Poezia Anul 1840 de Grigore Alexandrescu




    ANUL 1840





Să stăpînim durerea care pe om supune ;
Să așteptăm în pace al soartei ajutor :
Căci cine știe oare, și cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua și anul viitor ?



Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei
Se va arăta vesel pe orizon senin :
Binele ades vine pe urmele mîhnirei
Și o zîmbire dulce dup-un amar suspin.




Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește,
Așa zicea odată copilăria mea ;
Și un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește,
Și ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.





Puține-aș vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie și-iau repedele zbor ;
Puține suvenire din ele am plăcute :
A fost numai-n durere varietatea lor !





Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămine !
Pe tine te dorește tot neamul omenesc !
Și eu sînt mică parte din trista omenire,
Și eu a ta sosire cu lumea o slăvesc !





Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie,
Ca să ridice iarăși pe omul cel căzut,
Un bătrîn îl luă în brațe, strigînd cu bucurie ;
,,Sloboade-mă, stăpîne, fiindcă l-am văzut.''




Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite
Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite.
O an, prezis atîta, măreț reformator !
Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează ;
Ado(1) fără zăbavă o turmă ș-un păstor.




A lumei temelie se mișcă, se clătește,
Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit ;
Un duh fierbe în lume, și omul ce găndește
Aleargă către tine, căci vremea a sosit !




Ici umbre de noroade le vezi ocîrmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici.
Oricare simtimente înalte, generoase,
Ne par ca niște besne de povestit frumoase,
Și tot entusiasmul izvor de idei mici.





Politica adîncă stă în fanfaronadă,
Și știința vieții în egoism cumplit ;
D-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Și numai despotismul e bine întărit.





An nuou ! Aștept minune-ți ca o cerească lege ;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie,
La darurile tale eu nu simț bucurie,
De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui.





Ce bine va aduce o astfel de schimbare ?
Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ș-ai lui locuitori !
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să știe de ce mînă va fi măcelărită
Și dacă are unul sau mulți apăsători ?





Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine :
Soarta-mi cu a mulțumii aș vrea să o unesc :
Dacă numai asupră-mi nu poți s-aduci vrun bine,
Eu rîz d-a mea durere și o desprețuiesc.




După suferiri multe inima se-mpietrește :
Lanțul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu ;
Răul se face fire, simțirea amorțește,
Și trăiesc în durere ca-n elementul meu.




Dar aș vrea să văz ziua pămîntului vestită,
Să răsuflu un aer slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moștenire-ntîmplărilor s-a dat !



Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt,
Dac-a vieții-mi triste făclie osîndită
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vînt,




Pe aripile morții celei mîntuitoare,
Voi părăsi locașul unde-am nădejduit ;
Voi lăsa fericirea acelui ce-o are,
Și a mea pomenire acelor ce-am iubit.




Poezia Fără Țară de Octavian Goga





FĂRĂ ȚARĂ



Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vînt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pămînt.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.





Eu sunt o lacrimă tîrzie
Din plînsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărîmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.





Eu sunt oftatul care plînge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sînge
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinții.





Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin strajă unui gînd de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plîns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.





Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cîntul meu se înfășoară
În giulgiul veșniciei tăceri...
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de rîs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi...






Poezia Mors Magna de Octavian Goga





MORS MAGNA



Stăpîna nopții fără stele,
Te-aștept să-mi vii din clipă-n clipă,
Deasupra gîndurilor mele
Îți simt bătaia din aripă.




Eu știu că visu-mi furtunatic
S-a stinge biruit odată,
Ca o suflare de jăratic
Într-o cădelniță uitată.





Și știu că n-au să-mi mai asculte
În noapte plopii rari cuvîntul,
Că patimile mele multe
S-or face una cu pămîntul.





Dar dintr-un suflet ce se frînge
Rămîn aceste versuri rupte,
Ca niște picuri grei de sînge
Stropiți pe cîmpul unei lupte...




Fabula Lupul și Mielul de La Fontaine





LUPUL ȘI MIELUL




Dreptatea celui tare mai strșnic s-arată,
cum veți vedea îndată.



Un Mielușel venise să s-adape
în crâng, din limpezimea unei ape,
când se trezi deodată că se răstea la el
un Lup lihnit, cu poftă de măcel:
- ,,Cutezi să-mi tulburi apa tocmai mie?
Obraznicule, stai că-ți dau eu ție!...''
- ,,Dojenile Măriei Tale
nedrepte-s și mă dor nespus.
Cum aș putea să-ți tulbur apa mai în sus,
când au m-adăp cu zece stânjeni mai la vale?...''
- ,,Ba o tulburi! zise el, pornit.
Iar acum un m-ai și bârfit.''
- ,,Măria Ta, fii bun și ține seama
că nici nu mă născusem! Eu încă sug la mama...''







- ,,Atunci a fost vrun frate de-al tău...'' - ,,Nu, nu se poate.
Cum să fi fost vrun frate, când eu n-am nici un frate?...''
- ,,Chiar dacă n-ai, nu are-a face:
a fost vreun dintre-ai tăi,
că sunteți, toți, la fel de răi,
de la ciobani pân' la dulăi,
și niciodată nu-mi dați pace!
Dar mă răzbun, ai înțeles?...''
Și, fără altă formă de proces,
s-a repezit ca un turbat
la bietul Miel,
în codrul depărtat l-a dus cu el
și l-a mâncat.








Poezia Pe-Un Album de Octavian Goga





PE-UN ALBUM




Petrec cu ochii-ntreaga carte
Și cu privirea mea umilă
Comorile eternei arte
Le văd pe fiecare filă...




Cum se strecor atîtea rînduri
Cu-nțelepciune de ciață,
Le recitesc și-mi zic pe gînduri :
,,Tu nu poți da nici o povață !...''





Un cîntec doar de s-a alege
Din toată lunga ta corvadă,
Copac bătut de-a firii lege,
E floarea singura ta roadă...




Poezia Noapte de Octavian Goga





NOAPTE


Tu unde ești în noaptea asta,
Cînd plouă sărutări din cer,
Și zborul lor trecînd fereastra
S-abate-n sufletu-mi stingher ?



De-ai fi acum, plăpîndă fată,
Măcar o clipă lîngă mine,
Neștiutoare și curată,
O floare albă pe ruine,





Atunci din brîul de văpaie,
Ce mi-a încins un vechi noroc,
Ar prinde-acuma să tresaie
Întîrziat un proaspăt foc...




Și-n taina inimii-nghețate
Ar licări un nou avînt,
Ca un opaiț ce se zbate
Aprins în treacăt pe-un mormînt...





Poezia Așteptare de Octavian Goga





   AȘTEPTARE

 - FRAGMENT -



Nu vine !...
S-au deșteptat toți demonii din mine...
S-au deșteptat în volbură nebună,
Un negru stol în suflet mi s-adună ;
Cu rîs prelung ei dănțuiesc în goană,
Îmi sfarmă-n drum icoană de icoană :
Răzbat păgîn în templul sfînt al vieții,
De chipuri dragi îmi văduvesc păreții ;
Îmi seamănă pierzarea din aripă
Și mă despoaie clipă după clipă !...
Vin tot mai mulți întunecînd pămîntul,
Și vîntul
Desfrîului cu flacări de otravă
Mă arde-n zbor pe fruntea mea bolnavă,
Cînd patima, o nemblînzită fiară,
În inimă mă sap-adînc din ghiară,
Și blestemînd îmi strigă din ruine :
- Nu vine !...




Poezia O Clipă de Octavian Gpga






O CLIPĂ





Abia ne-am revăzut o clipă
Și iar ne-a despărțit talazul,
Pîndea din umbră nenorocul
Cînd ti-mi încolăceai grumazul.





Dar revederea noastră mută
A fost de-ajuns ca să-nfiripe,
Un înțeles de-o viață-ntreagă
În fîlfîirea unei clipei.





Mi s-a părut că-n largul mării,
În noaptea neagră și afundă,
Văd la lumina unui fulger
O luntre care se cufundă.




Poezia Moștenire de Octavian Goga





MOȘTENIRE


Într-un amurg primăvăratec,
Într-un amurg cu flori de tei,
Tu mi-ai trimis întîia rază
Din ochii mari și farisei...




Eu nu știam unde ți-e calea
Și nu știam de unde vii,
Solie mîndră rătăcită
La pragul unei curți pustii.




O clipă te-am simțit aproape
Ca strălucirea unui fulg.
Te-ai dus apoi - și eu zădarnic
Aș vrea din minte să te smulg.





Dar cu fiorul clipei mute,
De-atunci eu sufletu-mi alint,
Ea-mi țese zbuciumul de-aievea
Și-mi țese visele ce mint.




Mă-ntreb : ce soartă rea mă face
Un rob de-a pururi să-ți rămîn,
Să-și ard-o veșnicie-n mine
Făclia dorului păgîn ?




Pesemne noi odinioară
În alte lumi ne-am cunoscut
Și-n noua întrupare-aducem
Un strop din vechiul nostru lut.




Tu vii cu vechea stăpînire
În fulgerul unei potriviri,
Pe cînd pe mine mă supune
Blestemul tristei moșteniri.





Poezia Din Valurile Vremii... de Mihai Eminescu






DIN VALURILE VREMII...




Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bșlai -
Și fața străvezie ca fața albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri !
Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei,
Femei între stele și stea între femei
Și întorcînd-ți fața spre umărul tău stîng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng.




Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.





Dar vai, un chip aivea nu ești astfel de treci
Și umbra ta se pierde în neguri reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind :
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.





Poezia În Drum de Octavian Goga





ÎN DRUM




Arare-n pribegia noastră,
Cînd calea ni se-ncrucișează,
Din lamura văpăii moarte,
Eu simt cum reînvie-o rază...




Ne rumenește-n drum obrazul
Și licărirea ei ne minte,
Cînd fulgerul unei clipite
Despic-aducerile-aminte...




