîna în gînd.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.




Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fulmul pîlpîit de lumînări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.




Dar ți-ai simșit-o renăscînd cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu Promoteu român, purtînd alt mit
Cînd ridicat pe cea mai naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit : Mai pot !




Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptînd hangerul de la gît,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorît.
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.





Cînd schelele curmate se surpară
Păreai atît de neînvins sub nor,
Încît cu slabe aripi de șîndrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pămîntuli și-a țării
Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
Ca să țîșnești în veci de veci, fîntînă,
De jertfă și de cîntec pururi viu.




S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel de demult a poruncit ca domn.
Fîntîna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn.





Poezia Profetul De Octavian Goga





PROFETUL



Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Cînd zilele mureau, nemîngîiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toși m-au băut, de friguri și de sete.




Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Și mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plînsul vostru împletitnd blesteme.



Iloți, flămînzi de pîine și de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Și despicînd a vremurilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul.




Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul și cu dinții,
M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,
Ca să vă dau limanul biruințeii...




Cînd valul meu s-a revărsat pe uliți
O clip-abia din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte și suliți,
I-am auzit cîntarea triumfală.




O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora !
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-și joacă hora.




Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră și mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră...
Eu am vestit o altă sărbătoare.



Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsați-mă să plec iar în pustie...




Poezia Din Larg Octavian Goga




DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...



Poezia Din Iliada de Mihai Eminescu




DIN ILIADA




Cîntă-ne, zînă, a lui Ahil Peleidul mînie,
Carea cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi din Aii
Au trimis, pe ei înșii de pradă la cîni lăsîndu-i
Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voință
Din acea zi cînd cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil și fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot și al regilor rege.
Care din zei ațîță al dezbinului foc între dînși ?
Fiul Latonei și al lui Zeus, mînios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli și moarte prin gloate,
Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise
Cînd acesta veni la Achaici mîndre corăbii
Ca să-și răscumpere fiic-aducînd prețioasele daruri
Și cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Și pre achei, dar mai cu seamă pe cei doi
Frați Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.





Poezia Catrene de Mihai Eminescu





CATRENE



Cînd te pierzi în valul vieții
Trist la țărm doar eu rămîn :
Brațe fără de nădejde,
Navă fără de stăpîn.




Cum se turbură izvorul
Cînd din el drumețul bea,
Astfel mă-nfioară dorul
Cînd răsari în calea mea.




 Tu ești aerul eu harpa
Care tremură în vînt,
Tu te miști, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cînt.




Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cînt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.



Poezia O, Chilia Mea Sărmană... de Mihai Eminescu




O, CHILIA MEA SĂRMANĂ...



O chilia mea sărmană,
Cu negritul, tristul zid,
Dacă n-ați fi voi în lume
Aș fi stat să mă ucid.




Dar voi ce-ați fost [ de față ]
Cînd vărsam lacrimi fierbinți,
Triști pereți, negriți de vreme,
Voi acuma sunteți sfinți.



Sfinți, căci ce-i mai sfînt în lume
Decît cînd o dulce gură
Îți șoptește vorba tristă
Că-n sfîrșit și ea se-ndură.





Poezia Lumea Îmi Părea O Cifră... de Mihai Eminescu




LUMEA ÎMI PĂREA O CIFRĂ...




Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morți,
Măști ce rîd după comandă, cari ies de după porți
Și dispar - păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu
Și-ntr-o lume de cadravre căutăm un suflet viu ;
Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam
Precum cel ce se îneacă se acață de-orice ram.
Dibuit-am în științe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.
N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc
Pînă cînd... blestăm momentul !... pîn'cea fost să te-ntîlnesc.
Oare sunt eu tot același ? Singur nu mai mă-nțeleg :
De clipirea genei tale putui viața să mi-o leg.
Eram mîndru - înjosirea, ba sclavia mă înveți :
Mă disprețuiesc pe mine... ce mai are astăzi preț ?
Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic
Căci ei nu țineau în mînă degetul tău dulce, mic,
Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult
Decît lumea, decît totul ce putusem să ascult ;
Mă miram cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu ?
Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.




