Poezia Sufletul ( După Ada Negri ) de Octavian Goga





SUFLETUL - După Ada Negri -



Era puternic. - Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cîntăreț al dorurilor multe,
Poetul supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Și viețuia neînțeles de lume.



Lui îi spuneau într-aripate șoapte,
Și stelele și lucrurile toate,
Cu glas vrijit de multă armonie,
Cu-atîta slavă cerul i-a fost darnic ;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruință el cerșea zadarnic.




Așa s-a stins cel mare-n întunerec...
Singurătatea-i străjuie mormîntul,
Și pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare,
Tremurător un cîntec poartă vîntul
Asemeni unei păsări călătoare.




Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sînu-i rodnic îl primește glia
Și se-nfrățește cu pămîntul-tată...

......................................................................................


Eu te întreb, drumeț oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia :
Ce-a mai rămas din cîntecele tale ?




Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Și de lumina sfînt-a dimineții,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ți-au zdrobit și inima și struna,
Tu,-nsîngerat, dar neînvins al vieții,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna !




Cînd pacea dulce-mbrățișează bolta
Și florile cu roua se sărută,
Și cînd extazul dragostei curate
Va tremura în adîncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viața ta și sfînta ta visare.





Furtunile cînd zbuciumă văzduhul
Și vifore-n păgînă răzvrătire
Aprind temutul fulgerelor caier,
Cînd îngenunghe pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.





Cînd limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cîntec de fecioare,
Un cîntec care-și flutură sfiala,
Și-aprins, văpaia patimii răsfrînge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plînge...




Dar cîtă vreme lunci vor fi în floare
Și-un trandafir va mai trăi în fire,
Cît buzele vor cere sărutare
Și florile vor cere stropi de rouă,
Și cîtă vreme, tainica iubire,
Scînteia ta vei mai aprinde, nouă,





Cînd crini nuntesc în razele de soare
Și mîndri țin alaiul strălucirii,
În vifore și în adînc de mare,
În stelele ce rîd în împrejururi,
Pierzîndu-te în taina sfînt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...





Poezia Poveste 1914 de Octavian Goga





POVESTE 1914


Cum stau acum și-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd în casa din satul de subt deal,
Pe-un viet bunic din ceata de moși cu barba albă,
Prin cari vorbește gura tăcutului Ardeal.




Îl văd așa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Cînd începea povestea : - Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălait...





Poveste minunată și tainică poveste,
Șoptită în amurgul atît de stins și mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Cînd mi te-a spus moșneagul, eu nu te-am priceput.




Dar printre anii tulburi, care-și sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămuritătaina înțelepciunii tale,
Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas.





Și-abia tîrziu, odată, ți-am înțeles fiorul
Și te-am văzut cum stărui și-nfricoșată crești,
În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul
Țărîna fermecată a țării românești.




Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume :
Ei, ochiul care rîde, noi, ochiul care plînge...




În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră,
Cum stau acum în noapte și-n golul ei mă zbat,
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră
Și-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat...





Îl văd și-mi mușcă-n suflet durerile păgîne,
Și patimi și ispite și vifore mă frîng ;
Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mîne :
Doi ochi ce rîd în soare, ori doi ochi care plîng ?...






Poezia Hora valurilor de Octavian Goga





HORA VALURILOR

                I

Vechea mea otravă, jale călătoare,
Azi la malul mării te-am adus pribeagă,
Cînd povestea noastră pe pămînt nu-l doare,
Să mi-o știe valul, valul s-o-nțeleagă.



Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul,
S-a pornit o undă alteia să-l spuie,
Cîntecul meu tainic și-a pierdut hotarul,
Cu talazul cade, cu talazul suie.



Simt cum ondularea stropilor de apă
Fremătînd departe glasul mi-l răsfrînge,
Cum se sperge larga valurilor groapă,
Cînd pămîntul tace, simt cum marea plînge.




Viforul din mine prinde să pătrundă
Pînă-n adîncimea apelor rebele,
Și se orăvește fiecare undă
De înfrigurarea patimilor mele...




Cresc în pacea sării magice orchestre
Din nepotolita volbură albastră,
Și-mi azvîrl în goană noaptea la ferestre
Fulgere răzlețe din vîltoarea noastră.




S-a-mpletit un cîntec mare, fără seamă,
Oceanu-mi cîntă horă ta grozavă,
Undele te strigă, apele te cheamă,
Jale călătoare, vechea mea otravă...




                    II


În noaptea asta mă apasă
Al apei greu răsuflet cald,
Vin neguri negre de se lasa
Ca din povestea unui scald.



Oceanul cu acorduri grave
Nu-și mișcă crețele verzui,
Toți zeii mării scandinave
Veghează-n adîncimea lui,





În ritmul stropilor se apă
Învie basme de demult,
Un vaier de departe scapă
Și vine-aproape, să-l ascult




Adoarme-apoi cu firea-ntreagă
Și-abia mai rătăcește-n gol,
O jale tainică, pribeagă,
Ca dintr-o harfă-a lui Eol.




Atunci, o clipă mi se pare
Cum stau și-n noapte mă frămînt,
Că s-a oprit eterna mare
S-asculte moartea pe pămînt...



Poezia Pribeag de Octavian Goga






PRIBEAG



Pe drumul meu pribegie
Nu licăresc în noapte stele,
Și, singură tovărășie,
Port numai gîndurile mele.





Cum s-au legat de mine-n largul
Vîltorilor să mă petreacă,
Par corbi cari țipă pe catargul
Unei corăbii ce se-neacă...

Poezia Scrisoare Mamei de Nicolae Labiș





SCRISOARE MAMEI




În munții noștri astăzi zăpezile torc leneș,
Izvoarele îngheață în clinchete subțiri,
Și caprele de munte nervoase prin poiene-și
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.




Cred că pe masă vinul așteaptă-n adormire -
E vinul roșu din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie și-un băiețel bălai.




Oh, lumea cenușie cum se spărgea deodată
Și năvălea într-însa al datinei popor ! -
Strălucitoare capre cu lîna colorată
Și toboșari de basme săltînd într-un picior.




Și feți-frumoși cu stele de-oglinzi din tălpi în creștet,
Și draci blajini, tot focul punîndu-și-l în joc,
Și ursul cu dairaura purtînd cojocul veșted
Și dorul de pădure purtîndu-l în cojoc.




Sau clopoțeii molcomi cernuți pe-ntreaga vale
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Cînd ascultam la geamuri și palma dumitale
Îmi mîngîia obrajii îmbujorați și moi.




