Poezia Flori de Mac de Lucian Blaga




FLORI DE MAC


În frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile - și-o ne-nțeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară
flori de mac.



Aș vrea să vă cuprind,
că nu știu cum, petalele ce le purtați,
îmi par urzite
din spuma roșie
a unui cald și-nflăcărat amurg de vară.



Aș vrea să vă culeg în brațe
feciorelnicul avînt,
dar vi-e atît de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc
o, nici la pieptul gîndurilor mele să vă strîng.



Și-aș vrea să vă strivesc
că sunteți roșii, roșii
cum n-au putut să fie pe pămînt
decît aprinșii, marii stropi de sînge, ce-au căzut
pe stînci
și pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
cînd s-a-ngrozit de
moarte.



Poezia Dați-mi Un Trup Voi Munților de Lucian Blaga



DAȚI-MI UN TRUP VOI MUNȚILOR


Numai pe tine te am trecătorul meu trup
și totuși
flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe frunte și-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strîmt pentru strașnicul suflet
ce-l port.


Dați-mi un trup
voi munților,
mărilor,
dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin !
Pămîntule larg fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năpraznice inimi,
prefă-te-n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic !


Prin cosmos
auzi-s-ar atuncia măreții mei pași
și-aș apare năvalnic și liber
cum sînt
pămîntule sfînt.


Cînd aș iubi,
mi-aș întinde spre cer toate mările
ca niște vînjoase, sălbatice brațe fierbinți,
spre cer
să-l cuprind.
mijlocul să-i frîng
să-i sărut sclipitoarele stele.


Cînd aș urî,
aș zdrobi sub picioarele mele de stîncă
bieți sori
călători
și poate-aș zîmbi.


Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.



Poezia La Mînăstire de Lucian Blaga



LA MÎNĂSTIRE



De trei zile luna crește ca un fagure
de miere într-un stup.


La mînăstire vine-o babă. Zice :
,,Stareț purtător de bolți cerești,
să faci o rugăciune
de ieșirea suflețelullui din trup”.


,,Pentru cine ?”


Luna - s-a coborît pe-o biblie
și de pe file
privește înapoi la chipul ei spre cer.



Cu miros de ger în lînă vine un bătrîn.
Îi sunt obraji zdrențuiți
întocmai ca un prapur vechi :
,,Părinte bun, ți-aduc o pîine și un strop
de vin, ca să se roage la altar blîndețea ta”.


,,Pentru cine ?”


,,Pentru turma de oițe.”


Într-un tîrziu o fată. Stele care cad
sau poate-un vînt de toamna-ar ști să spună
c-a fost frumoasă fata mai demult.
Zice :
,,Să ții o liturghie, stareț sfînt”.


,,Pentru cine ?”


,,Pentru - gîndul meu.”


Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu.


Poezia Din Copilăria Mea de Lucian Blaga



DIN COPILĂRIA MEA


( Pentru mica mea nepoțică Gigi
căreia nu-i plac decît versurile
cu rimă. )


Pășteam cu alții gîștele-n ariniști.
Cu gîngurit de aur îmi venea cîte-un boboc
și îmi prindea cu prietenie-n cioc
sfîrcul urechii,
și plopii tremurau, străvechii.


Cînd toropim priveam prin gene
cum boii se mișcau prin flori de sînziene
pe sub sălcii,
mă miram că ei nu văd
cu vîrful coarnelor ca melcii,
și boii - boii-și rumegau căldura pe sub sălcii.


Cînd mă trînteam în pajiște pe spate
cu ochii către bolta în senin,
mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,
lin
răzimat pe coate.


Și-mi mai aduc aminte :
într-un lan de cînepă
o sperietoare pestriță de paseri
se sprijinea
în par ca vînturi s-o alinte.
Ciorchine de turbări aveai cercei,
o vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei.
Rîdeau copiii toți de ea,
dar mie mi-era milă
și-o iubeam.


Eram mic
și singur socoteam : ea mi-e aproapele
și o iubeam.
Și mă credeam un mucenic.