Poezia Și Dacă De Cu Ziuă... de Mihai Eminescu





ȘI DACĂ DE CU ZIUĂ...



Și dacă de cu ziuă se-ntîmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă peste ziuă eu întîlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.

Poezia Vîntul de Geoarge Coșbuc





VÎNTUL




De fete mari e lunca plină,
Iar vîntul răsfățat copil
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină :
- ,,O, Doamne, Doamne, adă-mi-l !''




Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfiios cînd e cu fete.
Iar ele rîd și rîd șirete
Și pe furiș privesc la el.




El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic ;
Mai rupe-n palme cîte-un spic
Și răsfățat apai își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de cîmp nimic.




Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat !
Și, cum să plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele să-mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.




Apoi ca-n glumă el le prinde
De mînecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Șio strînge cătră el ușor.




Tot mai aprins, tot mai aproape :
- ,,Să te sărut, drăguțo, vrei ?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adînc de ape.''
De el nu-i nici un chip să scape
Și-atîta lucru-n urmă ce-i ?




Ea stă la peptul lui pierdută,
Dintîi cu ochii la pămînt.
El zice-așa cîte-un cuvînt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută -
Ei, vezi tu, fetele cum sînt !




El a crezut că nu se poate.
Și iacă poți ! Dar să te ții !
E greu să dai de căpătîi,
Dar dacă dai, merg strună toate ;
Și fata mult nu se socoate,
Cînd pierde mintea cea dîntîi.




El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur să strîng !
Dar e prea mult ! Am să mă plîng
La toți vlădicii, să dau jalbă !
Auzi, să duci tu lume albă
P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng !




Ba ele-și mai desfac și sînul,
Și-n sîn el li se joac-acum -
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obraznici românul !
Auzi, dar cine-i el păgînul,
Ca să-mi sărute fete-n drum ?



Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat !
De-ar fi măcar de-aici din sat -
Voi cîți sînteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
Să faci ca vîntul, nu-i păcat ?




Adică stăi ! Ce fată moare
Dacă-o săruți puțin ? Da' zeu !
Cum aș voi să fiu mereu
Un vînt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu !




Poezia Nunta Zamfirei de George Coșbuc





NUNTA ZAMFIREI





E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.




Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Cîți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.





El, cel mai drag ! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinț frumos și tinerel,
Și fata s-a-ndrăgostit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.





Și s-a pornit apoi cuvînt !
Și patru margini de pămînt
Ce strimte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un cuvînt !





Ca ieri, cuvîntul din vecini,
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsînd pe toți, din cît afund
O mie de crăimi ascund,
Toți craii multului rotund
De veste plini.





Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au închis,
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodată.





Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Aajunul zilei de nuntit,
Din munți și văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntași din nouăzeci de țări
S-au răscolit.





De cum a dat în fapt de zori
Veneau, cu fete și feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai :
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.





Din fundul lumii, mai din sus,
Și din Zorit, și din Apus,
Din cît loc poți gîndit să bați,
Venit-au roiuri de-mpărați,
Cu stermă-n frunte și-mbrăcați
Cum astăzi nu-s.



Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda și Rusandra lui,
Și Ținteș, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Și Bardeș cel cu adăpost
Prin munți sîlhui.





Și alții, Doamne ! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgănit !
Ce fete dragi ! Dar ce comori
Pe rochii lungi țesute-n flori !
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.





Voinicii cai spumau în salt ;
Și- creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinț mai tînăr cînd trecea
C-un braț în șold și pe prăsea
Cu celălalt.





Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănași,
Cu socrii mari și cu nuntași,
Și nouăzeci de frciorași
Veneau călări.




Și ca la mîndre nunți de crai,
Ieșit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulți și mult popor,
Cu muzici multe-n fruntea lor ;
Și drumul tot era covor
De flori de mai.





Iar cînd alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit,
A prins să sune sunet viu
De treasc și trîmbiți și de chiu -
Dar ce scriu eu ? Oricum să scriu
E nemplinit !




Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gînd răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.





Un trandafir în văi părea ;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.




Și ea mergînd spre Viorel,
De mînă cînd a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Și-atunci pornită toți șireag
Încetinel.





Și-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci :
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrîngăneii la opinci
Ca-n port de sat.




Trei pași la stînga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor ;
Se prind de mîni și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pămîntul tropotind
În tact ușor.





Iar la ospăț ! Un rîu de vin !
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, și tot oaspeți rari,
Tot crai și tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.





A fost atît chiu și cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt !
Și soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns și-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt !




De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate și întrulpi,
Cu ochi șireți ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat.





Și principi falnici  și-ndrăzneți,
De-al căror buzdugan isteț
Perit-au zmei din iaduri scoși !
De-ai fi văzut jucînd voioși
Și feți-voinici și feți-frumoși,
Și logofeți.





Ba Peneș-mpărat, văzînd,
Pe Barbă-cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc ! Și-ntre popor
Sărea piticul-ntr-un picior
De nu-și da rînd !




Sînt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i pornești, sînt grei de-oprit !
Și s-au pornit bărboșii regi
Cu sfetnicii-nvechiți în legi
Și patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.





Și vesel Mugur-împărat
Ca cel dîntîi s-a ridicat
Și, cu păharul plin în mîni,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între romîni,
El a-nchinat.






Și-a zis : - ,,Cît mac e prin livezi,
Atîția ani la miri urez !
Și-un prinț la anul ! blînd și mic,
Să crească mare și voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez !''




Poezia Cu-Amîndouă Mîinile... de Mihai Eminescu





CU-AMÎNDOUĂ MÎINILE...




Cu-amîndouă mîinile
Inima o ții
Și îi simți bătăile
Repezi, dulci și vii.




Ochii-n trup se sperie
Și revarsă foc.
Ai visat vrodată tu
Astfel de noroc ?



Un noroc asemenea
Blînd și dureros !
Tu iubești, copila mea
Fără chiar să știi.




Poezia De Ce În Al Meu Suflet de Mihai Eminescu






DE CE ÎN AL MEU SUFLET




De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort ?





De ce pustiu mi-e capul,
Viața întrun fel ?
Și tu... tu ești aceea
Ce mă întrebi astfel ?

Poezia Poet de Mihai Eminescu





POET



Să tot torni la rime rele
Cu dactile în galopuri,
Cu gînduri nemistuite
Să negrești mai multe topuri ;




Și cînd vezi vre o femeie
Să te-nchini pîn' la pămînt
Și de-a sta ca să-ți vorbească
Să înghiți orice cuvînt ;




Nespălat, neras să umblii,
Și rufos și deșuchiet -
Toate-acestea împreună
Te arat-a fi poet.




Poezia Un Luceafăr... de Mihai Eminescu




UN LUCEAFĂR...



Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viața-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deștept.
Și cu brațele-amîndouă cătră dînsa mă îndrept.




Ca o zînă din poveste ea e naltă și ușoară,
E subțire și gingașă și din ochi revarsă pară,
Iar la față e bălaie, părul galben cade-n creț,
Trandafiri pe față are și cu zîmbetul isteț.

Poezia Felicitare Lui Samson Bodnărescu de Mihai Eminescu





FELICITARE LUI SAMSON BODNĂRESCU





N-am știut cum că în ziua
Douazeci și șapte iuni,
Își serbează-aniversarea
Toți voinicii și Sămsunii.



În biserică asemeni
Cît îmblai pe la icoane,
N-am văzut pe sfîntul Simson
Pre  iubitule Samsoane.




Și aflînd de-așa minune
Eu scrisei aceste șire,
Dorind multă sănătate,
Viață lungă și sporire.




Și spre semn caracudistic
Îți trimit această cartă,
Iar tu spune printr-un distic
Cum că cei absenți se iartă.