Azi e la fel, și vinul așteaptă-n adormire ;
M-aștepți cu vinul roșu, voioasă să mi-l dai.
Dar sînt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie și-un băiețel bălai.






Poezia Mama de Nicolae Labiș





MAMA




N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Și c-ai albit, mămucă, ai albit.




Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu știu cum să cred atîtea vești,
Cînd din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinerești.

Poezia Sînt Douăzeci de Ani... de Nicolae Labiș





SÎNT DOUĂZECI DE ANI...



Sînt douăzeci de ani și încă unul...
N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii.
Să zboare toți spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii.




Dar toate aste-s fleacuri : mai presus
Eu știu un lucru care-i ținta vieții :
Să ții un steag, destoinic, cît mai sus.
E steagul roșu-al meu și-al dimineții.




E steagul cui ? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară
Cînd din infernul inimii, mereu,
Însîngerat mi-l flutur în afară.




Iar seara, cînd se lasă cu răcoare
Și cerul se întunecă-n frumos
Însîngerat și vast mai ard în zare
Înmiresmînd în chip de chiparos.







Poezia Am Căutat de Nicolae Labiș




AM CĂUTAT





Am căutat și caut. Căutînd
M-am pomenit greșind. Din cînd în cînd
M-am pomenit din vina mea flămînd
Și m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.




Dar dacă cineva gigantic ar veni
Și mi-ar rosti : Eu îți dau viața toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neștiut decît de mine..;
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aș răspunde : - Nu cred !
De poți schimba secara-n trandafir,




De-mi poți schimba viața, nu mă mir :
Chiar de-ai schimba bătrînii în copii,
Drum drept și neted tu nu poți să știi -
Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta
Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea.
Eu sînt aici, cu frații mei în jur,
Cu ei mărșăluiesc și rîd și-njur,
E-un soare fața-n raze să ne scalde,
Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde
Iar de privești atent la cercetare
Și nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii și cascade
Și suferim, dar știm c-așa se cade.
Ținuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu pașii mei să le măsor.






Poezia Sînt Spiritul Adîncurilor de Nicolae Labiș





SÎNT SPIRITUL ADÎNCURILOR




Eu sînt spiritul adîncurilor,
Trăiesc în altă lume decît voi
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinți sînt veștede.



Din cînd în cînd
Mă urc în lumea voastră
În nopți grozav de liniște și senine
Și-atunci aprind mari focuri
Și zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nțelegeți.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sînt spiritul adîncurilor,
Trăiesc în altă lume decît voi.





Poezia Geneza de Nicolae Labiș




GENEZA


Atunci, trecînd șuierător prin vid,
Din zbor se închega un bloc lichid,
Se rotunjea în goana-i purpurie
Și-și alegea o cale pe vecie.
Pe el se-amestecau în văi grozave
Puhoaiele de ape și de lave.
Deasupra nori clocotitori și ceață
Acopereau priveliștea măreață.




Materia își începea, enormă,
Viața-n cea mai primitivă formă,
Cu deplasări spasmodice-n mișcare,
Cu largile-i contraste țipătoare.
N-au fost atunci timpane să audă
Acele chinuri de lume crudă
A căror ecouri, distilate
Sînt azi în mii de sunete curate.




Ne-am închegat din ape și din foc,
Ne decantăm în straturi sociale,
Se-adună tot mai harnic la un loc
Azbest cu azbest, metale cu metale.




Nutrim un vis și năzuim spre el,
Noi, fauna semeață a furtunii,
Să sune dintr-al nostru viu oțel
Curatul sunet al perfecțiunii.




Mult pînă-atunci. Dar dacă se-nfiripă
Puțin măcar din visul arzător,
Pe nervii noștri va vibra o clipa
Ecoul sunetului viitor.
Și-asemenea clipe de vor fi mai dese,
Dac-am lovi-n dușmanii dimprejur,
Mai repede din ele se vor țese
Prezentul bun și viitorul pur.






Poezia În Biserică de George Coșbuc




ÎN BISERICĂ



O, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Atîta sînt de rece, mă-nfior să o spun.
O, dacă știi tu, Fanny, că-mi ești atît de dragă,
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă,
Din cît sînt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun !
Ești tare cît să-mi spulberi a sufletului mumii
Cu cel mai gingaș tremur al ochilor azuri,
Tu risipești c-un zîmbet a mele-nvățături, -
O, vino și-mi răstoarnă pe toți savanții lumii !





Credințele-mprăștiate le voi uni mănunchi,
Din patima iubirii mă voi renaște iară,
Ca-n sufletul meu veșted speranța să răsară,
Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
În fața sfintei mame, sub bolțile-ncrustate
D-albastrul zugrăvelii ; și-o cruce sărutînd,
Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd,
La candela eternă cu mîni împreunate.




Și eu voi prinde ruga din piul tău respir,
Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
Să zică tot aceea zice ea nainte ;
Pristol îmi voi fi ochii și gura ta potir.
Atît de ideală, blîndețea ta mă-nbete
Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
Și-ți scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
Vorbește-mi de speranță, de rai și Dumnezeu,
De tot ce nu-mi încape în inima pustie :
Ce n-am crezut d-a pururi, eu îți voi crede ție,
Și face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău.
Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
Și-atîta poezie din ochi am să culeg ;
Zîmbindu-ți inocența din sufletul întreg,
Eu voi cunoaște raiul din fiecare zîmbet.





Voiește numai, dragă, și-atît de bun voi fi !
Eu nu iubesc pe nime, sînt lut sălbatic, Fanny,
Dar cere-mi tu, și vecinic îmi voi iubi dușmanii,
De-mi zici să iubesc petri, eu petri voi iubi.
Tu poți să mă cutremuri în firea mea întreagă !
Din cît sînt rău, o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari cu cheruvim,
Îmi fac din tine idol și-atît îmi ești de dragă !





Oh, prinde-mă de mînă, iubito, și mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul, -
Sub bolți între columne molatic sune-ți pasul,
Și eu voi fi cucernic cît ești de blîndă tu.




Poezia Confesiuni de Nicolae Labiș





CONFESIUNI


           1 

Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vînturi și ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare.




Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin !
Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n fața paharelor de vin
Ce-mi scăpară-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul.




Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.




Mă las purtat de focul aprins sub placa frunții
Ca norii ce se lasă mînați de vijelii
Și dornici să cunoască atingerea cu munții
Cînd trec prin brazi dau vamă și rup din ei fășii.




              2

Am fost stup de pofte și de miere,
Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gîndurile, mîinile, ridicau tăcere
Și melancolie densă și putere
Spre multiplicata față ce mă cere




Pentru veșnicie, pentru înviere -
Veverițe albe lunecînd pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun ?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun ?




