Poezia Pajurei Cu Două Capete de Octavian Goga





PAJUREI CU DOUĂ CAPETE



Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajura de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta același sfat :
Că-n cuibul tău fără de lege
Miroase-a moarte ș-a păcat.




Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Și gheara ta de veci ne scrie
Rușinea vieții pe obraz ;
Căci n-are iadul vreun bălaur
Mai rău și mai înfometat,
Să ceară sînge-atît și aur,
Cît bietul meu pămînt ți-a dat.





Cu două clocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Ți-am dat feciorii și bărbații
Și ți-am dat plînset de femei,
Ți-am dat sudoarea unei nații,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...






În negru-galben ochiul sorții
Ți-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la față morții
Și neagră-i jalea urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Și-n putredele-i temelii
Se macina îmbătrînită
Subt strigătele celor vii...





Azi gemi strivită și bolnavă
Cînd vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-oravă
Arsură stinsului tău trup.
Din munți, din vîi și pîn' la mare,
Te smulg, te mușcă și te-alung,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ți prelung...






Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ți blestemam la căpătîi,
Cu vlaga noastră frîntă-n două
Să-ți fim la groapă cei dîntîi.
Dar cînd potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi și noi să-ntindem hora
Pe stîrvul tău căzut în prav.






Atunci, în milostiva clipă
Cînd cufundînduse-se-n amurg,
Pe sfîrșiata ta aripă
Va plînge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinși simțind mudtrarea
Că singuri nu ți-am fost călăi.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.