Poezia Murind Nicolae Bălcescu de Vasile Alecsandri


      MURIND


De pe plaiu-nstrăinărei,
Unde zac și simt că mor
De amarul desperărei
Şi de-al ţării mele dor,
Văd o pasere voioasă
Apucând spre răsărit,
Și o rază luminoasă,
Și un nour aurit.



,,Păsărică zburătoare,
Unde mergi cu dorul meu?"
,,Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu
Să duc glas de armonie
Ţărmurilor româneşti
Şi să scald în veselie
Inimile ce jălești!"


,,Rază vie, călătoare,
Unde mergi cu dorul meu?"
,,Am solie-nvietoare
De la sfântul Dumnezeu
Să depun o sărutare
Pe al ţării tale sân
Și s-aduc o alinare
Jalnicului tău suspin."



,,Nouraş pătruns de soare,
Unde mergi cu dorul meu?"
,,Am solie roditoare
De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie,
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie
Ce o plângi adeseori!"



,,Du-te, rază strălucită,
Du-te, mică păsărea,
Și pe ţara mea iubită
Mângăieţi-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,
Fă să crească-n sânul său,
Cu verzi lauri de mărire,
Floarea sufletului meu!"


                                                                                                                     

Poezia Trecut-au Anii... de Mihai Eminescu




        TRECUT-AU ANII...


Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri,


Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nțelese, pline de-nțelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfințit de sară.


Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mîna mea în van pe liră lunec;


Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!

Poezia Kamadeva de Mihai Eminescu




   KAMADEVA


Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.


El veni, copilul mîndru,
Călărind pe-un papagal,
Avînd zîmbetul fățarnic
Pe-a lui buze de coral.


Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, cu săgeți,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreț.


Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Și de-atunci în orice noapte
Plîng pe patul meu deștept...


Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ș-al iluziei deșerte.