Ai venit cînd toamna soarele-și sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Și asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.




Ai tras podul, poarta. Și zidiri roșcate,
Crenelări severe, iederi în plus
Închizînd atîtea fumuri inelate,
Purități de pîlcă strînsă sub lăcate,
Și vîltori de sînge cu ecou ce bate
În pereți de clopot ceruit, să-noate
Au pornit ; și-n zarea zărilor s-au dus.




Și s-a stins în minte ultimul meu gînd.
Parcă-mi ești alături încă. Pînă cînd ?
Oh, dacă putea-voi iarăși să-mi dezdoi
Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănîndu-mi, soarele și azi
Ar privi cenușa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.




Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi.


               3

Deci a venit și toamna cu palele-i tristeți
Și curg încete frunze și-s pașii mai înceți,
Pe-arginturile minții tresaltă întrebări
Cum joacă pe icoană lumini de lumînări.




Și înghețate colburi pe vînt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Și-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atît de mort acolo și zdrențuit de praf.




Iar oamenii-s mai singuri mișcîndu-se-ntre ei,
Și-a pus pe fețe toamna un vinețiu polei
Și se crispează rîsul puțin cîte puțin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,




Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub țest,
Și m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit,
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,




Și ce reproșuri poate și nedormite nopți
Curg în lividul sînge al strugurilor copți
Și vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns
Și nebăgat de seamă în mine surd am plîns.



              4


De ce-am crezut de-atîtea ori
Că-mi place o floare numai dintre atîtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc și-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi ?




Oh, cît de largă-i lumea : iubind și răspunzînd
O caut și o mîngîi fir după fir, pe rînd,
Fără să-ntreb vreodată de ce și-a ivit doar mie
Gingașa crizantemă întreaga tărie.




S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingașa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-atuncea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour și liniște să n-am.



              5

Să observați că niciodată
Na-m fost singur cu mine cum mulți au crezut,.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut.




Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeesc -
Nu i-am dat voie să moară.




Sub zenit
Am să fiu fericit
Cînd cineva
Descifrîndu-mi litera și inima mea
Va putea fi privit
Rîzînd ori rînjind
Ori plîngînd.






Poezia În Suflet Simt O Teamă Cum S-Așterne de Octavian Goga



ÎN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AȘTERNE



În suflet simt o teamă cum s-așterne :
Să mor în pat, cu capul între perne !
Să mă usuc ca floarea din grădină,
De-un tainic vierme roasă-n rădăcină ;
Să scad încet, ca lumînarea mută,
În chilioara-ngustă și tăcută...
Mărite Dumnezeu din cer,
Eu ție altă moarte-ți cer !





Eu brad să fiu și fulger să mă-ncingă,
Turbatul vifor mijlocul să-mi frîngă.
Să mă prăval, o uriașă stîncă,
Să înfior prăpastia adîncă...





Cînd neamului lumii toate,
Cu brațele descătușate,
Sub steagul roș porni-se-vor, ca vîntul,
Pe flamură pecetluind cuvîntul :
Libertate -
Și vor străbate
Din răsărit spre apus răzbunătorii,
Și-n calea lor vor sta asupritorii,
Acolo să cad eu.
Pe cîmp de bătaie,
Să-mi curgă din vine
Tot sîngele tînăr ce-mi arde-n văpaie...





Strigarea din urmă a buzelor mele
Să moară-n vuitul păgîn de oțele,
În glasul de tulnic, în huiet de arme,
Și trupul să-mi sfarme
Copitele aspre de roibi furtunatici,
Ce-or trece pe cîmpuri în goană, sălbatici
Vestind biruința cea sfîntă și mare !





De-acolo să-mi strîngă și moaștele frînte
În ziua măreață de-obștească-ngropare,
Cînd surle duioase domol au să cînte
Și steaguri cernite veni-vor în soare
Jelind, libertate, pe morții tăi fii,
Închiși subt zăvorul aceleiași glii.






Poezia Aducerile-Aminte de Octavian Goga




ADUCERILE-AMINTE



Aducerile-aminte, posomorîte urne,
Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie,
Uitate țintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie...




Aducerile-aminte sunt harfe spînzurate
De ramura dîntîie ce-atinge casa noastră,
Amurgul cînd adie tresar înfiorate,
Și pînă-n zorii ne cîntă la fereastră.




Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții,
Ce rătăcesc pe cîmpuri și dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?






Poezia Trecea Convoiul Mortuar de Octavian Goga




TRECEA CONVOIUL MORTUAR



Trecea azi pe la colț de stradă,
cu pasul cadențat și rar,
Cîntînd a morții serenadă,
Trecea convoiul mortuar.



În soarele de primăvară,
Ce-mpurpura un blînd apus,
Cîntarea asta funerară
Era de-o jale nespus.



În zvonul mulcom de tropare
Toți - robi eternului nimic -
Priveau cu-atîta-nduioșare
La văduva de după dric.




C-un văl cernit pe fața suptă
Plecîndu-și fruntea ei de var.
Părea o arătare ruptă
Dintr-o icoană c-un calvar.





Avea atîta gol subt gene,
Și-atîta sete de-adăpost,
Că plînsul sfintei Magdalene
Mai trist nu poate să fi fost.





Și, totuși, palida femeie
N-a smuls un strop din ochii mei,
Gîndeam la morții din tranșee,
Și n-am putut să-l plîng pe-al ei...




Poezia Bobotează de Octavian Goga





BOBOTEAZĂ




Ieri un popă rumen mi-a venit în casă
( Lege nu-i pe lume să și-l vrea proroc ),
Și din căldărușe mi-a uitat pe masă
Un sfios și galben fir de busuioc...




Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,
Frate cu mușcată prinsă-ntre ferești,
Floare de la țară, floare cuvioasă,
Cum să-ți spun eu ție cît de drag îmi ești ?





Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,
Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,
Taina ce-nfioară noaptea bobotezii,
În întuneciumea bietului Ardeal...




Îmi răsar acuma cîntece uitate,
Și-ntr-o pribegie fără de noroc,
Eu te simt că tu ești singurul meu frate,
Rătăcit și galben fir de busuioc...




În străinul chiot care strig-afară,
Lîngă mine-alături mi te irosești,
Floare cuvioasă, floare de la țară,
Ce cătarăm, oare, noi la București ?...






Poezia Lupul de Octavian Goga





LUPUL



Te-am auzit cum hăuleai departe
Înfiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al cîmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe.



Te-am auzit, și-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Și-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu ești tovarăș visurilor mele...