Vai, mintea, văduvă bătrînă,
Vrea morții iar să și-i dezgroape...
...Și tu-ți întorci grăbită fața,
Să nu-ți văd plînsul din pleoape...




Rămîn învins... - Aud viața
Cum mi te fură... mi te cere...
De ce n-am dreptul de-a te plînge,
Cînd să te blestem n-am putere ?...




Poezia Cum Zbori Cu Trenul de Octavian Goga





CUM ZBORI CU TRENUL




Cum zbori cu trenul pe cîmpii,
Tu stai la geamuri visătoare,
Cum zbori cu trenul pe cîmpii,
Tu stai la geam și nici nu știi,
De unde vin la tine oare
Atîtea mîndre melodii ?...




Sunt cîntece și sunt povești
Și curg adormitoare unde,
Sunt cîntece și sunt povești
Cu dulce zvon, cu tainici vești,
Venind din depărtări afunde,
Tu tot mai multe deslușești...




Le-auzi aievea, le-nțelegi,
Cum cad din murmurul de-oțele,
Le-auzi aievea, le-nțelegi,
De ele sufletul ți-l legi,
Te miri că-n doinele acele
E parcă vraja firii-ntregi...




Nu te mira, copil blajin,
Și-ascultă-le cum cîntă-n cale,
Nu te mira, copil blajin,
Nu le-ntrba de unde vin,
Căci astea-s visurile tale
Ce cad senine din senin...




Poezia La Moarte de Octavian Goga





LA MOARTE



La moarte nu-mi aduceți mie
Odoarele maicii Biserici,
Nu vreau nici blînda armonie
Din trăgănatul cînt de clerici.




Nici ostenitele tropare
Cu rostul lor cel tînguielnic,
Nici potrivita cuvîntare
Din cuviosul molitfelnic.




Un foc aprindeți nebunatic,
Spre ceruri flacăra să-și suie,
El mi-a ars sufletul sălbatic,
Și lutul el să mi-l răpuie.




Într-o păgînă-mbrățișare
M-a prinde flacăra flămîndă
Și într-o clip-a crește mare
De-atîta patimă și-osîndă.




Va fi o mîndră noapte-albastră,
Va străluci sus găinușa,
Cînd voi, tovarăși, într-o glastră
Mi-ți așeza încet cenușa.




Atunci, sub bolta înstelată,
Să semnați trei firicele
De mir - din floarea preacurată -
În urma patimilor mele.




O fată mare-mpresurată
De mila zînelor măiestre,
Cu mîna moale, tremurată,
Să-și puie floarea-ntre ferestre.





Schimba-va zile călindarul
Și zi urma-va mersul zilei,
Se va umplea de mirt răvarul,
Zori-va dragostea copilei.




Iar într-o dimineață dalbă,
Ea, zîmbitoare și zglobie,
Își va-mpleti din floarea albă
Cununa cea de cununie.


Poezia O Lacrimă de Octavian Goga






O LACRIMĂ




De-ar fi să-ți împărțești odată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai.




Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adîncuri îmi răsare,
Căci numai din adîncuri mării
Se pesuiesc mărgăritare...

Poezia Blestem de Octavian Goga




BLESTEM



Noi nu ne-am îngropat iubirea
Într-un întins adînc de apă,
Nici în pămînt n-am coborît-o...
Iubirea noastră n-are groapă...



Prea ne-a-nfrățit cu nenorocul
Și prea ne-a fost nemilostivă,
Ca doi tîlhari în miez de noapte
Ne-o schingiurăm deopotrivă.





Părea că printre nouri negri
Spre iad s-a fost deschis o poartă,
Cînd brațe roșii de văpaie
Ne-ncolăceau frumoasa moartă.





Pe rug ni s-a topit în flacări
Și ca să nu învie iară,
I-am spulberat în vînt cenușa
În largul drumului de țară...





De-atunci blestemul ei ne paște,
Veninul nu mai vrea să-i moară :
Pe veci din praful de pe uliți
Ne otrăvește-a doua oară...





Poezia În Brazi de Octavian Goga





ÎN BRAZI




În tăinuita brazilor răcoare
Ne-a surghiunit iubirea vinovată,
Cum stăm așa sub bolta înstelată,
Pădurea neagră-o catedrală pare.




Singurătatea ei înfricoșată
Trezeștete-n noi o lungă-nfiorare,
Din orice brad ne tulbur-o mustrare
Și tot mai greu păcatul ni-l arată.




Pe rînd, pe rînd, o teamă ne supune,
Trecutu-ntreg în inimă ne-apasă,
Pierdută tu oftezi o rugăciune...




Îmi spui apoi cu glas sfîrșit de trudă :
- E Dumnezeu aici la el acasă,
Vorbește-ncet, că poate să ne-audă !...



Poezia Amurg de Octavian Goga






AMURG



Din mesteacănul de-afară
Foi îngălbenite curg,
Cînd cernindu-și pînza rară
Cade vînătul amurg.



Frate bun mi-a fost copacul
Cu podoaba lui de ieri.
El mi-a adumbrit, săracul,
Un noroc de două veri.




Zgribulind din trup se-ndoaie
Peste geamul meu deschis -
S-a mai dezlipit o foaie,
Mi s-a mai fărmat un vis...





Unde ești tu, să ne plouă
Plînsul frunzelor ce mor
Si cu brațele-amîndouă
Să oprim căderea lor ?...





Mîna ta să le culeagă
Și să ni le-mpartă-n doi.
E povestea noastră-ntreagă
Scrisă-n veștedele foi...



Poezia Sonet de Octavian Goga





SONET



Acum din nou îmi treci pe sub fereastră,
Tu, toamnă, tu, frumoasă cerșitoare,
Pe urma ta cîntări tînguitoare
Lin flutură-n întinderea albastră.




Durerea ta în zare călătoare
Atinge-n drum căsuța mea sihastră
Și-nfrigurate florile din glastră
Suspină-n zvonul frunzei care moare.










Rămîn, așa, pierdut în reverie,
Și, dus încet de luntrea amintirii,
Ascult duioasa morții psalmodie.




Ascult și simt că genele mi-s grele :
Pare că-n vasta îngropare-a firii
Aud și plînsu-ngropăciunii mele...





Poezia Singur de Octavian Goga






SINGUR



Pustietate arsă mi-e sufletul acuma,
Se plimbă rîsul morții și-mi strigă din țărînă,
Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămînă
De cînd dormea cu mine și cîntecul și gluma.





De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele
Ș-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul,
Azi trupul mi se frînge în friguri, vinovatul,
Și bîntuie Samumui singurătății mele.




Vei mai veni vreodată, minune cătoare,
Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază,
Să-mi schibi pustietatea din nou într-o oază,
Să-nvii pe beduinul ce blestemă și moare ?...





Poezia Coboară Toamna... de Octavian Goga






COBOARĂ TOAMNA...




Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Și peste vîrfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.




Atît de jalnic game vîntul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvîntul
Unei neveste care moare.




Pe urma lui un plîns se-mparte
Și-n taina codrului străbate,
Ca niște fluturi - soli de moarte -
S-alungă foile uscate.





Lumina soarele și-o frînge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb își strînge,
Mai des, cernitele perdele.





Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Și tremurînd îmi luminează
Argintul firelor cărunte...





Poezia Singurătate de Octavian Goga






SINGURĂTATE




Singurătate, tainică grădină,
Cu freamăt lin, cu dulce adăpost,
Pribeagul suflet fără de hodină
De-atîta vreme-n țara ta n-a fost...





M-au alungat vîltoarele pe-afară
Și-n goana lor eu n-am avut răgaz
Să văd cum noaptea-n giulgiu-i mă-nfășoară
Și-mi scrie moartea umbre pe obraz...





Din vremi uitate mintea azi coboară
Și-ți cer umil acuma, cînd te-ascult :
Ori rîsul meu curat de-odinioară,
Ori lacrimile mele de demult...





Poezia Tăcerea Ta... de Octavian Goga





TĂCEREA TA...




Mai ții tu minte noaptea-ntîie,
o noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...




De-atunci atîtea nopți trecură,
Tot nopți cu șoapte și cuvinte...
Din cîte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte...




Dar pînă-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămîie
Și-o să-mi vorbească totdeauna
Tăcerea ta din noaptea-ntîie...





Poezia Lacrimi de Octavian Goga





LACRIMI


Copilăria mea pierdută
Demult, prin rarăștea de tei,
Și-a dus, cu rîsul ei năvalnic,
Și-a dus și lacrimile ei...




De-atuncea nu mi-s umezi ochii,
Oricîte vifore mă frîng,
Vai, mă-nfior cînd mintea-mi spune
De cîtă vreme nu mai plîng.




Pesemne lacrimile mele
Acuma-n suflet se cobor,
Și-mpotmolindu-se-n adîncuri
Își sap-acolo taina lor...




Încet s-așază rînduri-rînduri
Sub vălul jalnicei uitări,
Ca bobii de mărgăritare
În fundul nepătrunsei mări.



Acolo dorm pîn' cîteodată
Mi le urnește-al vremii mers,
Țesînd-le strălucitoare
În haina alb-a unui vers...




Poezia Cîntece de Octavian Goga




CÎNTECE

       I

Iubirea mea-i fărădelege,
Cu greu canon în pravilă,
Cine-ar putea să mi-o dezlege,
Cu-atît îi pune stavilă...



Iubirea mea-i scumpă comoară,
Păzită-n fund de peșteră,
Mi-o ține inima-n zăvoară,
Cu văl de taine o împresoară,
Că-i veche gazdă meșteră...



Eu sunt tîlharul în prigoană,
Străpuns de-a legii suliță,
Ce înfruntînd a lumii goană,
Strîngînd la pieptu-i o icoană,
Se strecoară pe uliță...