Poezia În Lan de Lucian Blaga






ÎN LAN



De prea mult aur crapă boabele de grîu.
Ici-colo roșii stropi de mac
și-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strînge cu privirea snopii de senin ai cerului
și cîntă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinți, fără mustrări, fără căinți
și fără-ndemnuri, numai trup
și numai lut.
Ea cîntă
și eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naște sufletul.













Poezia Gîndurile Unui Mort de Lucian Blaga



GÎNDURILE UNUI MORT


De mînă-aș prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pămînt ?
Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri
și din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri ?


 Tu inimă ești liniștită-acum !
Mult a trecut
de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineață
și-o suferință veche-n orișice amurg ?
O zi ?
sau poate veacuri ?


Un stînjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sîni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aș întinde mîna și le-aș strînge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pămîntul poate nu mai are flori.


Gîndul meu și veșnicia seamănă
ca niște gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei ?


Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie pașii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă și ea
de sute și de mii de ani ?
Să fie pașii mici și guralivi ai ei,
sau poate pe pămînt e toamnă
și niște fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormînt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine ?


Poezia Leagănul de Lucian Blaga




LEAGĂNUL


Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.


Pe dealuri zorile ăși deschideau pleoapele
și ochii înrișiți de neodihnă.


Pierdut - m-am întrebat :
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări ?


Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindăm cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și șeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.


L-am privit cu gîndul larg deschis.
Era leagănul,
în care-o mînă-mbătrînită azi de soarta mea
mi-a legănat
întîiul somn și poate-ntîiul vis.


Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet, încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit
și-n hohote
am început să plîng deasupra leagănului meu.


Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de rîs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrîn
cu mînile pe mine însumi
- ca prunc.


Poezia Vară de Lucian Blaga





VARĂ



La orizont - departe - fulgere fără de glas
zvîcnesc din cînd în cînd
ca niște lungi picioare de păienjen - smulse
din trupul care le purta.



Dogoare.


Pămîntu-ntreg e numai lan de grîu
și cîntec de lăcuste.



În soare spicele își țin la sîn grăunțele
ca niște prunci ce sug.
Iar timpul își întinde leneș clipele
și ațipește între flori de mac.
La ureche-i țîrîie un greir.








Poezia Veniți După Mine Tovarăși ! de Lucian Blaga



VENIȚI DUPĂ MINE TOVARĂȘI !

( Prietenilor Mai )

Veniți lîngă mine tovarăși ! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
și-n gușe de viperi veninul.


C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsîndu-mă singur,
cu plînsul,
cu voi,
și cu toamna.


Veniți mai aproape ! - și cel care are
urechi de-auzit să audă :
durerile nu sunt adînci decît atuncia cînd rîd.
Să rîdă deci astăzi în mine
amarul
și-n hohote mari să-și arunce pocalul în nori !


Veniți lîngă mine, tovarăși, să bem !
Ha, ha ! Ce licărește-așa straniu pe cer ?
E cornul de lună ?
Nu, nu ! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu brațul de fier.


Sunt beat și așa aș vrea să dărîm tot ce-i vis,
ce e templu și-altar !


Veniți lîngă mine, tovarăși ! Ca mîne-o să mor,
dar vă las moștenire,
superbul meu craniu, din care să beți
pelin cînd vi-e dor de vieață,
și-otravă
cînd vreți să-mi urmați ! - Veniți după mine tovaroși !



Poezia Amurg de Toamnă de Lucian Blaga





AMURG DE TOAMNĂ



Din vîrf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-ațîță
jeraticul ascuns
sub vălul lor subțire de cenușă.




O rază
ce vine goană din apus
și-adună și se lasă tremurînd
pe-o frunză :
dar prea e grea povara -
și frunza cade.



O, sufletul !
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adînc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină :
s-ar prăbuși.

E toamnă.




Poezia Înfrigurare de Lucian Blaga




ÎNFRIGURARE



Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strîng lacrimi de văpaie :
licurici.



Pe coastă-n vreji de nouri
crește luna.



Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
și din spuma de lumin-a licuricilor verzui
ți-adun în inimă surîsul.
Gura ta e strugure-nghețat.



Numai marginea subțire-a lunii
ar mai fi așa de rece
- de-aș putea să i-o sărut -
ca buza ta.

Îmi ești aproape.

Prin noapte sunt o pîlpîire de pleoape.


