Poezia Minunea De Atunci de Nicolae Labiș





MINUNEA DE ATUNCI



Am umblat toată ziua prin codrii pletoși.
Ascultam cum un cîntec semeț se porni pe
Înaltele creste. Sălbateci cocoși
Cîntau și băteau din vînjoase aripe.




Către școală, la tîrg, voi porni în curînd...
Sufla prin frunzare o boare subțire,
Treceam pe cărări murmurînd, lăcrimînd,
Și mîngîiam copacii pentru despărțire.




Seara am spălat căruța, am țesălat calul
Păstrîndu-mi pe palme mirosu-i plăcut,
M-am urcat pe cuptor, pentru ultima oară,
Pe culcușul bătrîn și fierbinte de lut.




Cu seara-mpreună au intrat în odaie
Vecinul și alți oameni mulți de prin sat.
Aveau frunți luminate de flacăra lămpii
Și-au început să vorbească frumos și ciudat.




O, fapte ce-atunci lunecarăți în preajmă-mi,
Retrăite în mine sens nou căpătați !
Stînile noi, voia bună din sate
Se nășteau seara ceea sub ochii-mi mirați...




Simțeam cum un somn liniștit mă învăluie,
Cum pleoapele grele încet se închid.
Știam eu atunci că îmi străjuie somnul
Întîia ședință din sat, de partid ?




Știam că pornirea din munte în lume,
Că drumul cel lung ce apoi îl bătui
Prin holdele cărții și ale poemei
Pornise simboli sub flamura lui ?




În zori, rourați, sclipeau umed mălinii.
Căruța porni printre casele mici.
Simțeam eu atuncea ce vînt de schimbare
Nebănuită plutește aici ?




Și tata privea împrejuru-i. Ogoare
Ciuntite. Ttanșee. Urme vechi de prăpăd.
Tăcea. Și eu cred c-avea plină privirea
De minunea ce astăzi în sat eu o văd.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.