Tu, numai tu, neîmblînzită fiară
Ce-ți strigi pustiei patima flămîndă,
Și,-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Îți plimbi prin codri ura solitară -
Tu înțelegi un suflet fără țară...





Poezia Unui Orb de Octavian Goga




UNUI ORB



Cînd te vedeam demult, odinioară,
Cum dibuiai în trista-ți promenadă,
Sărmane orb, cumplita ta corvoadă
Simțeam că-n pchi o lacrimă-mi coboară...



Pupilele ursite să nu vadă
Pămîntul vechi cu vechea lui comoară,
Făceau atunci amarnic să mă doară
Întunecata orbilor baladă.




Azi cînd apari rătăcitor în lume,
Prin praf, prin rîs, prin chiot și prin glume,
Printr-echipaje vesele de gală...




Azi nu te plîng, căci nu ți-e dat, ca mie,
Să vezi în drum sălbatica orgie
Din biata noastră țară neutrală...





Poezia Pribeag Străin de Octavian Goga





PRIBEAG STRĂIN



Mi-aduc aminte - într-o zi de vară,
Orașul prins în vechea-i alergare,
Ca scormonit de-o nevăzută gheară,
Vuia-mprejur și-n clocotul din zare
Își prăvălea statornica strigare
Lung chiotind plămîna lui murdară.




Atunci sub ploaia arșiței de soare,
Ce trimitea ucigătoare suliți,
În zgomotul de guri asurzitoare,
Eu te-am văzut la colțul unei uliți,
Vîslaș trudit prin goana nentreruptă,
Răzleț purtîndu-ți jalba călătoare,
Rătăcitor țăran cu fața suptă.




În strălucitoare razelor de-amiază,
Ce luminau sfiala ta stîngace,
Prin strigătul agenților de pază,
Tu strecurîndu-ți teama și amarul,
Cu cele două blînde dobitoace
Neștiutor înaintai în cale...
În drumul greu părea că plînge carul
Din bietele încheieturi uscate,
Părea că boii prinși de-aceeași jale,
În ochii umezi, dătători de pace,
Subt arcuirea frunților plecate
Răsfrîng icoana sărăciei tale.




Atît de singur, fără de povață,
Erai, sărmane suflet de la țară,
În nențelesul haos de viață,
Că-n ziua asta jalnică de vară,
Durerea mea te-a priceput mai bine,
A priceput că-n veșnică frăție
Noi așteptăm aceeași vijelie,
Străin pribeag și frate bun cu mine.





Poezia Bal La Palat de Octavian Goga




BAL LA PALAT



Subt albastru cer de toamnă,
Miezul nopții de noiemvrie
Tinde-o mantie de aur
Peste veselul oraș...




Pretutindenea văzduhul
Freamătă străpuns de patimi,
Și-ntr-al vieții neastîmpăr
Doar copacii mai sunt triști.




Trec pe tainica alee,
Faietoanele de gală,
Trec parfumuri și surîsuri
Și păcate multe trec.




Spre palatul ce-și lumină
Sărbătoarea lui regală,
Ca un lung convoi de glume
Fericiții se strecor...




Pprăsiți rămîn în urmă
Și cu trupul gol castanii,
În tăcerea care cade
Brațele-și întînd spre cer.




Liniștea se-ntoarce iarăși
De pe cîmpuri în alee,
De departe-abia se-ngînă
Lenea dulce-a unui vals...




Călător uitat cu gîndul
Îmi răresc în cale pasul
Și din plîns de frunze moarte
Vreau un cîntec să desprind.




Dar deodat-apare-n goană
O trăsură-ntîrziată,
O vedenie grozavă,
Un neașteptat drumeț.



În poleiul alb al lunii
Îi văd patruzeci de rane -
Și se mișcă plin de sînge
Fiorosul cap de mort.




El îmi zice : - Sunt Ardealul,
Cu credința-i de-un mileniu,
Și din tabăra nemțească
Am venit și eu la bal...





Poezia În Mormînt La Argeș de Octavian Goga






ÎN MORMÎNT LA ARGEȘ



S-a urnit din pacea morților stăpînă,
Neagoie-nțeleptul, Neagoie voievod,
Și-a sfărîmat azi-noapte, cu domneasca-i mînă,
Lespedea de piatră, lespedea bătrînă,
Unde-l îngropase cuvios norod...




În mormînd la Argeș pătrunsese dorul
Care plînge-acuma, sus la Făgăraș.
Fremătînd din valuri Oltul, călătorul,
L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul
Adormit în vechiul creștinesc lăcaș...





L-a trezit - și dornic să-i cunoască sfatul
Mortului de-alături, mortului mai nou,
Neagoie bătrînul părăsindu-și patul,
Căutîndu-l unde-i proaspăt îngropatul,
S-a-ndreptat spre scara marelui cavou...





Se-ntîlniră morții amîndoi în față,
Osebiți la vorbă, osebiți la port,
Și încrucișîndu-și suflu lor de gheață,
Au văzut deodată că din altă viață
S-a desprins aicea fiecare mort...




Doar-abia o clipă le-a ținut divanul,
N-a fost grai de cronici, grai de părcălab
Cu mîndria-i rece mut sta suveranul.
Și-a-nțeles degrabă Neagoie, sărmanul,
C-a pierdut domnia neamul Basarab...






Poezia Flamma Mundi de Octavian Goga





FLAMMA MUNDI




Furtună care dormi în haos,
Dospindu-te sub vremea mută,
Și frîngi al anilor repaos
O dată-n fiecare sută :



Măreață, veșnică arsură
Ce-n valuri roșii de văpaie,
Și-n lacrimi fără de măsură
Fierbi ale lumii măruntaie...




Tu, care-aprinzi pe culme focuri
Și semeni moartea pe răzoare,
Tu, schimbătoare de norocuri
Și de hotare schimbătoare ;



Furtună sfîntă și grozavă,
Îți simt suflarea la fereastră,
Și-ți cer oștirile de lavă
Să treacă pe la casa noastră...




La cer să-mi soulbere amarul
Înfricoșatelor blesteme,
Cu cari mi-am luminat altarul
Întunecat atîta vreme...




Ca-n ziua cînd senin pămîntul,
Cu trupul nepătat de ură,
Și-a premeni din nou vestmîntul,
Curat de-a patimilor zgură,




Să pot și eu la sărbătoare
Să-nalț o rugăciune nouă,
Rostind cu sufletul spre soare
Cuvîntul tainic : Pace vouă !