Poezia Pan de Lucian Blaga




PAN


Acoperit de frunze veștede pe-o stîncă zace Pan.
E orb și e bătrîn.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.



Stropi calzi de rouă-i cad pe buze :
unu,
doi,
trei.
Natura își adapă zeul.



Ah, Pan !
Îl văd, cum își întinde mîna, prinde-un ram
și-i pipăie
cu mîngîieri ușoare mugurii.


Un miel s-apropie printre tufișuri.
Orbul îl aude și zîmbește,
Căci n-are Pan mai mare bucurie,
decît de-a prinde-n palme-ncetișor căpșorul mieilor
și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lînă.



Tăcere.


În juru-i peșterile cască somnoroase
și i se mută-acum și lui căscatul.
Se-ntinde și ăși zice :
,,Picurii de rouă-s mari și calzi,
cornițele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară ?”



Poezia Stelelor de Lucian Blaga





STELELOR




C-o mare de îndemnuri și de oarbe năzuiți
în mine
mă-nchin luminii voastre stelelor,
și flăcări de ardoare
îmi ard în ochi, ca-n niște candele de jertfă.
Fiori, ce vin din țara voastră, îmi sărută
cu buze reci de gheață trupul
și-nmărmurit vă-ntreb :
spre care lumi vă duceți și spre ce abisuri ?
Pribeag, cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet
și străbătut de-avînt alerg, dar nu știu - unde.
Un singur gînd mi-e rază și putere :
o stelelor nici voi n-aveți
în drumul vostru nici o țintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea ?












Poezia O Toamnă Va Veni de Lucian Blaga




O TOAMNĂ VA VENI



O toamnă va veni cîndva tîrziu,
cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd
și strîns vei atîrna de mine cum atîrnă o cunună
de flori uscate
de stîlpul alb de marmoră al unei cripte.





O toamnă va veni și-o să-ți despoaie
de primăvară trupul, fruntea, nopțile și dorul
și-ți va răpi petalele și zorile
lăsîndu-ți doar amurgurile grele și pustii.




O toamnă va veni și mașteră,
din toate florile ce le-ai avut vreodată
numai pe-acelea n-o să ți le ia,
ce-o să le-așterni peste mormînturile tututror
acelora, care se duc pe veci
cu primăvara ta.







Poezia Pax Magna de Lucian Blaga



PAX MAGNA


De ce-n aprinse dimineți de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pămînt
și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol ?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei ?


De ce în nopți adînci de iarnă,
cînd sori îndepărtați s-aprind pe cer
și ochi de lupi prădalnici pe pămînt,
un glas îmi strigă ascuțit din întuneric,
că dracul nicăiri nu rîde mai acasă
ca-n pieptul meu ?


Pe semne - învrăjbiți
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana
au înțeles că e mai mare fiecare
dacă-și întind de pace mîna. Și s-au împăcat
în mine : împreună picuratu-mi-au în suflet
credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.


Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii, de cînd îngerii
strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,
de cînd cu ochii de otravă șarpele pîndește
călcîiul adevărului să-l muște-nveninîndu-l.







Poezia Dorul de Lucian Blaga





DORUL



Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Și totuși de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi
pribeag pe-un alt pămînt.




Femeie,
ce mare porți în inimă și cine ești ?
Mai cîntă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascul
și clipele să-mi pară niște muguri plini,
din care înfloresc aievea - veșnicii.














Poezia Primăvară (2) de Lucian Blaga






PRIMĂVARĂ



Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul
printre ramuri și pe fire de paianjen
cîntă bietul ca pe-o harfă.




Albi pe fruntea te-și deschid subțirile pleoape
trandafirii,
fragezi ca fiorii unor tăinuite presimțiri,
tremurînd de neastîmpărul ce-ți joacă
viu și cald în vine.



Lacomi și flămînzi îmi strigă ochii,
veșnic nesătui ei strigă
după ochii tăi - scăpărătorii -
cari de luminoși, ce-ți sunt copilo,
nu văd niciodată umbre.