          II

Dragoste cu vină,
Dragoste bolnavă,
Cupă de lumină,
Cupă de otravă,
Cine mi te-a dus la buze, cupă de otravă ?



Nopți îmi împletiră
Din credinți o salbă,
Toată mi-o răsfiră
Azi o mînă albă,
Mi-o răsfiră-n praf pe uliți, azi, o mînă albă...



Sunt sărac de-acuma,
Visele mă lasă,
Cîntecul și gluma
Mi s-au dus de-acasă,
Mînă albă, mînă albă, mi le-ai dus de-acasă...


            III

Vin' sub plopul mărturie
Viselor de astă-vară,
Să-l vezi frînt de vijelie
Cum își cerne frunza rară.



În tulpina lui închise
Dorm iluzii și regrete,
Dorurile noastre-s scrise
Pe-aste foi nemîngîiete.



Vin' din foile uscate
Să ne facem două perne,
Căpătîie-ndurerate
Unei despărțiri eterne...


          IV


Din înaltul bolții sfinte
Picuri de argint se smulg,
Și pe mîna mea firbinte
A căzut în zbor un fulg.



Drag drumeț din lumi străine,
Ce neînțeles mister
L-o fi îndrumat spre mine
Minunatul strop de cer ?...



Strălucind o clipă, doară,
S-a topit ș-acuma nu-i...
Vis răzleț de-odinioară,
Unde sunteți, ochi căprui ?


               V


Acum uitarea mi-e pe drum
Și-o lume ne desparte,
Ce gînd te mai îndeamn-acum
Să-mi mai trimiți o carte ?...



De ce azi grija să-mi mai porți,
Cînd dragostea ta tace :
De nu-ți cer lacrimi bieții morți,
Au dreptul să-ți ceară pace...


              VI


Ursita unei zodii rele
Din nou în cale mi te poartă,
Tu, moartea visurilor mele,
Frumoasa mea iubire moartă.



Te du cu soarele ce-apune
Ș-adormi în veșnica tăcere...
Tu, ce mi-ai frînt la-ngropăciune,
M-ai omorî la înviere...

            VII


Ascultă-l tainic cum se stinge,
Și moare-acordul de pe urmă,
Cum tremurarea lui se frînge
Și cum încetișor se curmă...



...Și spune-mi tu, nu ți se pare
Că cu pierduta melodie,
În noaptea fără de hotare,
Ți s-a pierdut ceva și ție ?...



Poezia Mă-ntorc Din Nou... de Octavian Goga





MĂ-NTORC DIN NOU...




Am rătăcit departe-n lumi străine,
Crezînd că scap de-a patimii prigoană,
Că-n sufletul meu însetat de goană
Mai poate crește-o floare pe ruine.




Dar un blestem din orișice icoană
Mă urmărea, căci te vedeam pe tine...
Și te visam ca,-n nopțile senine,
Un vrai pribeag pierduta lui coroană...




Nu te mira că azi înfrînt de cale,
Robit de-un chin care curînd se curmă,
Mă-ntorc din nou la pragul casei tale.




Gîndește-te că-n cruda lor arsură,
Cînd simt aproape clipa de pe urmă,
Bolnavii toți ce cuminecătură...





Poezia Toamnă Nouă de Octavian Goga






Atît de tristă-i dimineața
Acum cînd plînge-o toamnă nouă,
Cînd cade din copaci viața
Și frunze galbene mă plouă.




O lume-ntreagă simți cum moare
Într-o tulpină ce se-ndoaie,
În orice zvon o așteptare
Și-un vis în fiecare foaie.




Abia o brumă fără milă
Și vara mi-a fugit departe,
Răsar, movilă de movilă,
În jur de mine frunze moarte.




Ce taină le-a desprins în șoapte
Mai multe azi ca altădată,
Ce visuri au murit azi-noapte
Cu-atîta frunza spulberată ?




Icoane negre mi s-arată,
Și nu știu cum, dar mi se pare
Că-n noaptea asta-ntunecată
S-a prăpădit o fată mare.







Poezia Taina de Octavian Goga





TAINA




Iubirea mea-nchisă cu tainic zăvor,
Te port printr-al anilor șir,
Te port și cu tine pe drum mă strecor,
Păzind-ți în suflet temutul fior
Ca floarea polenu-n potir.





În jurul meu urlă al lumii război
Cu vifor flămînd și păgîn,
În jurul meu cade și praf și noroi,
Și nimeni nu știe din tristul convoi
Ce strîng eu statornic la sîn.





Tu, chiot sălbatic din sute de guri,
Zdarnic îmi strigi în urechi,
Prin vămile vieții și prin cotituri,
Ea vine cu mine și nu poți s-o furi,
O taină din zilele vechi.





Cînd noaptea-mi coboară la geamul închis
Și-n casa mea nimenea nu-i,
Ca de pe alte tărîmuri trimis,
În zboru-i molatic, plăpîndul meu vis
M-atinge cu aripa lui.





Atunci se desfac ale tale comori
Și raiu-mi aduc pe pămînt,
Atunci la fereastră-mi vin privighetori
Și toate te cîntă... le-ascult pînă-n zori...
Iubirea mea - și eu te cînt...



Poezia Mi-am Făcut Un Cîntec de Octavian Goga





MI-AM FĂCUT UN CÎNTEC




Mi-am făcut un cîntec de demult, odată,
Mi-am făcut un cîntec nențeles și dulce,
Leagăn pentr-o veche taină vinăvată,
Ziua să m-alinte, sara să mă culce.




Mi-am făcut un cîntac și l-am dus cu mine,
Printre anii tulburi singura mea zestre,
Floare-ntîrziată prinsă pe ruine,
La o casă mută pusă-ntre ferestre.




Cîntec de ispită, cîntec de otravă,
Smuls din nedormirea viselor fugare,
Mi-ai crescut cu vremea ca un rîu de lavă,
Mi-ai crescut ca noaptea vifor pe mare.




Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele,
N-ai căzut în mreaja gureșelor rime,
Împletit din patimi, coborît din stele,
Cîntec de-o viață, nu te știe nime...




Totuși mintea astăzi vine să mă-ndemne,
Să-ți deschid fereastra, să te-alung din casă,
Cînd ți-e mort copilul, ce să mai însemne,
În odaia goală, leagăn de mătasă ?...







Poezia Un Trandafir Se Stinge de Octavian Goga





UN TRANDAFIR SE STINGE




Cu trupul biruit de jale
Un trandafir se stinge-n glastră,
Stropindu-și plînsul de petale
Pe perinița din fereastră...




Se zbuciumă sărmană floare
Și moare-n patima ei mută,
Ca-n inima de fată mare
O dragoste nepricepută.





Se zbuciumă și pînă mîne
Își scutură podoaba-ntreagă,
Iar mîna gingașei stăpîne
Alt trandafir o să-și culeagă.





Și rînd pe rînd au mai vie
Tot alte flori în vechea glastră,
Asemeni viselor ce-nvie
Și mor zîmbind în calea noastră.




Poezia Confensiune de Mihai Eminescu




                    CONFESIUNE
                    (Arătînd un cran)


Aciea este lumea... de-o... sfarăm - e sfărmată.
De sfărăm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viață vană.
Și marea tace-nceată ; cîntaui strigoi ; mișcare ;
O noapte condesată, în veci neperitoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne -
Povestea liniștită a morții cei eterne...
Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață
Un vis al meu căldura-i, lumina și viața ?
V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viață plecați sub anateme
Să vă urîți din leagăn, să v-omorîți în vain,
V-am semănat în spațiu pe voi sămînța Cain,
Să curăț am vrut sînu-mi le tot ce-i crud, spurcat
Și pe voi anume creai al vieții iad.
Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.
În sîmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere și în păcat zîmbire.
Tot ce-aspirați în lume toate-au același fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Și de vă-ntindeți mîna dup-a mea umbra-avară
Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară.
Coroană, aur, glorii, cîntare și comori,
Istorie și nume, iubire și onori
Sunt basmele ce-nconjur, rîzînde, chipul meu :
Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu.
Din frunzele istoriei mirosul meu v-atinge...
[                                                                 ]
Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele,
Moarte și nemurire sunt numai umbre-a mele


Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Și cu mîndrie poartă a veciniciei mască
Cînd mama lui e-o clipă, care cînd stă să-l nască
Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o ființă se arată,
El vede cer și stele, oceanul, universul ;
El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul
Cel sperie - trecutul - gigantul cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune,
În petice de vreme cătînd înțelepciune.
Ce înțeles au ele... ce este a lor fire ?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.


Nu vrei s-asculți de mine. - Nu știi s-asculți. - Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea - aceea ce menită,
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată
În mii de bucăți, ca astfel să o puteți purta.
Nefericite - iată confesiunea mea.

Poezia Păcat de Octavian Goga




PĂCAT



Amurgul m-a găsit și astăzi la poala ta cerșind hodină,
Biet călător, oprit în cale de vraja viselor ce mint,
Cum aș putea să plec acuma cînd ochii tăi senini lumină
Și ard în purpura-nserării ca două suliți de argint ?...




Le doarme-n adîncimi păcatul și ocrotit de-o caldă lene
Din clipă-n clipă trimite sclipirea fulgerelor lui,
Un picur din pierzarea lumii îți strălucește-acum sub gene
Și mă-nfior din ochii limpezi tu cîte taine poți să spui...





Mă pierd în lumea lor albastră și simt fiori din vremuri moarte,
Văd crai pribegi, ce pentr-un zîmbet jertfiră fala unui tron.
Și parc-aud în pacea nopții cum vîntul șuieră departe
Prin dărmăturile de piatră din prăbușitul Ilion...





Poezia Poetul de Octavian Goga





POETUL




Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braț de fier, cu mîna albă, de zbucium și de luptă dornic,
Pe-un piept de stîncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare.



Cînd raza zorilor dintîie zîmbește-n prag de cetățuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,
Cu àripi meștere în albul nemărginirilor se suie.