Poezia Mitologicale de Mihai Eminescu




                       MITOLOGICALE


Da !din porțile mîndre de munte, din stînci arcuite,
Iese-uraganul bătrîn, mînînd pe lungi umeri de nouri,
Caii fulgerători și carul ce-n fuga lui tună.
Barba lui flutură-n vînturi ca negura cea argintie,
Părul îmflat e de vînt, și prin el colțuroasa coroană,
Împletită din fulgerul roș și din vinete stele.
Hohot-adînc bătrînul cînd vede că munții își clatin
Și-și prăvălesc căciule de stînci cînd vor să-l salute...
Codrii bătrîni rîd și ei din adînci și vuind îl salută
Paltenii nalți și bătrînii stejari și brazii cei vecinici.
Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei,
Care bătrînul rege-o făcea :-n beția lui oarbă,
El mîn-oștiri de nori contra mării... ș-armia-i neagră,
Ruptă pe-ici, pe colea de-a soarelui roșă lumină
Șiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.
Și netezindu-și barba, trece prin ei uraganul
Dus de fulgerătorii cai în bătrîna căruță,
Care scîrțîie hodorogind, de-ai crede că lumea
Stă să-și iasă din vechile-i vecinice încheieture.
- Groaznic s-a îmbătat bătrînul - soarele zice ;
Nu-i minune - a băut jumătate d-Oceanul Pacific.
Rău îi mai îmblă prin pîntece-acum băutura amară.
Însă-s eu de vină... c-umplut-am de nouri păhare
Cu apele mării adînci, boite cu roșă lumină -
Cine dracul știa acum că de cap o să-și facă !
Ah !moșneagul bețiv e-n stare-ntr-o zi să ruine
Toate societățile de-asigurare din țară.
Soarele-și bagă capul prin nori și limba și-o scoate
Și c-o rază gîdilă barba bătrînului rege.
- Hehe !zice bătrînul, rîzînd, ce faci tu, Pepeleo ?
Tînăr, hai ? De mii de ani tot tînăr te văd eu,
Pare-mi că dai pe obraz cu roș după moda de astăzi,
Astfel nu-nțeleg cum tînăr de-o mie de evi ești.
- Taci, moșnege făr` de obraz, te du, te trezește...
Vezi în ce stare te afli, coroana îți stă pe-o ureche
Și cu veselia ta proastă lumea ruini tu !
Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici,
Vai !nu făcuse șosea cumsecade pe cîmpii albastri
Și se răstoarnă carul și rău se-nglodează bătrînul.
Mai că era să-i rămîie ciubotele-n glodul de nouri.
Hei, ce-i pasă ! El norii frămîntă jucînd mocăneasca
Și pe-un vînt l-apucă de cap, făcîndu-i morișcă.
Se tăvălea peste cap și, pișcat de-un purec de fulger,
Se scărpina de-un șir de păduri ca de-un gard de răchită.
Norii roșesc de rușine și fug iar vîntul se culcă
Între codri și munți... Uraganul mahmur poticnește
Spre castelul de stînci, ce-și deschide uriașa lui poartă,
Spre-a-l primi pe bolnavul bătrîn în surele hale.
El își ia coroana din cap și în cui o atîrnă,
De sclipește-n noapte frumoasă și roșă- un fulger
Încremenit în nori. Cojocul l-anină
El de cuptor... ciubote descalță și negrele-obiele
Cît două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei
Să se usuce... Chimirul descinge și varsă dintr-însul
Galbeni aprinși într-un vechi căuș afumat de pe vatră,
Mare cît o pivniță...-N patu-i de pîclă-nfoiată
Regele-ntinde bătrînele-i membre și horăiește.
Pînă-n fundul pămîntului urlă : peștere negre
Și rădăcinile munșilor mari se cutremură falnic
De horăitul bătrînului crai. Iară-afară
Vezi un ger bătrîn și avar cu fața mîhnită,
Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric
Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nserează...
Soarele, ca să împace marea, la ea se ampleacă,
Lin netezește-a ei fașă albastră și-adînc se uită
În luminoasele valuri a ei și sînu-i desmiardă
Cu tot aurul razelor lui.La pămînt se mai uită...
Florile toate ridică la el cochetele capuri
Copilăroase și ochii lor plini de zădarnice lacrimi...
Pe grădini se mai uită, pe-alei de vișine în floare
Și de cireși încărcați, de salcîmi cu mirosul dulce.
Pe-acolo se primblă o fată-în albastru-mbrăcată,
Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate...
Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mînă
Și șoptea : mă iubește... nu mă iube... mă iubește !
Ah ! boboc... amabilă ești... frumoasă și - proastă,
Cînd aștepți pe amant, scriitor la subprefectură,
Tînăr plin de speranțe, venind cu luleaua în gură
Soarele-a apus, iar luna, o cloșcă rotundă și grasă,
Merge pe-a cerului aer moale ș-albastru și lasă
Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele.
Iar de a doua zi se scoală bătrînul și urcă Rarăul
Numai în cămeșoi, desculț și fără căciulă
Și se scarpină-n - somnoros - uitîndu-se-n soare.

Poezia Traduceri Și Adaptări de Mihai Eminescu





TRADUCERI ȘI ADAPTĂRI



Dulce cu corp de omăt înecat în păru-i de aur,
Venera zace murind - cine o va moșteni ?
Ah, în două părți dopotrivă-mpărți bogăția-i -
Ție : frumusețe ș-amor ; mie : durere și dor.
Ce cumplit este amorul, deși dulce aparent.
Un tiran, care nu varsă decît sînge inocent.





Pallas - în Lacedemon - văzu pe Venera armnată :
- Aide acum să luptăm, juridice Paride-acum.
Venera însă răspunde : - Armată mă-nfrunți temerară ?
Eu, pe cînd te-am învins, știi cumcă goală eram.




- Cum poți s-omori un colibri, diamant frumos de aer ?
Nu e frumos și strălucit, n-ai milă de-a lui vaier ?
- De ce mai flutură și el sclipind o aripă luxoasă ?
Natura mea, amicul meu, e ternă, serioasă.





Anii fug - cu ei viața - cu ea totul.
Azi suntem, iar mîne cinis et umbra ;
Să-ncununăm a plăcerilor dulci trecătoare
Cupă de aur.