Poezia Legendă de Lucian Blaga





LEGENDĂ



Strălucitoare-n poarta raiului
sat Eva.
Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă
și visătoare
mușca din mărul,
ce i l-a-ntins ispita șarpelui.
Fără de veste
un sîmbure i-ajunse între dinți din fructul blestemat.
Pe gînduri dusă Eva îl suflă în vînt,
iar sîmburele se pierdu-n țărînă, unde încolți.
Un măr crescu acolo - și alții îl urmară
prin lungul șir de veacuri.
Și trunchiul aspru și vînjos al unuia din ei
a fost acela,
din care fariseii meșteri
ciopliră crucea lui Isus.
Oh sîmburele negru aruncat în vînt
de dinții albi ai Evei.











Poezia Noapte de Lucian Blaga





NOAPTE




Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară,
cu un surîs amețitor tu-mi răscolești
tot furnicarul de porniri,
cari nu-și mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea limpede a zării
biruitoare mă privești
și-n ochii mei te oglindești
strălucitoare, mîndră și păgînă.
Iar eu încet, nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbrățișînd cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surîsul tău, iubirea și umina ta -
pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopții
pocalele de vin ca niște ochi de fiară.













Poezia Inima de Lucian Blaga



INIMA


O, inima ! Mărturisi afunde ard în ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
și-n înțelesuri mari
zvîcnea i-o destram.


O, inima :
nebună, cînd se zbăte-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul,
în care Prometeu a coborît din cer
aprins jar, ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile se ridicau peste Olimp
și-și ascundeau în poală stele
ca un zgîrcit comoara sa de aur.


O, inima : cînd para ea și-o năbușește
c-un giulgiu de liniște,
atunci îmi cîntă,
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrima curată ca lumina
din ochii celui dintîi sfînt și mare visător,
care-a simțit îmbrățișarea veșniciei
și straniul fior
al înțelesului ce stăpînește deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, mare.


O, inima : cînd pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneață
că peste veacuri lungi și goale și pustii,
cînd Dumnezeu se va-ndemna,
să fac-o altă lume
și-o omenire
din neamuri mari de zei,
Stăpînul bun va lămădi atunci din lutul ei
pe noul Adam.



Poezia Ghimpii de Lucian Blaga





GHIMPII



Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atîția ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s - muguri -
și-au să înflorească.




Te-am întîlnit apoi pe tine. O, cîți ghimpi,
cîți ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi -
credeam, c-o să-nflorească.




Azi toate astea-mi trec
pe dinainte și zîmbesc. Zîmbesc
și hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vîntului. Eram copil.







Poezia Veșnicul de Lucian Blaga





VEȘNICUL



Nedumerit îl cauți și dibuind în întuneric
i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii,
avîntul îl presimte-n zilele de mîne
și-n nopțile, ce-au fost, găsește-l resignarea.
Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă.
Nu-l vede nimeni, nimeni -
și totuși află-l fiecare,
așa cum eu îți aflu buzele pe întuneric,
iubita mea, în miez de noapte, cînd șoptim
în taină vorbe mari despre-nțelesul vieții.



















Poezia Visătorul de Lucian Blaga





VISĂTORUL




Spînzurat de aer printre ramuri
se frămîntă în mătasa-i
un paianjen.
Raza lunii
l-a trezit din somn.
Ce se zbate ? A visat că
raza lunii-i fir de-al lui și
cearc-acuma să se urce
pînă-n ceruri, sus, pe-o rază.
Se tot zbate îndrăznețul
și s-azvîrle.
Și mie-e teamă
c-o să cadă - visătorul.














Poezia Eva de Lucian Blaga





EVA



Cînd șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas, ce răsuna
de printre frunze ca un clopoțel de-argint.
Dar s-a-ntîmplat că-i mai șopti apoi
și ceva în ureche
încet, nespus de-ncet,
ceve ce nu se spune în scripturi.




Nici Dumnezeu n-a auzit, ce i-a șoptit anume,
cu toate că a ascultat și el.
Și Eva n-a voit s-o spună nici lui
Adam.




De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină
și-și mișcă geana parc-ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.




Poezia Cresc Amintirile de Lucian Blaga





CRESC AMINTIRILE




Într-un amurg sunt ani de-atunci, mi-am zgîriat
stăruitor
în scoarța unui arbor - numele -
cu slove mici, stîngace și subțiri.
Azi îți tai și tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștrengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adînci și uriașe.

