În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,
O lume se resfrînge-n ochii adînci ca nopțile de vară,
Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,
Cînd zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.




Avîntul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,
Și nestemate fără număr culege mîna fermecată :
El rupe-o floare, prinde-un zîmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,
El fur-un vis dormit azi-noapte pe căpătîiul de fecioară...




A străbătut atîta cale, cît ochii nu cuprind să vadă,
Și cînd amurgu-ncinge bolta în brîul lui tivit cu aur,
În goană el își smulge-o salbă din sfîntul ceriului tezaur,
Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat pe pradă.




Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Își scutură în fața porții vestmîntul împletit din zale,
O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,
Și-apoi în pripă trece pragul... - dar praful a rămas afară !...




Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,
El migălind în pacea nopții așază scumpa lui podoabă,
Își frînge de zăgazuri mintea - de veci neadormită roabă -
Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mîna mută...




...Și știe bine urziturul că-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atîtea duhuri rele,
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborît din stele...
Dar mîinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.




Poezia Aducînd Cîntări Mulțime de Mihai Eminescu



ADUCÎND CÎNTĂRI MULȚIME


Aducîcînd cîntări mulțime
Și mai bune și mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele ?


Ctă cei ce noaptea, ziua,
Își muncesc sărmana minte -
Plebea multe știutoare
Pentru pîne, pentru linte ?


Sau cei ce păzesc cîntarul
A dreptății, dragă Doamne,
Ce la domni sărută mîna
Ș-altceva încă la doamne ?


Sau acei care-și pun osul
Carul statului de-l mișcă ?
Ah, prea știi mai dinainte
Tot ce-i doare și ce-i pișcă.


Eu nu pot să le dau lefuri,
Nici onori, nici pensiune.
Nu-s în stare nici să judec
Merite pentru națiune.


Toți acei ce-n astă lume
Vor ceva... mă lese-n pace,
Eu nu voi nimic, nimica,
Decît pace, pace, pace.


Și de-or trece pe-aste șiruri
Ochii cei cuminți de fată
Sau a junelui privire
De visare ingrecată,


De vor trece într-o viață
Doruri multe-ndefinite :
Or privi sub flori albastre
Aste pagine citite


Și dureri scînteitoare
Și tablouri înfocate
Vor pătrunde tremurînde
Aste suflete curate.


Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Poezia Bismarqueuri De Falsă Marcă de Mihai Eminescu




BISMARQUEURI DE FALSĂ MARCĂ


Bismarqueuri de falsă marcă,
Mie-mi parte cum că, parcă
De iubirea nemțărimei
Nici un rău nu vă înțarcă.
În zădar Alsasul, Posen,
Cu-a lor stare vă încarcă
Ochii voștri, să pricepeți
Unde dece-a țării barcă
Și ce rău ne prorocește
A cobirei neagră țarcă.
Voi ne duceți spre peire,
Bismarqueuri de falsă marcă.
Escelența, bezedeaua
Cu mîndrie poartă steaua
Ce cu stimă i-a fost dată
C-a putut a fi licheaua...
Ci în loc de ștreangul care
Se cădea, i-au dat cordeaua
Căci nevasta-i pentru-o tîrlă
De cătane fu cățeaua ;
În zădar cu-a lor mîndrie
Tu îngreuni canapeaua,
Crezi că lumea ta admiră
Cînd colinzi în lung șoseaua ;
În zădar mai taie mutre
Serioase mascaraua,
Cu blazoane-nchipuite
Ș-a împodobit cupeaua.
Știm ce-aramă este-ntr-însul
Și-i cunoaștem  noi taraua.
`N-alte țări e-onoare mare
Decorația și steaua.
Dar ce merite-are dînsul
Escelența, bezedeaua ?
E o carte măsluită
Toată viața lui, licheaua,
Și noi știm ce însemnează
De pe pieptu-i tinicheaua.

Poezia A Fost Odat-un Cîntăreț de Mihai Eminescu




A FOST-UN CÎNTĂRȚ


A fost odat-un cîntăreț,
Frumos și simțitor.
Cîntat-a-ntr-un castel măreț
La masa regelui.


Frumoasă fată el avea
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaștri rîzători,
Cu părul aurit.


Și cîntărețul o iubi
Și sara prin grădini
Cînd luna tainic străluci
I-o spuse tremurînd.


Ea-l ascultă și-i zise-atunci
Cu glasul apăsat :
- În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.


Și el s-a dus ș-a răscolit
Popoare, țări întregi,
Sfărmat-a antice cetăți,
Zdrobit-au mîndri regi


Și i-au supus și i-au silit
Să-l aibă împărat.
Unii d-iubire-l ascultau,
Alții de frică iar.


Atunci s-a dus colo, colo,
La cel castel măreț,
Unde ca luna-i străluci
Amoru-adînc și drag.


Dar vai ! cînd intră-n salete
Mărețe, nalte, reci,
Pe-un sarcofag întins, văzu
Copila ce-a iubit.


Ca ceara palidă era
Și, moale, părul blond
Sta resfirat, amestecat
Cu aurul vergin.


Și preoți tainic murmurau
Adînce rugăciuni
Și clopote se auzeau
Vuind încet și lin.


„Atît de mult am suferit
Dureri, mărirea gre
Și astfel toate s-a sfîrșit
Și-ntreb : de ce ? de ce ?”


Ea auzise cum că el
Murise-n bătălii
Și de durere ea s-a stins
Ca floarea-n vijelii.

Poezia Cîntec De Nuntă de Mihai Eminescu




      CÎNTEC DE NUNTĂ

       Hochzeitlied de Goethe


Ce-odat` locuit-a castelul,
Azi cînd un nepot al fericelui moșneag
Îl face pe însurățelul.
Fusese acela în sfîntul război,
C-onoare luptase prin multe nevoi ;
De pe cal cînd se dete întors înapoi,
Găsi cetățuia lui susă -
Dar slugile, averile dusă.


Acum, conțișorule, acasă că-mi ești...
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vînturile trec neoprit prin ferești
Și vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut ?
Ah /1multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mîne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat și în paie.


Și cum el voie-i așa ațipea,
Sub pat se mișca ceva pare.
Guzanul foșnească oricît și va vre...
De-ar ave vo fărmioară, cum n-are !
Dar iute !-un pitic se arată deodat`.
C-a lampei lumină el e spițelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar !


Permisu-ne-am sărbători aici sus
De cînd părăsiși aste sale
Și cînd te credeam îndepărtate-ncă dus,
Gîndeam să petrecem încale,
Și dacă dai voie și nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemnă, pitici,
`N-onoarea miresei bogate și mici.
Iar contele-n visu-i răspunde :
Serviți-vă numai orunde.


Și ies trei călări ce se mișcă ușor,
Ei stătuse sub pat pîn-aice.
Le-urmează un cor cîntător-sunător
De chipuri posace și mice.
Și car dupăăăă car ce-s cu toate de rînd
De-ți trece vederea ș-auzul văzînd,
Cum este-n castele regilor rînd.
În cîruța aurită în fine
Mireasa cu oaspeții vine.


Ș-aleargă cu toții acuma-n galop
Să-și aleagă în sală locșorul.
La-nvîrlit și la valț și la veselul hop
Își alege oricare odorul.
Ș-acum țiuie, scripcăie, sun zurăind
Se rotesc și foșnesc, șușăiesc șfîrîind,
Țistăiesc, poșpăiesc, șoptesc, zbîrnîind.
Conțișorul privește și sigur
El crede că zace în friguri.


Ș-acum clappai și dappai și rappai, așe
De laiți, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vre
Să stea lîngă puicele-alese.
Ș-aduc cîrnăciorii, jamboanele mici
Și păsări și pești și fripture pitici
Și vinul înconjură mesele mici,
Și vuiesc, gălăgesc pîn` dispare
Întreag-arătare-n cîntare.


Vreți ce s-a-ntîmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon și cîntare :
Ce-atît de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ș-a gustat el în mare.
Și trîmbițe, sunet, cîntări, tărăboi
Și căruți, călăreți, de mireasă convoi,
Ei vin și s-arăt și se pleacă la noi :
Oameni mulți și-n voia lor bună -
Așa fu și va fi totdeauna.

Poezia La Pîrîu de George Coșbuc






LA PÎRÎU


Venea pe deal, voios cîntînd,
Flăcăul ;
Pe-un umăr coasa legănînd,
Venea fără de nici un gînd
Flăcăul.
Dar iată-n drum îl află răul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum ?
Părăul -
Așa de lat și chiar acum !




Dincolo cîmp și lan și flori,
Ei cată !
Și doine și secerători ;
Părîu-i lat, și să nu mori ?
Ei cată !
Și-n grîu, ei bată-mi-l să-l bată !
În grîu, în grîu ? Dar ce-i în grîu ?
O fată -
Înoată-n spice pînă-n brîu.




- ,,Să n-ai, Catrino, zi de rău !''
Ea tace.
- ,,Ei, iacă naiba de părău,
Mi-i puse focu-n druml tău !''
Ea tace.
Deloc o vorbă ! Se preface.
Deloc, deloc, de ce deloc ?
Că-i place
Și vrea de el să-și bată joc.





- ,,Ai, fă, copii acasă mulți ?
Ei, iacă !
Nu vii, urîto, nu m-asculți ?
De dragul tău să mă desculți ?
Ei, iacă !
Mai bine plec !'' Și dînsul pleacă.
Dae ea ? Dar ea ? Ce-și zice ea ?
Să treacă !
Să facă-n urmă cum o vrea !





Văzînd-l, însă, c-a plecat,
Ea-și pune
Deoparte snopul : - ,,M-ai chemat ?''.
El mîna peste ochi mirat
Și-o pune.
- ,,Să-ți spun ceva ! cuvinte bune !''
- ,,Să spui, să spui ! Dar ce să spui ?
Ei spune !
Dar iute, vezi, că vreme nu-i !''




