Poezia Strigoii partea a-II-a Mihai Eminescu



                                                               
STRIOGII
                                                                    
     II


                                                     
În numele sfîntului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul pămîntului
Sub crucea de piatră.


                                         
Arald pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale
Înjuru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună -
La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,
Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.


                                         
Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,
Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,
Colo cenuşa sură în părăsita vatră,
În codri-adînci căţelul pămîntului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.


                                         
Pe-un jilţ tăiat în stîncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn ;
De-un veac el şede astfel - de moarte-uitat, bătrîn
În plete-i creşte muşchiul şi pe al lui sîn,
Barba-n pămînt i-ajunge şi genele la piept...


                                         
Aşa fel zi şi noaptea de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numără în gîndu-i zile nenumărate,
Şi fîlfîie deasupra-i , gonindu-se în roate,
Cu-aripele-ostenite, un alb ş-un negru corb.


                                         
Arald atunci coboară de pe-al lui cal. C-o mînă
El scutură din visu-i moşneagu-ncremenit :
- O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Şi de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină.


                                         
Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-şi ridică,
Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace,
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mîna semn îi face
Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.


                                         
În poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte,
Cu cîrja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei uşori,
Bătrînul se închină... pe rege-l prind fiori,
Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte.


                                         
În dom de marmur negru ei intră liniştiţi
Şi porţile în urmă în vechi ţîţîni s-aruncă.
O candelă bătrînul aprinde - para lungă
Se-nalţă-n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.


                                         
Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept...
Cu mîna-ntinsă magul îi face semn să şadă,
Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă,
Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.


                                         
Fantastic pare-a creşte bătrînul alb şi blînd ;
În aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă
Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cînt frumos şi dulce - adormitor sunînd.


                                         
Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot creşte,
Se pare că furtuna ridică al ei glas,
Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că-n sufletu-i pămîntul se zbate cu necaz -
Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.


                                         
Se zguduie tot domnul, de pare-a fi de scînduri,
Şi stînci în temelie clătindu-se vedem,
Plînsori sfîşietoare împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se cheamă, fulger, gem
Şi cresc tumultoase în valuri, rînduri, rînduri...


                                         
-  Din inimă-i pămîntul la morţi să deie viaţă,
În ochii-i să se scurgă scînteie din steaua lină,
A părului lucire s-o deie luna plină,
Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămînţă de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.


                                         
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pămîntul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să-ncheage apa-n sînge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sînge cald.


                                         
Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere ;
El vede toată firea amestecat-afară -
Ninsoare, fulger, gheaţă, vînt arzător de vară -
Departe vede-oraşul pe sub un arc de pară,
Şi lumea nebunise gemînd din răsputere ;


                                         
Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare ;
Din tainiţă mormîntul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpînd în două sare ;
În cet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă...


                                         
O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe... părul i-ajunge la călcîie,
Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie ;
Cu mîinile-i de ceară ea tîmpla şi-o mîngîie
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.


                                         
Prin vînt, prin neguri vine - şi nouri s-aştern
Fug fulgerele-n lături, lăsînd-o ca să treacă,
Şi luna înnegreşte şi ceru-ncet se pleacă
Şi apele cu spaimă fug în pămînt şi seacă -
Părea că-n somn un înger ar trece prin infern.


                                         
Priveliştea se stinge. În negrul zid s-arată,
Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea :
Arald nebun se uită - cu ochii o-nghiţea,
Puternicele braţe spre dînsa întindea
Şi-n nesimţire cade pe-a jilţului sîu spată.


                                         
Îşi simte gîtu-atuncea cuprins de braţe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheaţă,
Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă...
Din ce în ce mai vie o simte-n a lui braţe
Şi ştie că de-acuma a lui rămîne-n veci.


                                         
Şi sufletul ei dulce din ce în ce mai cald...
Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă ?
Ea-nlănţuieşte gîtu-i cu braţe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
- Rege,-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald !


                                         
- Arald, nu vrei tu fruntea pe sînul meu s-o culci ?
Tu zeu cu ochii negri...o, ce frumoşi ochii ai !
Las` să-ţi înlănţui gîtul cu părul meu bălai,
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai,
Las` să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci.


                                            
Și blînde, triste glasuri din vuiet se desfac
Acuşa la ureche-i un cîntec vechi străbate,
Ca marmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuş o armonie de-amor şi voluptate
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.




   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.