Poezia Martie de Lucian Blaga






MARTIE



Din caier încîlcit de nouri
toarce vîntul
fire lungi de ploaie.
Flușturatici fulgi de nea
s-ar așeza-n noroi,
dar cum li-e silă - se ridică iar
și zboară să-și găsească
ciub pe ramuri.
Vînt și-i frig
iar mugurii
prea lacomi de lumină
își zgulesc acum
urechile în guler.














Poezia Scoica de Lucian Blaga





SCOICA


C-un zîmbet îndrăzneț privesc în mine
și inima
mi-o prind în mînă. Tremurînd
îmi strîng comoara la ureche și ascult.



Îmi pare
că țin în mîni o scoica,
în care
prelung și neînțeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.




O, voi ajunge, voi ajunge
vreodat' pe malul
aceli mări, pe care azi
o simt,
dar nu o văd ?










Poezia Lumina Raiului de Lucian Blaga





LUMINA RAIULUI




Spre soare rîd !
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume și-s păgîn !
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atîta rîs făr' de căldura răului ?
Și-ar înflori pe buza ta atîta vrajă,
de n-ai fi frămîntată,
Sfînto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului ?
Ca un eretic stau pe gînduri și mă-ntreb :
De unde-și are raiul -
lumina ? - Știu : Îl luminează iadul
cu flăcările lui !















Poezia Nu-mi Presimți ? de Lucian Blaga





NU-MI PRESIMȚI ?



Nu-mi presimți tu nebunia cînd auzi
cum murmură vieața-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peșteră răsunătoare ?




Nu-mi presimți văpaia cînd în brațe
îmi tremuri ca un picur
de rouă-mbrățișat
de raze de lumină ?




Nu-mi presimți iubirea cînd privesc
cu patimă-n prăpastia din tine
și-ți zic :
O, niciodată n-am văzut pe Dumnezeu
mai mare ! ?







Poezia Fiorul de Lucian Blaga





FIORUL



E moarte-atunci la căpătîiul meu ?
În miez de noapte,
cînd luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,
cînd zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt cîteodată un fior
din creștet străbătîndu-mi trupul,
întocmai ca și cum mîni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheață.




E moartea-atunci la căpătîiul meu ?
Și în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte ?












Poezia Dar Munții - Unde-s de Lucian Blaga



DAR MUNȚII - UNDE-S


Din strșina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul își zice :


Eu am crescut hrănit de taina lumii
și drumul meu îl ține soarta-n palme,
nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte
și-n pieptu-mi larg
credința mea o sorb puternică din soare.


Din strașina curat-a veșniciei
cad clipele ca picurii de ploaie.
Ascult și sufletul se-ntreabă :


Dar munții - unde-s ? Munții,
pe cari să-i mut din cale cu credința mea ?


Nu-i văd,
îi vreau, îi strig și - nu-s !







Poezia Mi-aștept Amurgul de Lucian Blaga





MI-AȘTEPT AMURGUL



În bolta înstelată-mi scald privirea -
și știu că și eu pot
în suflet stele multe, multe
și căi lactee,
minunile-ntunericului.
Dar nu le văd,
am prea mult soare-n mine
de-aceea nu le văd.
Aștept să îmi apună ziua
și zarea mea pleoapa să-și închidă,
mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
și să răsară-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încă niciodată
nu le-am văzut.











+

Poezia Lacrimile de Lucian Blaga



LACRIMILE


Cînd izgonit din cuibul veșniciei
Întîiul om
trecea uimit și-ngîndurat prin codri ori pe cîmpuri,
îl chinuiau mustrîndu-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
și omul cel dintîi, pribeagul, nu știa să plîngă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întîiul om
căzu cu fața-n pulberea pămîntului :
,,Stăpîne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință înpăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei și nici nori.
căci vezi - lumina lor mă doare”.



Și-atuncia Milostivului într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.












Poezia Frumoase Mîni de Lucian Blaga





FRUMOASE MÎNI




Presimt :
Frumoase mîni, cum îmi cuprindeți astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
așa îmi ține odată
și urna cu cenușa mea.