- ,,Dar ești departe, dragă, hai !''
- ,,Ba bine,
Atunci rămîi pe unde stai !''
- ,,Ce rea mai ești ! Ce suflet ai !''
Ba bine,
Ca să n-o creadă rea, ea vine.
- ,,Te temi, te temi ! parcă te temi
De mine.''
- ,,Ba nu ! Dar pentru ce mă chemi ?''





- ,,Haid', treci părăul ! Ce te-ntreci,
Catrino !''
- ,,Nu vreau, auzi ! De ce nu pleci ?''
- ,,Dar nu-i cît Oltul, poți să-l treci,
Catrino !''
- ,,Vecine, nu !'' - ,,Ba da, vecino !
Nu vreai ? Nu vreai ? De ce nu vreai ?
Haid', vino !
De-atunci și peste mări treceai.''




- ,,Ei iacă, viu ! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i !''
Știa doar fata felul lui !
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este ?
Apoi, apoi ? Ce-a fost apoi ?
Poveste -
Tot eu să spun ? Ghiciți și voi.







Hartă Site



PRIMA PAGINĂ

TERMENI ȘI CONDIȚI

CONTACT

POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE

Politica de Confidențialitate




POLITICA DE CONFIDENȚIALITATE


COLECTAREA DE INFORMAȚII PERSONALE

Echipa Poezii-literare.ro este unicul deținător al informațiilor colectate pe acest blog
Nu vom vinde, împărți sau închiria informațiile unor terțe părți, aveți  dreptul la intimitate
și la imagine al utilizatorilor blogului Poezii-literare.ro



SECURITATEA 

Datele personale colectate pe acest blog sînt protejate și securizate, atît online cât și offline.
Ne propunem să vă oferim dumneavoastră, utilizatorilor blogului, o confidențialitate cât mai sporită și mai sigură, care să nu vă afecteze în mod negativ viața personală. în acest sens, depunem toate mijloacele și eforturile pentru a vă asigura ca informațiile dumneavoastră pe care le introduceți și le trimiteți  către poezii-literare.ro sînt protejate prin legi europene și române de protecția a datelor.
Datele personale care le introduceți în formularul de contact sau înregistrare, sînt strict confidențiale
De fiecare dată când ne oferiți informații personale, în scris, adresa, număr telefon, adresa de email, etc, etc
sînt strict confidențiale.
Nu vom dezvălui informațiile cu caracter personal decît dacă ne cere legea, ( Poliția ) pentru anchetă...


Conform Legii nr 677/2001, aveți dreptul de acces, de intervenție asupra datelor personale, dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale și dreptul de a vă adresa justiției. Aveți dreptul să vă opuneți prelucrării datelor personale și să solicite ștergerea lor.
Dreptul de a vă adresa instanței de judecată în legătură cu orice încălcare a drepturile dumneavoastră
cu privire la prelucrarea Datelor cu Caracter Personal.


Știm cât de  importantă e confidențialitatea pentru dumneavoastră. De aceea noi vă protejăm și vă asigurăm
date cu caracter personal,

Aveți dreptul de a accesa, verifica și corecta informațiile de confidențialitate pe care le strîngem despre dumneavoastră, Pentru a menține informațiile dumneavoastră curente,
puteți corecta datele personale și să faceți corecturi contactîndu-ne folosind formularul de contact.
sau la adresa de email : costachee2@gmail.com


CONTACT ȘI NELĂMURIRI

Am încercat să anticipăm și să vă îndeplinim așteptările cu privire la tratamentul informațiilor personale
și la confidențialitate.
Dacă aveți orice nelămurire sau probleme de orice fel, vă rugăm să ne contactați :

La adresa Contact prin  Email : COSTCHEE2@GMAIL.COM

Aveți întrebări sau nelămuriri despre confidențialitatea informațiilor cu caracter personal sau rezolvarea informațiilor dumneavoastră personale.
Dacă doriți să actualizati sau să accesați informațiile dumneavoastră personale ;




DEZABONAREA 

Utilizatori au posibilitatea de a se dezabona, în momentul în care numai dorește să fie membru acestui blog Poezii-literare.ro





Poezia De Ce N-aflăm În Împlinirea...de Mihai Eminescu




      DE CE N-AFLĂM ÎN ÎMPLINIREA...


De ce n-aflăm în împlinirea dorințelor din astă lume,
Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat,
De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume,
N-afli nimic - nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat.


Bacanta-ți dă corpul de neuă, ochirea desperată, clară.
Ce pătruzînd nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta, gura-i e-amară,
Nu-i dulce gura ce la mine nainte-ți li se prea dădu !


Și gloria te chinuiește - e un supliciu ce apasă.
Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta ;
Și vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă
Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta.


Nu împlinirea cea aievea a celor ce dorești în lume,
Numai dorința după [ceva] e tot ce-i  dulce pe pămînt ;
Dorința, iubirea de fală, ambiția după un nume,
Îmbletul după mărire : te fac numai mai fericit.

Poezia Scara de George Coșbuc





SCARA



Am găsit-o ieri în prun,
Dar - să nu grăbiți ocară !
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură : - ,,Ești nebun ?
Pune scara !''
-,,Dacă-njuri, eu n-o mai pun !''



Mai la urmă, pe-un cuvînt :
Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîți fuștei la scară sînt.
Sărutată -
Lăudat fii, Tată sfînt !




- ,,Unsprezece'', spune ea ;
Eu zic : - ,,Bine'', pe credință :
Doar o fi avînd știință,
Scara cîți fuștei avea,
Pe credință -
Asta e pierzarea mea !



Și-o sărut mereu-mereu :
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut - așa sînt eu !
Orice-ați face,
Doar e dat de dumnezeu !



Dar te uită ! Azi mă duc
Pe la ei, și iată scara !
Vrînd să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și cînd colo, stau năuc !




Dau să număr la fuștei -
Uite-i, frate, doisprezece !
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Împlîntat de mîna ei !
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei !




A greșit, îmi spuneți voi ?
Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece ? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi !
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi !




Zici că poate n-a știut
Cînd vorbea din prun cu mine ?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborînd-i, și-a tăcut !
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut !





M-a scurtat așa, știind !
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă ?
Maica mea, auzi ! S-o prind
Mincinoasă !
N-o mai cred, s-o văd murind !







Poezia Din Berlin La Potsdam de Mihai Eminescu




DIN BERLIN LA  POTSDAM


Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe,
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie,


C-am plecat de dimineață
Cu un taler și doi groși...
Și de gît cu blonda Milly,
C-achi albaștri, buze roși.


Zice Brahma, tata Brahma,
Cum că lumea asta nu e
Decît arderea-unei jertfe
Într-o vecinică cățuie.


Am aprins și eu luleaua
Și jertfesc lui tata Brahma,
Lîngă mine-un șip cu Kummel !
Ș-o bucată de păstramă.


Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuță -
Am picior de maimuțoi,
Milly-nsă de pisicuță.


Și mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur,
Între dinți o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.


Ș-acum șuieră mașina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel mă invită,
Milly-mi rîde. - Ce-mi mai pasă !

Poezia Într-o Lume De Neguri... de Mihai Eminescu




ÎNTR-O LUME DE NEGURI


Într-o lume de neguri
Trăiește luminoasa umbră.
Mai întîi scăldată
În ceși eterne și sure,
Însă, încet-încet,
Razele mari a gîndirii
Negurile albe pătrund
Și formează un arc albastru,
Clar senin în jurul lui,
Ce-a lui margini își găsește
Într-a negurilor creți
Și nainte, înainte
Zboară geniul de lumină.
Îndărătu-i pintre neguri
A rămas un fluviu clar
De albastru senin aer.
În dungi supte, în cordele
De argint, ele suspendă
Fluturări și creți în calea
Rîului de-aer albastru,
Ce de cale îi servește
Mîndrului geniu și nalt
Al luminei.

Poezia Cereți Cînturi De Iubire de Mihai Eminescu




CERȚI CÎNTURI DE IUBIRE


Cereți cînturi de iubire :
Niciodată n-am iubit -
Vesel cînt de fericire ?
Fost-am eu doar fericit ?


Nu, de cînd eu sunt în lume,
Nimeni, nimeni pe pămînt
N-a zîmbit l-a mele glume,
N-[a]-ascultat al meu cuvînt.


Nu, de cînd eu sunt pe lume,
Fericirea n-am băut ;
De rîdeam cu veselie
Eu în veci m-am prefăcut.


Am întors apoi cojocul
Cînd iubirii-mi s-ofereau ;
Le-am fugit - și rîsul, jocul,
Cu mîndrie le-am respins.


Plin de nevinovăție
În aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.


Astăzi ea mă înconjoară,
Astăzi eu blestăm și fug.
A mea inimă fecioară
N-a primit. - Azi nu voi jug.


Ah, odat` orice femeie
Mie-un înger se părea,
Pe-orișicare-aș fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.


Dar, vai ! cine-o să se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Și cu ochiul turbat ?


Aveam spirit. - dar prea fine
Păreau glumele-mi la proști.
Cei bătrîni credeau că anii
Le da drept să nu m-asculte.


Astăzi, voi, femei, iubire
Mi-oferiți - azi n-o voi eu.
Azi bătrîni cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.


Dară astăzi cu mîndrie
Eu nu voi să le răspund.
Ah !vor ști ei vre odată
Cîte lacrimi eu am plîns ?