Poezia Apostolul de Octavian Goga






APOSTOLUL



Văzduhul îl despică iarăși sinistrul țipăt de aramă,
Pe cîmpul blestematei Pajuri un proaspăt
regimebt se cheamă.
Din oceanul plin de lacrimi și din pădurea de blesteme,
Din patima întunecată ce urlă, chiote și geme,
Din plînsul românesc ce-aude nemilostivul cer de vară,
Se smulge mîndră și-ngheațată cîntare aspră de fanfară,
Poruncitoare și semețe străine goarne prind să sune :
Spre dumnezeul rece-al morții trimit străină rugăciune...





Se toarce tainic umbra morții din joc de raze diafane :
Cu frunțile încovoiate ascultă tristele cătane.
Prin rînduri a trecut fuiorul și peste capete se duce,
Cutremurată și învinsă întreagă oastea-și face cruce.




Doar tunul singur stă la colțu-i cu cuget îndrăzneț spre soare,
Pe față are scrisă toată durerea lui fulgerătoare,
Îl arde flacăra aprinsă din visul nopților de trudă,
Și-nțelegînd cî-n clipa asta s-a isprăvit povestea crudă,
El nemișcat străpunge cerul cu ochiul lui de Promoteu
Și murmură încet în barbă :






Poezia Trenurile de Octavian Goga





TRENURILE



În colțul vechi de înnegrită gară
Se uită-n gol un moș cu barba sură,
Se uită-n gol din zori și pînă-n seară,
Cum trenuri vin și trenuri pleacă iară,
Țipînd prelung dintr-o spurcată gură.





Sunt trnuri mute, care mortuare,
Sunt ciocli tainici negrele vagoane,
În ele poartă lacrimi și mustrare
Și bocete și plîngeri funerare
Din tragedia bietelor cătane...



Și cum se uită moșul fără veste
Și-n juru-i noaptea a-nceput să crească,
Deodată ceriul înroșit pe creste
I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste,
Un zmeu flămînd de carne românească.




Poezia Portretul de Octavian Goga




PORTRETUL




Țin minte clipa... Soarele de vară
Aluneca în tinda casei noastre,
Și luminîndu-i pacea solitară
În fîlfîirea umbrelor de seară
Se alinta cu florile din glastre...




Era o jale blîndă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plîngere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleșală,
Cînd eu privind spre munții de departe
Stăteam în prag cu gînd de pribegie...





În trista mea tăcere abătută
Se fărîma o lacrimă tîrzie
Și pricepeam că seara asta mută
Pe-o veșnicie, poate, ne desparte...





Atunci a fost... Un fulger... O-ntîmplare...
Că mai privind din nou o dat' spre tindă,
Eu te-am zărit sub înnegrita grindă,
Încremenit în vechea nemișcare,
Portret bătrîn al celui de sub glie...
Curatele clipiri nemîngîiete,
Primind o nouă-nfățișare vie,
Mă urmăreau din cadrul din părete...
Era atîta zîmbet și lumină
În fața ta de popă de la țară,
Că ochii tăi adînci mă-nfioară,
Cu raza lor de înțelesuri plină.
Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă,
Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă,
În țara sfînt-a dorurilor tale...




Și biruit de-o nesfîrșită jale
Părea că chipu-i s-a pornit a plînge,
Că buzele-ți frămînt-o rugăminte,
Că-mi profețesc potopul care vine,
Și-n graiul lor, strigat fără cuvinte,
Mă roagă tainic să te iau cu mine...




Te-am ascultat... În așteptarea crudă,
Tu ești tovarăș zbuciumelor mele,
În zilele lungi și-n negre nopți de trudă,
În ceasurile viforelor grele,
Neîncetat tu mă privești în față
Și înțelegi că-n cîntece rebele
Eu risipesc curata ta povață...




În jur de tine-alearg-o lume nouă
Și trec și vin și se abat în pripă
Străine glasuri, gînduri neștiute,
Seninătatea feții tale mute,
Furînd din plin cu mîinile-amîndouă,
Ele-o despoaie-n fiecare clipă...




Azi îmi apari ca o străveche moaște,
Privirea mea abia te mai cunoaște.
Îmbătrînit tu mă măsori din ramă,
O umbră neagră-ți flutură pe frunte,
Și bine văd și bine-mi pot da seamă,
Că pletele-s mai albe, mai cărunte...





Ca un drumeț cu răsuflarea frîntă,
Abia văzînd o licărire-n zare,
Cum stau acum cu coatele pe masă,
Din ochii tăi mă fulger-o mustrare,
O rază nouă astăzi mă-spăimîntă :
Simt cum te ceri în sat la tine-acasă...






Poezia Spinul de George Coșbuc





SPINUL


Stetea frumoasa pe-un răzor ;
Voinicul lîngă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior.
Și ea plîngea : - ,,Un spin în cale !
De ce tot rîzi ? Ah, cum mă dor
Aceste rîsete-ale tale !''




Ea are flori de crîng la sîn
Și-n păr un trandafir sălbatic,
Și părul ei de rouă-i plin.



- ,,Ei, las' să rîd ! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Și vezi cu ce mi te-ai ales !''
- ,,Trei fragi ? Și-atît e doară bine !
Căci n-am putut în deal să ies ;
Trei fragi de-ar fi, sînt pentru tine !''





Cu ochii-nchiși și strînși de tot,
Ea de dureri izbea piciorul :
- ,,Ah, lasă-mă, că nu mai pot !''




- ,,Fricoasă ești !'' - ,,Da ! Te-aș vedea !
Fricoasă eu ? Așa e frica ?
N-ai milă de durerea mea !
Nu-ți pasă !'' - ,,Da ! Ca de nimica !
Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea
Să-mi fie schioapă nevestica !''




Ea-și potrivește floare-n păr,
Și-i înfloresc zîmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.





- ,,Să fiu chiar schioapă, ce-i apoi ?
Că ce ți-e drag, tot drag rămîne !''
- ,,Eu nu zic ba ! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mîne -
Tu cum să joci ? Sărac de noi !
Să stai la masă-ntre bătrîne !''





Ea-și ține brațul stîng pe piapt
Și-ncetișor desmiardă fruntea
Flăcăului cu brațul drept.




- ,,Eu ție vreau să-ți fiu pe plac ;
Și n-o să joc, și cei cu asta ?''
- ,,Așa-i ! Dar eu ? Eu ce să fac ?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu ? De-aș ști că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta !''





Ea rîde-acum ! - ,,Nebun ce ești !''
Flăcăul grabnic să ridică :
- ,,Ei, iacă spinul ! Ce-mi plătești ?''




- ,,Vrei plată ? Uite, ai trei fragi,
Și din cosiți-ți dau bujorii...''
- ,,Și toată frunza de pe fagi !
De dor de fragi se plîng feciorii ?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi,
Și pentru fragi dă-mi obrăjorii !''