Visez :frumoase, cînd buze calde-mi vor sufla
în vînt cenușa,
ce-o s-o țineți în pălmi ca-ntr-un potir,
veți fi flori,
din care boarea-mprăștie - polenul.



Și plîng :
veți fi încă așa de tinere atunci, frumoase mîni.









Poezia Liniște de Lucian Blaga



LINIȘTE


Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.


În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cîntec cîntă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.


Se spune că strămoși, cari au murit fără de vreme,
cu sînge tînăr încă-n vine,
cu patimi mari în sînge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
vieața netrăită.


Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.


O, cine știe - suflete-n ce piept îți vei cînta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric - dorul sugrumat
și frînta bucurie de vieață ? Cine știe ? Cine știe ?


Poezia Noi și pămîntul de Lucian Blaga





Atîtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopții ține parcă-n mîni pămîntul
și suflă peste el scîntei ca peste-o iască
năpraznic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atîtea stele, tînărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n brațe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind,
ca să-ți topes zăpada umerilor goi,
și ca să-ți sorb, flămînd să-ți mistui
puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul.
În zori cînd ziua va aprind noaptea,
cînd scrumul nopții o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori de zi aș vrea să fim și noi
cenușă,
noi și - pămîntul.















Poezia La Mare de Lucian Blaga





LA MARE






Vîțe roșii,
vițe verzi sugrumă case-le-n lăstari sălbatici
și - vînjoși - asemenea unor polipi, ce-și
strîng în brațe prada.
Soarele în răsărit - de sînge-și spală-n mare
lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
stau pe țărm și sufletul mi-e dus de-acasă.
S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfîrșit și nu-și găsește
drumul înapoi.

















Poezia Din Părul Tău de Lucian Blaga




DIN PĂRUL TĂU



Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un văl, prin care nu putem străbate cu privirea,
păinjeniș, ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.



Și-acum, cînd tu-mi înneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu amețit de valurile-i negre și bogate,
visez
că vălul, ce preface în mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
și strig,
și strig,
și-ntîia oară simt
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.











Poezia Gorunul de Lucia Blaga




GORUNUL


 În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge.


Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge,
cu aripi moi atîta pace,
cînd zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă ?


O, cine știe ? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul, -
și liniștea
ce voi gusta-o între scîndurile lui,
o simt pe semne de acum :


o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
și mult
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.



Poezia Pămîntul de Lucian Blaga





PĂMÎNTUL



Pe spate ne-am întins în iarbă : tu și eu.
Văzduh topit ca cearta-n arșița de soare
curgea de-a lungul peste miriști ca un rîu.
Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul
și-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund.



N-avea să-mi spună
nimic pămîntul ? Tot pămîntu-acesta
neîndurător de larg și-ucigător de mut,
nimic ?



Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic și supus -
și pe sub glii ți-am auzit
a inimei bătaia zgomotoasă.


Pămîntul răspundea.






Poezia Vreau Să Joc ! de Lucian Blaga





VREAU SĂ JOC !



O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniță - încătușat.
Pămîntule, dă-mi aripi :
săgeată vreau să fiu să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decît cer,
de-asupra cer,
și cer sub mine -
și-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avînturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cîrtească :
,,Sunt rob în temniță !”












Poezia Lumina de Lucian Blaga



LUMINA


Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept cînd te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de vieață ?


Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul :
,,Să fie lumină !”


O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă :
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi,


o sete de lume și soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine știe ?


Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd - minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.






Poezia Eu Nu Strivesc Corola de Minuni A Lumii de Lucian Blaga




EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adîncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfînt mister
și tot ce-i ne-nțeles
se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari
sub ochii mei -
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.









Poezia Dig de Marin Sorescu



DIG


Dacă un deget ți-a rămas în mare,
Încă e ceva, un început de dig,
Uscatul înaintează mai ales
De pe limba înecatului,
Împingerea lui e o datorie de bun marinar,
Născut aici la țărm, lipit de corăbii.


Eram pe dig, eram dig, eram digul,
Începusem închegarea apelor măcar pe-o fîșie
Poți vorbi numai de pe teren solid,
Dar undeva în larg, las în urmă
Oamenii rezemați în linguroaie,
Care pot fi și lopeți și linguri propriu-zise
Pentru spart capul algelor cînd ies din marea ciorbă.