Poezia Dragoste Învrăjbită de George Coșbuc





DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ

                   I

Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz-
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo pînă colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrimi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc ;
Prinde-n mîni un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frămîntă casa cu nimic, așa.
Ieri cît a fost ziuă nu s-astîmpăra
Nici cît bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și, de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceilalți ai casei. Și-avea plînsă fața.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mînă
Fusul plin și furca, și-a umplut de lînă
Lavițele vetre. - ,,Bine, fă dar ce-i ?''
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămasă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei : ,,- Nu vezi că se pierde ?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde ;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir ;
Trei le treci, și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca din carte.
Florile altiței tu le spînzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus !
Și-ai cusut cu negru fluturii pe coate !...''
A văzut Simina greșurile toate
Și-a-nceput să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză ! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc și pară.
Cînd se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară,
Și-a pus mîna-n șolduri și-a privit-o drept :
- ,,Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept !
Ce-a fost bun ; păi uite, mînecile-s rele !
Ce-ai făcut ? Stai beată și te uiți la ele !''
Ea prinzîndu-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte : - ,,Dă-le, mamă,-n foc !''.


                           II


Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sîmbetele însăși. Zi că și la moarte
S-a gîndit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină ! Mă-sa-i zise : - ,,Du
Cîteva și Linei, că și ea-ți aduce !''
Lina ! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gît s-o strîngă pînă va muri
Lina, că din dînsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru ! Lina-i vinovată !
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd,
Parcă e cu farmec ! Tot același gînd,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte !
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce și cum ?
Ce-a zis el ? Și dînsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă ? El a zis : - ,,Ei, lasă,
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă !
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.''
Ea s-a-ntors, grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine :
-,,Nu te las, Simino, vreau să mor, mai bine !
Nu te las acasă ! Stăi, că faci păcat !
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat !''
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să rîdă. Hoața. se preface !
Ea smuncindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace ! Și-a plecat, nebuna !
Asta-i ce o doare, asta numai, una :
L-a lovit ! Lisandru, ca trăsnit cum sta,
A privit în urmă-i și-a strgat așa :
- ,,Nu te cunoscusem, fă mai dinainte !
Dar așa ți-e portul ? Bine, ține minte :
De pe mine,-ți crească iarbă verde-n prag.''
Rău e și Lisandru. Dacă-i are drag
Într-atîta fata - și el știe bine -
Cum îi rabdă locul, doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai ? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde ? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei ?
Vezi a lui e vina ! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strîngă
Cu țîțîna ușii - și-i venea să plîngă
De necaz ! Sărmana, ea s-a încrezut,
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut :
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina !
Ea-l iubește, biata, cum iubește lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat,
Și-acum el o poartă gurile prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe vinovată.
Tuturor le spune că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel.
Vezi cum vine, doamne, peste om năpastea ?...
Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Și din toate, una mai mult răsărea :
Și-a bătut Linsandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Și strîngea din gură  să-și înghită plînsul.



                            III



A venit Joiana. Fata și-a luat
Doinița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vînt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurînd,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținînd
Lumînarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceară și-ngînînd arată
Pe pămînt cu mîna : - ,,Uite ce-ai făcut''.
Și tîrziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală :
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală.
Nicu e de vină ! - ,,Nu mai văd de fel !''
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plîngînd copilul și-a cătat cărarea.
Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastîmpărată.
Și-a-ncetat Simina, că s-a ostenit.
Cînd era prin tindă ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumînare.
,,D-apoi ce ? Atîta pagubă mai mare !''
Și-i sări deodată gîndul la vițel :
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cît de jalnic muge :
,,Ei, dar ce-i o noapte ! Mîne-n zori va suge !''
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa !... Că-i pasă !
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punînd-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - ,,Păi acol-o pui ?
Vino și strecoară laptele odată !''
Ea, prinzîndu-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește : - ,,Ce să mai strecor ?''
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa, negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă
Ce isprăvii îi face fata, c-apoi joc !
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și cînd zise mă-sa : - ,,Haide, fă la cină !''
- ,,Nu mănînc !'' răspunde și ieși-n grădină.




                             IV



Se-nserase bine. Turmele trecînd
Zîngăneau vrun clopot, și veneau pe rînd
De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cîntarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt.
Și plîngea Simina și privea-n pămînt
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai ! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus !
Și din ce ? Simina n-avea chip de   spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietina ei, poate cea mai bună-n sat.
Mă-sa-n tîrg fusese ieri și-a cumpărat
Mere ; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Să Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el ! Ea-l dete însă necerut :
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- ,,Dar dacă iau două ? - ,,Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul !'' - ,,Dar dacă iau trei ?''
Și Simina rîde : - ,,Mi le iei pe toate !
Dacă-ți place, ia-le !'' - ,,Tu te superi, poate ?
- ,,Nu, Lisandre, uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată ; Lina n-are doar să piară !''
- ,,Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, și-i dau mărul, vrei ?''
- ,,Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.''
- ,,Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decît tine.''


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


                 V


Ea stetea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu, Liniștit ședea
Cînele de-alături și-și privea stăpîna.
Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna
Pînă peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț
Mîneca ei stîngă își ștergea plînsoarea.
Se pornise vîntul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol.
Și cădea pe peptul și pe brațul gol
Al Siminii, stîndu-i albă-n poală rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cînelui, și-n urmă cînele-a-nceput
Mîrîind să măște capul. A tăcut
Cîteva clipe, și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Cînele, și blîndă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vîntul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cînelui prepus.



Ce-ntuneric ! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
,,Prea sînt eu nebună !'' Și pe cînd zicea
S-a nălțat cu totul, hotorît avea
Gîndul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și-o ține drept.
,,Ce să fac în casă ? Dar aici ce-aștept ?''
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure,
Și-i venea să urle ca din foc, s-njure,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca ?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină.
Și plîngînd i-ar zice : ,,Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat !''
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar iarta-o poate !
Și cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat -




Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcîndu-l într-o parte țîntă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frîntă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i ? Ce-i acolo ? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine, Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta ? Tocmai potrivită,
Pe cînd toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte,
Dac-o-ntrebi, și jură cînd e la prilej
Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej
S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii :
- ,,Ce te legi de mine ? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard !
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou ? Ba bine ;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine ?
Ea-ți despoaie gardul.''
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă.
Și simțea suindu-i sîngele-n obraz.
,,Slabă ești de înger !'' Și-i era necaz
De slăbia de-astăzi, ca de-o făcătură.
Cînele întruna mîrîie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mînile ; deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom.
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l ! Ține-n mîni zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră ! Nu, e numai unul.
Un tîlhar ! Să duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă, mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tîlharul ? S-ar grăbi să vie
Cătră ea s-o bată, Doamne, cine știe
Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum ?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit dodată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată,
El își ține-n mînă pălăria, stînd
Ca lipit de ziduri, și din cînd în cînd
Își ivește capul, numai cîte-o clipă,
Și pătrunde casa și a-scunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să rîdă de ce s-a temut.
Și-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stîngă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plîngă.


                           VI



Se zărea de lună. Cînele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna și să i searete
Prieten. Și-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cgeme cînele napoi,
Numai ca s-audă hoțul că sînt doi
În grădină. Vîntul gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.


                VII


- ,,Nu ești supărată ? - ,,Nu, dar tu ?'' - ,,Nici eu !
Și mă ierți ?'' - ,,Linsandre, eu am fost de vină !''.
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blîndă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să uple sufletele noastre.



Sub cireș iubiții mult timp au rămas,
Cînd din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce : - ,,Unde ești, Simino ?
Ne culcăm ! Pe ușă pui zăvorul, vino !''





Poezia Am Pus Sofa La Fereastră de Mihai Eminescu




AM PUS SOFA LA FEREASTRĂ


Am pus sofa la fereastră -
Luna trece blondă-tristă,
Stele curg strălucitoare -
Mîndra capu-n mîni și-ascunde.


Și -apoi și-l ascunde-n perini,
Într-un colț al sofei roșii roșii ;
Aurul moale se desface
Curge pe grumazul alb.


Și de ce-și ascunde fața
Dulce, jună, fericită,
Oh, ar vrea să rîdă de bucurie
Fără ca s-o văd și  eu.


Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde să se culce,
Păru-n cap eu i-l încaier
Și-i sărut mînuța dulce.


Stele curg încet la vale,
Aerul moale scînteiază
Și ea ochii plini de lacrimi
Și-i închide și visează.


De-umăr alb îmi razim fruntea,
Zic puțin și mult privesc,
Inima în mine crește
[De un dor supraceresc.]


Tremură talia dulce
Strîns de brațul meu cuprinsă,
Ea se apără,-mi cuprinde
Gîtul - mă sărută, rîde.


Și nimica nu mai zice,
E atît de fericită -
Sunt atît de fericit !
Luna trece liniștită.

Poezia Cum Universu-n Stele...de Mihai Eminescu




CUM UNIVERSU-N STELE...


Cum universu-n stele iubește noaptea clară,
Cu toate-a mele gînduri astfel eu te-am iubit,
Cînd am plecat eu fruntea cu-a gîndului povară
Pe sînu-ți să se-nchidă de lume ostenit.


Simții atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mișcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Și-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine,
Avem gînduri de preot și-avem puteri de regi.


Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorît simțirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nșelat privirea
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi ?


Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gîndirea mea o toamnă ca gîndul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată :
De mult nu știu nimic de imperiul ce-l port.

Poezia Palida Madonă de Mihai Eminescu




PALIDA MANODĂ


Înconjoară cu-a lui braț
Mijlocu-i subțire
Și sărută nebunit
Sînii de zăpadă.


Este ea... amanta lui,
Dulce, blîndă, pală,
El se uită-atunci la cer,
Ca un leu se scoală


Cînd dușmanii sfarmă-n porți
Și pe muri se suie,
El respinge-nvingător
Neagra lor urdie.


Dar lovit în luptă grea
La pămînt s-oboară ;
Mai murmură încă lin
Numele-i și moare.


Și orașu-eliberat
De-namice săbii
Slobozi oceanului
Cîrduri de corăbii.


Printre crenge strălucesc
Pete de lumină,
Peste vîrfuri cari cresc
Trece luna plină.


Și sub arborul cel gros
Și în umbra deasă
La mormîntul marmoros
Doamna cea frumoasă.