Și ea-l lovește-ncetișor,
Zîmbind, cu palma peste gură.
- ,,Eu știu ! Să ceri așa-i ușor !




Dar las' acum ! E joi aici,
Și nimeni, așteptînd nu moare !''
- ,,Mă porți ca pe copiii mici ! -
Dar joi, să știi ! Trei fragi și-o floare !
Și joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi ești datoare !''





Poezia Meditație de Grigore Alexandrescu





MEDITAȚIE



Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.



O ! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare !
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc !
Cîtă nemărginită pun ele depărtate
Între cei din morminte și acei ce doresc.




Unde atîți prietini plăcuți de tinerețe ?
Unde-acele ființe cu care am crescut ?
Abia ajunși în vîrsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut !

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Ce netedă cîmpie ! Cum ochiul se uimește !
Ce deșărt se arată, oriincotro privești !
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.




Cît sînge aste locuri setoase înghițiră !
Cîte oase războiul aici a semănat !
Cîți veterani războinici, moartea purtînd, muriră
Pentru izvînzi de care ei nu s-au bucurat !




Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărînă,
Pe-ncrețita lor frunte sfîrșitul arătînd,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mînă
Fierul vare le scapă cu furie strîngînd.




Ei nu gîndesc la moarte, nu gîndesc la viață,
Ei nu gîndesc la fapte ce-n viașă au urmat,
Ci cînd sufletul zboară, cînd sîngele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


Puțin mai înainte un monument s-arată ;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt ?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată :
Azi slava stă deasupra, și omul în pămînt !




Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți !
Cînd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți ?




Din vremurile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vîrste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?





Cînd marea-ntărîtată corabia-ți zdrobește,
Cînd loc de mîntuire nu este, nici liman,
Cînd cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrînul Ocean,




Spune-mi îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pînze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește.
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor ?




Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sîngerat :
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.





A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pămîntul văzîndu-l pustiit,
Vîzînd tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit !





Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună !
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat ?
Cu o dulce zîmbire vine, țiind de mînă
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.





Astfel un vis ți-arată o iubită ființă ;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință ;
Acum din mîini îți scapă, acum iarăși o vezi.




Daca în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpîne, aicea să trăiască,
Cînd lumea e de chinuri nedeșărtat izvor ?




Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntîmple noi nu putem vedea ;
Dar cînd ceasul sosește, cînd nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.



                                                             1838





Poezia Luna Iese Dintre Codri de Mihai Eminescu





LUNA IESE DINTRE CODRI




Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.



Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.




Ce gîndește ? - numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.




Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surînd în taină,
Oare ce-or surîde ele ?




Și [-s ] cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurînde
Ard pin neguri sure.




Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.




Lunecînd pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.




Înfășat în întuneric
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atît de singur !
Este noapte, noapte, noapte.




Poezia Baladă Obișnuită de Nicolae Labiș






BALADĂ OBIȘNUITĂ



De-ți potrivești pe suflet un vis prea larg și greu,
Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
El cade-n falduri strîmte, împleticit de pas -
Ca un veșmînt străin, te rușinează.




Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
Încremenită-n tolbă săgeată va dormi -
Modest, alege-ți arcul pe măsură.




Atunci prin zeci de ținte va zbîrnîi sonoră,
Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
Și-o vei putea întoarce oricînd,  cu semenție,
Spre nourii vrăjmași ce trec pe cer.




L-a înduioșat o frunză
Care zgribulea în ceață,
L-a mîhnit o floare albă
Veștejită pe fineață,




L-a-ncîntat un zbor de păsări,
Rotunjit pe-albastru bolții -
Și-a privi cu tulburare
Cum își scoate iarba colții.




A simmțit apoi iubirea
Cum deasupra lui înclină
Cupa plină-mbătătoare
De mireasmă și lumină.




A crezut atunci că știe
Tot ce pot afla poeții,
Cadențînd ușor și searbăd
Bucuria grea a vieții.




Din naiv grăunte, visul
S-a mărit apoi - un munte.
El visa cu-alexandrinul
Timpurile să le-nfrunte.




Își vedea iubita-n veacuri
Pe dactile legănată.
Străvezie peste moarte,
Noua donnă-angelicată.




Ea, materială încă,
Gravă-l ascultă și tristă -
Exigența pentru versuri
În iubirea nu există.




Cînd iubita nu e critic,
Doru-n stihuri ți-l revarsă -
Nu te va mustra severă
Că de ce ți-i rima ștearsă ?





Dimpotrivă, de mîndrie,
Dulce tresălta-va pieptu-i.
Va rosti măgulitoare :
Ce romantic și deșteptu-i !




Nou recrut în cavalcada
Cu pegași și muze blînde,
Tinere voios îmi fluturi
Plete de vînt răsfrînte.




Lupta trudnică începe
Cu o fierbere enormă :
Cum rimau înaintașii ?
Ce e fond și ce e formă  ?




Totuși rimele și ritmul
Prind cu greu vibrări de clopot,
Vorbele se cer în proză
Unde-ar luneca mai slobod.





Nu renunți ; pe mînă numeri
Șiruri de silabe rare -
Versul însă parcă strigă
A obidă și sforțare.




Marea sună-n piculină,
Lacul sună-a căngi și roți...
Din întreaga-ți străduință
Înțelegi atît : nu poți !





Adolescența, soră cu marile elanuri,
Adolescența, soră cu marile greșeli,
S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
Și remușcări ce nu poți să le-nșeli.




Din gînduri răzlețite, din îndoieli sumare,
Se țese cugetarea cu luciu strict egal.
Te vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseți
Nevrednic de-ncîntatu-ți ideal.




Cînd te-nălțai spre slavă era ușor urcușul,
Pe aripi iluzorii creștea în larg ocol.
Acum privindu-ți fața, te înspăimînți deodată
De saltul greu care-l încerci în gol.





Există viață largă necadențătă încă,
Ce-n viitor deschide fantastice ferești.
Complexa-i frămîntare, esența ei - și lupta
N-o poți crea. Poți însă s-o trăiești.




Din resturi consumate încercări sterile
Alt vis să-ți renvie, ascultă azi alt glas.
Întîrziat sosi-vei în locuri unde
Ești așteptat în acest ultim ceas.





Nici pentru tineri viața nu-i nesfîrșit de lungă -
Ea nu aștepta-n poartă intimului banchet.
De timpuriu gîndește să faci ceva durabil,
Dacă nu vrei să putrezești încet.





Ai vrut spui în versuri ce-nseamnă duioșia,
Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă și spre țel.
N-ai reușit. Și totuși mai este încă vreme -
Poți spune-acestea toate și-n alt fel.




Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
Vei părăsi altarul trecutei amăgiri.
În față satul umed își suie-n ceață fumul,
Printre copacii toamnelor, subțiri.




În încăperea albă e-un univers mărunt,
Plăpînde trupuri strînse în straie de aba,
Ochi în candori sfioase și cranii tunse scurt...
Acestea toate în puterea ta.





Priviri și-abecedare catalizezi sever
Ca să se nască sarea învățăturii, nouă.
Afară plouă-n silă cerul uriaș,
Răcoare-mbelșugată,-afară plouă.




Sub creștetele tunse se plămădesc imagini
Ce-au să se împlinească în anii care vin.
Mai știi - poeți de seamă îi vei cunoaște mîine.
Ți-s dragi. Nu ești invidios, puțin ?





Cînd Se Juca Elisa Muller... de Mihai Eminescu




CÎND SE JUCA ELISA MULLER...


Pe genunchii-mi te-am purtat,
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi buza-ți creață -
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață ?


Ca o mamă blînd și lin
Ce-un copil răsfață,
Mîngîiat-ai fruntea mea
Și m-ai strîns în brață.
Ah, cît te iubesc de mult !
Cine mă învață ?


Eu mă duc, te părăsesc -
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc.
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru romînesc
Azi e Elisa Muller.


Un copil netrebnic sunt -
Spune-mi-o-apăsată.
Mi-ai legat acest cuvînt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plîngînd
Cînd ai fost - ciudată.


Ah, surîde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză,
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.


Astăzi e duminecă.
Pac ! și una bună.
Mi te las nebună...
Trage-te de mînecă...
Ce știi de-i minciună.


Nici nu știi, o, turture,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gîndești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mitite,
Cum te-ador pe tine.


Un nimic, un cuvințel,
Sps după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atît încît cu el
Aș aprinde-o steauă.


Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva ;
Din ascunzătoare
S-ar roși - nmai, mai așa
Cum o oarecare.


Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gîndirii te-nsinguri,
Ești tu ziuă lîngă nuc,
Ești tu noaptea-n crînguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.


Ș-atunci n-om vorbi de fel:
Vorba este pleavă.
Cînd se iubesc doi astfel,
- Inimă bolnavă -
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.

Poezia Atunci de Octavian Goga





ATUNCI


Un gînd rîzleț îmi spune mie
Că-n umbră mai așteaot-un val,
O mare volbură tîrzie,
Cu chiote de vijelie
Să-și ducă clocotu-n Ardeal...




Atunci, în ziua dezlegării,
Pămîntul nostru abătut
Îl veți găsă în largul zării
Și-n toate unghiurile țării
Atît de gol ș-atît de mut...




Dar morții s-or porni să vie
Și-n vesel, zîmbitor convoi,
Văî vor iubi cu frenezie,
C-ați împlinit o datorie,
Nu pentru ei, ci pentru voi...




Poezia În Pacea Mută de Octavian Goga





ÎN PACEA MUTĂ




În pacea mută, solitară,
Cum stau cu somnul de mă-nșel,
Azi pare-o urnă funerară
Mansarda vechiului hotel...




În bezna nopții fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenușa visurilor mele
Își doarme somnul ei de veci...





Nimic alături nu tresare
Și nu s-aude nici un zvon,
Abia din cînd în cînd, arare,
S-abate-un vaier monoton.





Pesemne undeva departe
Se roagă vreun nenorocit,
Și rugăciunea lui se-mparte
Peste orașul adormit...





Ori, vrînd ca să mă pedepsească,
Vreun vînt aducător de vești,
A smuls o doină românescă
De prin tranșeele nemțești...





Poezia Sîngele de Octavian Goga





SÎNGELE



Tu, răzvrătit potop de sînge,
Ce-mi fulgeri tulbure prin vine,
Și-n flacăra-ți ce nu se stinge
Ești pururea stăpîn pe mine ;
Tu, blestem fără dezlegare,
Poruncă de uitate vremuri,
În goana mea fără-ncetare
Cu taina ta tu mă cutremuri...




Ce vifore înfricoșate,
Ce patimi fără de măsură,
Și din vechime ce păcate
Închizi în orice picătură ?
Din care strigăt de chemare,
Din ce fior aprins de luptă,
Din ce adîncuri îmi tresare
Zvîcnirea ta nentreruptă ?





Pesemne veacuri își topiră
Al urii uragan de lavă,
Și-n stropii tăi îmi plămădiră
O veche, trainică otravă...
Ori, poate, lacrima ce-o zvîntă
De mult o biată casă mută,
Ți-a dat drept moștenire sfîntă
Durerea ei nepricepută...






De-aceea fără de repaos
Îți port cîntările pribege,
Și sufletu-mi pierdut în haos
Același vaier înțelege.
Tu, veșnic însetat și dornic,
Îmi ceri aceeași sărbătoare,
Eu, ucenic al tău statornic,
Eu strig în lume ce te doare...






Azi călător fără de țară,
Visînd o nouă dimineață,
Ca un drumeț într-o Sahară
Ascult eterna ta povață...
Povara zbuciumelor grele,
Ce mă apasă azi în cale,
Nu-i valul gîndurilor mele,
E legea drumurilor tale...






Poezia Un Ceas E De Cînd Anul Trecu Grigore Alexandrescu





UN CEAS E DE CÎND ANUL TRECU



Un ceas e de cînd anul trecu... Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zîmbinde, ce dulce a-nceput :
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit ! ce seară ! De anu-atunci trecut




Ziceam : ,,S-a dus ș-acesta c-o parte din viață ;
Dar ziua lui urmă cu drag o pomenesc ;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel doresc''.




Așa-l doream ! în lungă, în oarbă-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zîmbește cu amar,
Că vremi și dureri gătește răzbunare,
La vechiile lor drepturi uitate în zadar.





Schimbat nimic nu pare : alesele ființe,
Prieteni d-altădată, strîng astăzi mîna mea :
De voia întîmplărei mai multe din dorințe
Cu graba împlinite putui a le vedea.





Apoi, unde e răul ? de ce și cum... cuvîntul,
Om nu poate să-l știe afară decît eu ;
Ascuns e în adîncuri, tăcut e ca mormîntul,
Iar martur suferinții-mi e numai dumnezeu.





A ! daca-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfîșiitor,
O știu ar fi frăția-ți acea mîngîitoare
Acel simțiment tînăr ce eu îți sînt dator.





E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Desprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți ;
Și dulcele ei suflet, electrică scînteie,
Mîngîie orce suflet la care s-o ivi.