Prieteni, mi-ați dat o mînă de ajutor, adio,
Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiș,
Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură
Și iarăși scuipat și pus deasupra capului, năduf,
Și împins și iarăși respins
De apa sporită prin sudoarea frunții.


Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,
Pe care voi n-o puteți întrece, ori cu cîtă fiere,
Și o spaimă naturală, ca și cînd ar fi pe secate,
Și o lehamite să tot plescăi egal și să facă valuri
Și să sperie ciorile la toate țărmurile.
E timpul să mi se arate - aici ceva, cineva,
Am ajuns prin forțele mele atît de departe !
Să bată clopotele pentru ajungere, izbind cu limba în scoici
Mai sonore decît brozul, să prindă deci glas,
Pustiul de ape, sînt pregătit să ascult,
Cu tot felul de scoici pe mine, sînt însuși ecoul,
Întins pînă la limită - e timpul s-aud.
E liniște și digul din urmă se roade,
E singura mișcare, singura arătare, dărîmarea lui,
Ca un cuvînt care nu se mai poate traduce și nici gîndi
Am înaintat prea mult să mă mai pot salva
Am disprețuit prea mult corăbiile ca să mi le mai am la-ndemînă.


Cerul e nimic, pămîntul se scufundă,
Numai apa împotriva căreia am luptat.
Digul m-a despărțit pe mine de mine. Fără atingerea cu ceilalți
Mă topesc și mă scufund - am împins prea departe linia închipuită.
Sînt lucruri care nu se fac decît o dată fundamental,
De sub tălpi îmi e smuls ultimul fir de nisip,
Și cu toate acestea digul trebuie continuat
De la țipătul meu înainte.



Poezia Ulise de Marin Sorescu



ULISE


Cînd mă gîndesc ce mă așteaptă și acasă,
Porcii aceia de pețitori
Beți chiori, slinoși pe armurile din cuier
Jucînd toate ziua table
Pînă li se înmoaie și mușchii și zarurile, de-a valma.
Că numai de însurătoare nu mai sînt buni
Chiar de-ar cere în căsătorie o babă
Mai ceva decît Penelopa
( O fi îmbătrînit, într-adevăr și ea ? )


Și femeia aceea, plîngăreața, pe de altă parte,
Care țese-n neștire, de nervi,
De zgripțuroaică ce este, să încurce ea toate firele de pe lume !


Parcă văd că mă ia de la poartă-n primire :
- Unde-ai putut să fii acum ?
- Am făcut războiul Troii, nu fii scorpie...
- Bine, bine dar Agamemnon al Clitemnestrei
Cum de-a scăpat mai devreme, că a și putrezit pînă acuma.


N-ați avut același război ?
- Am rătăcit zece ani pe mare, întrucît Neptun...
- Fără Neptun, te rog, spune clar
Cu cine ?


Și chiar pînă acum ?
Chiar pînă acum ?
Ce mare-a fost aia ?


Of, să-mi fac o căsuță
Aici pe valuri,
Să-mi ridic un cort în colțișorul ăsta
Mai ferit
Între Scyla și Caribda.




Poezia Vagul de Marin Sorescu




VAGUL




Din păoate toate astea se vor publica într-o zi,
Și va dispare orice intimitate, ca spuma mării luată în palmă de Venus,
Imediat după ce se născuse din spuma mării,
Și cînd nu mai ținea în palme decît niște picături din mare.




Vorbele astea au fost născute spontan de dragul cuiva, în clocotul vieții,
Ca valul care se trezește visînd, legănător,
Sau făcute din birou ?
Nimeni nu va ști precis, va fi greu de controlat
Și nici eu nu țin bine minte.



Azi noapte a fost o furtună pe mare,
Schimbări importante la nivel de scoici,
Multe au venit să îngroașe nisipul pe plajă,
Perlele fărămițate mărunt vor fi luate pe tălpi duse departe,
Azi noapte tu te-ai transformat în simbol.