Ți se pare cum că vezi
Pe o veche-icoană
Îmbrăcată prea frumos -
Palida madonă.

Poezia O, De Ai Ști Cum Șoapta Ta Divină de Mihai Eminescu




O, DE AI ȘTI CUM ȘOAPTA TA DIVINĂ


O, de ai ști cum șoapta ta divină
Deschide-al visurilor labirint,
Că ce văd eu în privirea-ți senină
N-a văzut nimeni, nimeni pe pămînt.
E-atît scris și-atît nu-i scris în sine,
Încît ar trebui un trai de sfînt
Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă,
Privirea ta cea dulce și aprinsă.



Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice
Acel fără de seamăn muritori ?
Ți-ar împleti cununi de aurite spice ?
Ghirlănzi de stele mestecate-n flori ?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor și iar de-amor ?...
Ce-ar zice el... o știu - și eu ți-o zic :
Privind în ochii-ți n-ar zice nimic


Căci ce-i de zis, văzîndu-t pe tine,
Ce e de zis la frumusețea ta !
Să-și smulgă părul cînd gîndește-n sine
Că nu-i pe lume față ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre și senine,
Sîn ca al tău de alb - o caldă nea -
Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,
De aur bucle-așa frumos să șadă.


O, lasă-mă să mîngîi a ta frunte
Să plec pe sînu-ți capu-mi obosit.

Poezia Romancero Espanol de Mihai Eminescu





ROMANCERO ESPONOL




A. - De ce plîngi, o dona Diana,
De ce ochiu-ți lăcrimează ?
Nu ești sîntă și frumoasă
Ca o dramă spaniolă ?
Știi : Don Manuel, perfidul,
Inconstant, iubește-o altă,
Alta brună, dulce, pală,
Ca o noapte-a primăverei.
D. - Nu-i aceea ce mă doare,
De ce inima mi-e-amară,
Căci Don Manuel ș-acuma
E fidel ca totdeauna :
Dar aceea ce mă doare
Și-ochii mei îi fac să plîngă
Este că Negruzzi Iacob
M-a tradus în românește.
A. - Și de ce tu să te superi,
Ideal al lui Moretto,
Au în limba cea germană
N-au tradus ei comedia,
Ei, streinii ! Îns-Espana
Te adoră, o, Madona,
Cum mi te-a creat Moretto.
D. - Neci n-aș plînge, caro mio,
De ar fi traducțiune ;
Rea or bună, ea nu schimbă
Din valoarea mea internă.
Dar Negruzzi, mio caro,
El a scris o comedie,
Comedie-originală :
Viclenie și amor.
Acolo mă văd pe mine,Figurînd sub nume - Elena,
Iar pe Manuel, il caro,
Văd că mi-l numesc Costică.
Dară cum c-a imitat-o
Neci n-o spune, neci n-o scrie,
Ci pe mine mă silește
Să recit la versuri rele
Care sună ca drimbala
A ursarilor gitani.
A. - De-a făcut asta Negruzzi
Cu Madona lui Moretto,
Atunci ești nenorocită
Dona Diana, dona Diana !


Poezia La Quadrat de Mihai Eminescu





LA QUADRAT



Înger în patru colțuri, o stea cu barba lungă,
Cine-a știut vrodată că tot ce eu iubeam
E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,
Un paralelogram ?



E-un om a cărui visuri la bere tot țintează,
Ce se consumă-n asuri și joacă la hazard,
Un om, dorința cărui e pe biliard să șază,
Să doarmă pe biliard.



Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,
În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat,
În buzunări cu chifle și subsuori o oală
Și rîde... pînă-i beat.




Visarea sa un șnițel, gîndirea sa o bere,
Să bea etern, acesta e visul său ciudat -
Și-odată auzi-vom că-n cruda sa durere
În bere s-a-necat.





Poezia Sala-i Mare, Strălucită de Mihai Eminescu





SALA-I MARE, STRĂLUCITĂ



Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți -
Și lumina îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.



Icia unii stau alene
Și visează și gîndesc,
Colo alții chiuiesc,
Iar femei cu lunge gene
Rîd în taină și privesc.




Una face că nu vede
Și cu capul stă plecat,
Pe cînd ochii,-namorat,
A lor raze își repede
La streinul întristat.




La strein cu fruntea pală
Și cu părul ca de corb -
Buzele ei roșii sorb
Cînd în brațe și pe poală
Doarme dus amorul orb.



Poezia Cîntecele Mele de Octavian Goga





CÎNTECELE MELE




Cobor din lumea mea de stele
Și vă petrec filă de filă,
Sărmane cîntecele mele,
Îmi vine să vă plîng de milă.




Atîtea strigăte-mblînzite,
De legea ritmului sonoră,
Vă frîngeți glasul cumințite,
Ca să-ncăpeți și voi în horă.



Mi-e jale-acum, ca primăvara
De paseri prinse-n colivie,
De lei ce dorm visînd Sahara
În cușca din menagerie...




Vă las cu mintea-ndurerată
Și ochii-nchiși pe jumătate,
Mă duc în țara fermecată
A cîntecelor necîntate...






Poezia Trage-ți Oblonul... de Octavian Goga





TRAGE-ȚI OBLONUL...




Ascultă, copile, ce-mi spune viața :
De-a pururi în umbră să torci al tău gînd,
Cînd simți în pleoapă o lacrim-arzînd,
Ia seama la vreme și acopere-ți fața,
Să nu fie ochi să te vădă plîngînd.



Alături cu alții te-nșiruie-n horă
Și lumii plătește-i cu ce-i ești dator,
Fă-i patimei tale zîmbet zăvor,
Tăcerea să-ți fie statornica soră,
Să nu știe nimeni ce rane te dor.



Iar noaptea cînd cade și ceața se lasă,
Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii.
Și-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri tîrzii...





Poezia Eu Știu Un Basm... de Octavian Goga






EU ȘTIU UN BASM...



Eu știu un basm de mult uitat
C-un cîntăreț rătăcitor,
Ce strunele și-a încordat
Pe rînd, la poarta tuturor,
Și-n cîntecu-i înviforat
A plîns de lacrimile lor.




Din goana lui s-au ridicat
Văpăi și valuri de scîntei,
Bărbații s-au oprit în sfat
Și s-au oprit în drum femei,
O lume-ntreagă și-a legat
De glasul lui plînsoarea ei...





Cîntînd prin codri de brădet,
Drumeț pe larguri de pămînt,
Așa s-a risipit încet,
Ca frunza spulberată-n vînt !
Nu visul lui nemîngîiet,
Amarul altora l-a frînt.




Pe urma lui creștea popor
Și se ruga cu chip duis :
- Mai spune-ne cîte ne dor
Și cîte sufletul ne-au ros,
Pribeagule stihuitor,
Le plîngi atîta de frumos !...





El, ascultînd al lor cuvînt,
A chibzuit și-a priceput
Că pururi fără crezămînt
Durerea lui l-a petrecut
Și că-n sălbaticu-i avînt
Străine doruri l-au durut...




Atunci o clipă s-a-ntîmplat
-Mai vreți voi basmul să vi-l spui ? -
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nțeles că nime nu-i,
În tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui...






Poezia Moș Crăciun de Octavian Goga




MOȘ CRĂCIUN



Moș Crăciun cu barbă albă, moș Crăciun cu traista plină,
Vechi stăpîn atît de darnic al copilăriei mele,
Azi la noi în sat te-așteaptă toată casa cu lumină,
Cu colinde și cu cîntec și cu crai ceteți de stele.



Tu te furișezi în taină pe la fiecare poartă,
Cu pășirea ta tiptilă nu lași urme pe zăpadă,
Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsiților de soartă,
Cînd lași binecuvîntarea peste capul lor să cadă.




Tu cobori și-n sara asta, tu cobori ca totdeauna,
Pe pămîntul greu de rele, sol bătrîn de gînduri bune,
Și-nveșmînți c-un văl de pace răzvrătirea-n-viforată...
Cum te-așteaptă-n sat la mine !... Du-te, du-te, Moș Crăciune...



De nu ți-o fi peste mînă treci și pe la casa noastră,
Biată mama-ngîndurată azi e singură la masă,
Tu măcar o rază-n suflet îi trimite pe fereastră,
Cînd vezi neatins și vinul și colacul de pe masă.




Apoi pleacă, Moș Crăciune... pe oriunde-și duce darul
Bătrîneasca și cinstita și curata noastră lege ;
Numa-n lumea mea străină nu-ncerca să treci hotarul,
Căci și inima și casa ți-s închise-aici, moșnege !...





poezia moș crăciun de octavian goga










Poezia Mușat Și Ursitorile de Mihai Eminescu




MUȘAT ȘI URSITORILE


Sub vîntul rece-al amorțitei ierne
Își pleacă codrul crengile-ncărcate ;
Sub alba-i haină cîmpul se așterne,


Cu stele dulci e bolta presărată ;
Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,
Prin rumeni aburi luna se arată


Iar din bordei ce sta lîngă cărare,
Prin ochiul prins unei ferești rotunde
Se-aude plîns, se vede luminare


Și în căldura locuinței ascunde
O mamă mișc-un leagăn cu piciorul
Și la scînciri c-un cîntec ea răsp


 Și-au adormit încet, încet feciorul,
- Sub a lui leagăn a împins o piatră -
Gîndirea ei spre viitor ia zborul.


Mai licuresc cărbuni colo, pe vatră,
Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,
Din codri lupii urlă, cînii latră.


Ea doarme-adînc cu brațe-n jos lăsate,
Dară prin somn stă țintă să privească :
Un mîndru vis în sufletu-i străbate.


Da, cînd a fost copilul să se nască,
Opri Orion ale sale pasuri
Ca soarta-n lume el să i-o croiască.


Jur-împrejur se auziră glasuri
Și s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.