Ades, cînd în luptă cu gîndurile mele,
Muncit d-al suferinței demon nemblînzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit.





Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie
Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut ;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatec și tăcut.




Ștejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit ;
Dar inima-i e arsă, și orcît mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.





Poezia Cînd Dar O Să Guști Pacea de Grigore Alexandrescu





CÎND DAR O SĂ GUȘTI PACEA




Cînd dar o să guști pacea, o inimă mîhnită ?
Cînd dar o să-nceteze amarul tău suspin ?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblînzită,
Iubirea vecinic chin.





Din cupa desfătării amărăciunea naște ;
Din ochi frumoși durerea își ia al ei izvor ;
O singură privire viața veștejaște
Cu lanțuri de amor !




Amor care adoarme și legi și datorie,
Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt :
Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție,
Și află un mormînt.




Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbătești ?
Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate,
Femeii le jertfești !




Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește
Acel uriaș falnic, al zilii domnitor ?
La patrie, la lume, la tot ce pătimește,
Nimic nu ești dator ?




Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbește a temniții tărie,
Și geme furios.




Dar rana e adîncă și patima cumplită,
Și lacrăma de sînge, obrajii mei arzînd,
Răsfrînge frumusețea, icoana osîndită,
Ce o blestem plîngînd !




O văz ziua și noaptea, seara și dimineața ;
Ca un rănit de moarte, simț în piept un fier greu ;
Voi să-l trag : fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu !





Poezia Prieteșugul și Amorul de Grogore Alexandrescu




PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL



Zici c-ai vrea prietenește
Să iubești, să fii uibită ;
Zici c-amorul te-nbrozește,
Că e patimă cumplită ;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare !
Și ce nu e trecător ?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărîtă,
Bate vînt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineață,
Zace veșted pe tulpină,
După ziua de viață.
Dar căci iarna și durerea
Sînt condiția vieții,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereții ?
Căci zîmbirea-ți grațioasă
Vremea o să ți-o răpească,
Trebuie, cît ești frumoasă,
Nimeni să nu te iubească ?
Așa cum miriși o floare,
Care mîine n-o găsești ?
Primăvara,-a ei zîmbire,
De ce-nvie-a ta simțire,
Iarna nu ți-o-nchipuiești ?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie !
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile ușoare,
Împrejurul tău unite,
Dănțuiesc fără-ncetare,
De amor povățuite :
Te-mpresor cu mulțumire
Fiecare ți se-nchină,
Și amorul cu mîhnire
Te privește, și suspină,
Dă-le, dă-le ascultare ;
Pentru tine adunate,
Subt colore de mirare
Vor ști lumea să-ți arare.
Pînă n-ajungi timpul rece,
Bucure-te de natură :
Apoi cînd vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Cînd din hora încîntată,
Ce viața ta coprinde,
Cu o față întristată
Grațiile s-ar desprinde,
Cînd odată și-or lua zborul
Tinerețe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie :
Îți voi fi prieten, frate,
Îți voi fi orice îți place,
Și de lume de toate
Împreună ne-om desface.



Poezia Ucigașul Fără Voie de Grigore Alexandrescu






UCIGAȘUL FĂRĂ VOIE



O temniță-adîncă îmi e locuința :
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.




Și frigul mă-ngheață : e umed pămîntul :
De ziduri, de lanțuri eu sînt ocolit :
Aici suferința așteaptă mormîntul,
Căci legile lumei așa au voit.




Adus ca o crudă, sălbatecă hiară,
L-a temniții poartă nădejdea-am lăsat,
Și simț chinuire atît mai amară
Cu cît a mea soartă eu n-am meritat.



O noapte fatală ! o noapte cumplită !
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit :
Ședea lîngă mine... un vis, vis cumplit !





Văzui : în bătrîne păduri depărtate
Părea că mă aflu ; eram călător ;
Dar calea pierdusem ; pe rămuri uscate
Cînta cucuveaua cu glas cobitor.




Copacii în preajmă-mi părea că-nviază :
Din toată tulpina un gemet ieșa :
Flămîndă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.




Și eu fugeam iuțe, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sînge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mprotivire ;
D-o rece sudoare eram inundat.




Sufla un vînt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri vecinici trecea alergînd,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălidă,
Întinse pustiuri abia luminînd.





Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal :
În spaima nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecînd moartea pe palidu-i cal.




Schelet d-altă lume, cu forme cumplite,
Rînjind, către mine privea neclintit :
În mîna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit.




Mușca cîteodată, mușca cu turbare,
Și creieri și oase din gura-i cădea :
Uimit rămăsesem : la orce mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.




Dar ceata de hiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mîna-mi grea piatră-ntîlnește,
Coragi desnădejdea îmi dă, și... izbii....





Un țipet s-aude... eu sai în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită d-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tînăr era sfărîmat !





D-atunci zile multe și nopți osîndite
Pe fruntea-mi trecură ! eu nici am simțit
A lor osebire ; vedenii cumplite
Și țipetu-acela în veci m-a-nsoțit.




Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat ;
Și eu trăiesc încă ! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.






Aici aștept vremea și ziua dorită,
Să văz daca dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită,
Sau numai la cuget, ce este curat.



                                                                1847


Poezia Pajurei Cu Două Capete de Octavian Goga





PAJUREI CU DOUĂ CAPETE



Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajura de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta același sfat :
Că-n cuibul tău fără de lege
Miroase-a moarte ș-a păcat.




Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Și gheara ta de veci ne scrie
Rușinea vieții pe obraz ;
Căci n-are iadul vreun bălaur
Mai rău și mai înfometat,
Să ceară sînge-atît și aur,
Cît bietul meu pămînt ți-a dat.





Cu două clocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Ți-am dat feciorii și bărbații
Și ți-am dat plînset de femei,
Ți-am dat sudoarea unei nații,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...






În negru-galben ochiul sorții
Ți-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la față morții
Și neagră-i jalea urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Și-n putredele-i temelii
Se macina îmbătrînită
Subt strigătele celor vii...





Azi gemi strivită și bolnavă
Cînd vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-oravă
Arsură stinsului tău trup.
Din munți, din vîi și pîn' la mare,
Te smulg, te mușcă și te-alung,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ți prelung...






Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ți blestemam la căpătîi,
Cu vlaga noastră frîntă-n două
Să-ți fim la groapă cei dîntîi.
Dar cînd potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi și noi să-ntindem hora
Pe stîrvul tău căzut în prav.






Atunci, în milostiva clipă
Cînd cufundînduse-se-n amurg,
Pe sfîrșiata ta aripă
Va plînge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinși simțind mudtrarea
Că singuri nu ți-am fost călăi.