Șoptind ușor treceau cu pas feeric
Pe lîngă leagăn dînd mereu ocoale :
Trei umbre albe ies din întuneric,


La cer ridică brațele lor goale,
Ușoare - parc-ar fi de vînt plutite,
Descînt copilu-n somn să nu se scoale.


Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu cîte daruri lui i-au fost menite


I-aduc comori, viață lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe,
Din ochii lor, adînc-adormitorii.


Pe părul lor - mărgăritare-n boabe -
Bălai și moale ca și auru-n spice
Scînteie-n umbră ale lor podoabe.


Copilul doarme, ele fac să pice
Deasupra-i flori, se pleacă să-l menească.
Înconjor leagănul și-ntîia zice :


- Să fii frumos și fața ta lucească,
Precum în cer e numai unul soare,
Un soare fii în lumea pămîntească.


- Puternic fii - i-a zis cea următoare ;
Și biruind vei merge înainte,
Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.


A treia zise tainic : - Fii cuminte,
Pătrunzător ca și lumina mare,
Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte.


Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,
Împreunîndu-și mînile-amîndouă,
Ea în genunchi se roagă-n gura mare :


- O, ursitori, a căror daruri plouă
Asupra lumii-ntregi, stați o clipă
Și ascultați rugarea spusă vouă.


Nu bunătăți cari se trec în pripă
Să îi menească sfînta voastră gură,
Nu bunătăți supuse la risipă.


Puternici, mari, frumoși atîția fură,
Înțelepciuni, comori le-ați dat multora
Și toate, vai, cu vremea se pierdură.


Lui dăruiți ce nu ați dat altora,
Un dar nespus de scump ce n-are nume
Ca să răsar-asupra tuturora...


Atunci la ruga nențeleptei mume,
Zîna privi adînc și trist ca s-o priceapă :
- Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e ?



Tot ce e om se naște și se-ngroapă,
Fie-n colibă, fie-n vechi castele,
Pe culmi de munte ori la mal de apă.


Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,
Același vis îi sună în ureche,
A lor vieți sunt pururi tot acele.


Pe cînd sunt tineri se adun pereche,
La joc, la viață și la danț s-adună,
Bătrîni fiind vorbesc de vremea veche.


Și lui ursit-am tot o viață bună
Și măsurată pe un pic de vreme,
Să aibă ziua soare, noaptea lună !


Căci de ar fi încoronat de steme
Sau pe pămîntul gol de și-ar așterne,
Tot viață și tot moarte-o să se cheme.


Tu chemi blestemul nenduratei ierne
Pe capul lui cel tînăr, nențeleapt-o !
Tu-i ceri durerea unei vieți elerne.


Da, sus la cer privirea ta îndrept-o !
Plinită e dorința ta nebună.
Și ziua neagră peste el așteapt-o.


Căci i s-a dat să simtă-ntodeauna
Un dor adînc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una


Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinereță neînbătrînită
Îi dăruim și viață făr` de moarte.


Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ca în cer se suie
A unei stele de demult pierite :


El n-a fost cînd era, el e cînd nu e.




Poezia Scrisoare de Octavian Goga




SCRISOARE

Contesei de Noailles,
Născ. Principesa Brîncoveanu.
Brîncoveanu Constantin,
Boieri vechi și domn creștin...

Cîntec din Bătrîni.


Îți recitesc răvașu-n franțuzește
Cu slova lui muiată-n ironie
Și, nu știu cum, un gînd mă ispitește...
Mă iartă, doamnă, că ți-l spun și ție...



Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu știi nimic, nimica nu te doare ;
Nici Dunărea nu-ți plînge la fereastră,
Nici munții mei nu pot să te-nfioare...




Nu ne-nțelegei nici visul, nici cuvîntul,
Nici cîntecul tu nu ni-l poți cunoaște...
Din țara ta ți-a mai rămas pămîntul,
Ai grîu în el, dar și-ai uitat de moaște...



Abia o dat', cînd te cheama Bizanțul,
Ai poposit la noi o clipă, două :
Verigă mîndră ce te-ai rupt din lanțul
Unor vieți atît de scumpe nouă...




De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Cînd cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ți par cuvintele aceste
Și rîzi de noi, odraslă basarabă...




Rîzi în zadar ! Trecutul ne-nfășoară
Oricît de mult i-am surghiuni din minte...
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Și noi mințim, dar sîngele nu minte !




Ei vin la noi... - Ș-acolo-n metropolă,
Pe malul Senei, umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creștete bronzate...




Cîți logofeți și vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate...
Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un țintirim de suflete uitate...




Cînd vei simți o jale vag-adese
Și-n liniștea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri nențelese,
Nu te mira : Sunt Brîncovenii, doamnă !




Poezia Carmen Laboris de Octavian Goga




CARMEN LABORIS



Veniți în horă de frăție
Străvechii cîmpului străjeri,
Ce ocrotiți de-o veșnicie
A muncii rodnice dureri.
Veniți, plugari, veniți oștenii
Celui mai vechi și sfînt război,
Tovarăși buni ai Cosînzenii,
Veniți cu noi !





În goana vieții-nviforată
Strigați: Plugarii-n veci nu pier,
Căci lor pămîntul sfînt li-e tată,
Și frate soarele din cer.



În casele cu grinzi bătrîne
Voi rostul lumii așezați.
Sus, dătătorilor de pîne,
În patimi și credințe frați,
Voi, platnici de sudori și sînge,
Voi, cei bogați și totuși goi,
Veniți să ne-nvățați a plînge,
Veniți cu noi !




Veniți, stăruitoare gloată,
Strigați s-auză mici și mari :
E răzimată lumea toată
Pe palme aspre de plugari !



Năpraznic vifor de dreptate
Vă doarme-n sufletu-nnoptat,
Și spală lumea de păcate
Cînd rele mîni l-au deșteptat,
De grele vremi de mai-nainte
De-al răsplătirii greu șuvoi,
Veniți, aducători aminte,
Veniți cu noi !




Strigați să știe largul zării,
S-auză toți cîți trag în jug :
Că focul roș al răzbunării
Topește firele de plug !




Poezia Momente Biografice de Nicolae Labiș






MOMENTE BIOGRAFICE





Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai
Zdrelindu-ți-o, cu flăcări primejdioase, casa.
E semn de neastîmpăr și de noroc - să-l ai
Pînă cînd neagra doamnă o să-și învîrtă coasa.




Tu ai luat mistria și gurile spărturii
Le-ai astupat croindu-ți sălașul iar curat,
Orgolios cerîndu-i în viitor naturii
Un semn mai nobil și mai cizelat.

Poezia Minunea De Atunci de Nicolae Labiș





MINUNEA DE ATUNCI



Am umblat toată ziua prin codrii pletoși.
Ascultam cum un cîntec semeț se porni pe
Înaltele creste. Sălbateci cocoși
Cîntau și băteau din vînjoase aripe.




Către școală, la tîrg, voi porni în curînd...
Sufla prin frunzare o boare subțire,
Treceam pe cărări murmurînd, lăcrimînd,
Și mîngîiam copacii pentru despărțire.




Seara am spălat căruța, am țesălat calul
Păstrîndu-mi pe palme mirosu-i plăcut,
M-am urcat pe cuptor, pentru ultima oară,
Pe culcușul bătrîn și fierbinte de lut.




Cu seara-mpreună au intrat în odaie
Vecinul și alți oameni mulți de prin sat.
Aveau frunți luminate de flacăra lămpii
Și-au început să vorbească frumos și ciudat.




O, fapte ce-atunci lunecarăți în preajmă-mi,
Retrăite în mine sens nou căpătați !
Stînile noi, voia bună din sate
Se nășteau seara ceea sub ochii-mi mirați...




Simțeam cum un somn liniștit mă învăluie,
Cum pleoapele grele încet se închid.
Știam eu atunci că îmi străjuie somnul
Întîia ședință din sat, de partid ?




Știam că pornirea din munte în lume,
Că drumul cel lung ce apoi îl bătui
Prin holdele cărții și ale poemei
Pornise simboli sub flamura lui ?




În zori, rourați, sclipeau umed mălinii.
Căruța porni printre casele mici.
Simțeam eu atuncea ce vînt de schimbare
Nebănuită plutește aici ?




Și tata privea împrejuru-i. Ogoare
Ciuntite. Ttanșee. Urme vechi de prăpăd.
Tăcea. Și eu cred c-avea plină privirea
De minunea ce astăzi în sat eu o văd.




Poezia Despărţire Mihai Eminescu



                                                              
DESPĂRŢIRE


                                       
Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta ;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.


                                       
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc ?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pîrău :
La ce startonicia părerilor de rău,
Cînd prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi ?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi ?
Totuna-i dacă astăzi sau mîne o să mor,
Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Cînd voi să uiți norocul visat de amîndoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi cînd anii mîndri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierți ?
Cu faţa spre părete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochiilor lumini,
Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt ?
Cerşi-vor pentru mine repaosul de mine-aproape,
Să-mi spui al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pămînt
Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi la vînt...
Ci tu rămîi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil,
Din cît eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai ştii de mine,că nu m-oi şti nici eu.



Poezia Mănuşa de Mihai Eminescu



                                                                  
       MĂNUŞA
                                                         
(DUPĂ FR.SCHILLER)


                                          
Lîng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrjur dei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.


                                           
Regele dă semn cu mîna, sare-o poartă din ţîţîne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturînd-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.


                                           
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care cînd pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvîrteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lîngă el.


                                          
Regele mai face-un semn,
Şi pe două părţi deschise
Se azvîrl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimioasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzînd de dorul de-a se sfîşia-ntre ele,
Se aşează.


                                          
O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu ;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătîndu-şi joc,
Cavalerului Detorges :
,,Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică !"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa i-o ridică.


                                          
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Că-i promite că norocu-i e aproape. -
Dar mănuşa el în faţa i-o aruncă :
,,Doamna mea, o mulţămire ca acesta n-o mai voi !"
Şi-o lăsă numaidecît.