Poezia Către Mare de Marin Sorescu





CĂTRE MARE


Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Versurile căruia au lungimea țărmului românesc
Și cadența înfundată a valurilor așteptînd să se spargă gheața.
Poate care dai vechime de două mii de ani versurilor mele,
Împlîntat ca o piatră de hotar la marginea limbii române
Pescărușii te-au ales în prezidiul doinelor noastre
Pe care le-ai transcris în latinește și le-ai trimis pe vînt la Roma
Săpate în piatră să aștepte pe columnă prizonierii daci !
Tu ești primul topit de dor pe aceste meleaguri unde praful e dulce
Primul care te-ai încrezut copilărește în puterea de pierzanie a versului,
Și-n ajutorul străinătății.
Împăratul mai degrabă ți-ar fi trimis specialiști la
Tomis să-ți schimbe clima,
Decît să te mai vadă înapoi, amestecat cu slava ta aeriană în purpura ițelor sale.
Nimeni nu e mai potrivit să stea pe țărmul Pontului Euxin
Și să observe cum se transformă treptat în Marea Neagră, decît un poet
Și-a zis, el, dar un poet bun, faimos, pe cine să trimitem, pe cine să trimitem ?
Și-au căzut pe tine, Ovidiu,
Tu i-ai venit primul în minte pentru că tocmai deveniseși popular
Și erai pe toate buzele ca un dres dulce amar și asta te-a pierdut.
Elegiile tale îi plăceau lui Augustus, dar numai de departe
Avînd astfel și un efect curativ prescris de doctor
Îi dădeau o stare de melancolie sănătoasă, mai ales după masă cînd îl făceau să rîgîie...
Elegiile erau un medicament pe care i-l prescriseseră medicii, ca să salveze imperiul.
Chiar zicea : ,,De ce nu mai trimite băiatul acela nimic în ultima vreme,
Mai puneți-l la treabă, mai îmboldiți-l, să fie trist și pontic, iar m-am balonat, înghit aer”.
- Lumea nu știe de ce l-ați relegat, îndrăznea vreun senator, timid.
- Lăsați să se înțeleagă c-ar fi aduc pagube imperiului, zîmbea cinic împăratul.
- Morale sau materiale ? nu auzea bine înaltul slujbaș.
- Ei, de ce mă pui în dilemă ? Și de unelte și de altele, amestecate, să zicem, pagube amestecate,
Ovidiu a adus imense pagube materiale și morale latinității, indignînd cetățenii.
Parcă totuși morale ar fi mai potrivit - se răzbîndea peste o clipă - doar sîntem imperiu, nu ne
scumpim la cheltuiala unui poet
Dar sîntem dîrji la morală : așadar ne-a corupt tineretul.



A doua zi însă Augustus revenea șovăind :
Dealtfel nu dați nici un fel de explicații nimănui, momentan,
Pînă nu găsim ceva mai plauzibil. Și ca să schimbe vorba : Ce mai face Horațiu ?
- A început și acesta s-o cam ia razna știți, nu mai scrie ode,
A trecut pur și simplu la epode, scrie acum doar epode, niște bîiguieli sinistre.
Ce ne facem cu Horațiu, o să devină și acesta un caz cu epodele lui ?
- Mai lăsați-l, mai lăsați-l, să vedem cum se desfășoară, poate are talent
Pînă la urmă pe toate o să le plătescă Mecena și-a lui casă,
O să-i trimitem un centurion cu nota de plată.
Cît privește Ovidiu să mai stea la Tomis și să nu-l atingeți c-o floare.
Ne mai gîndim, mai medităm, mai consultăm augurii să nu luăm măsuri pripite mai ales c-un poet.
Au trecut două mii de ani și împăratul n-a găsit încă ceva plauzibil, se mai gîndește,
Dealtfel, Ovidiu, nu te descuraja, o să se revină asupra sentinței
A fost ceva trecător, ceva de conjuctură, ai răbdare
Se vor limpezi lucrurile, a fost ceva de conjuctură.
Mă întorc spre mare și vorbesc cu Ovidiu,
Poetul pe care pămîntul meu îl simte în nervuri și liniile norocului
Cînd își duce palma Dobrogei la tîmple.




Poezia Perpetuum Mobile de Marin Sorescu




PERPETUUM MOBILE



Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răatignit pe stînca aceea
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta :
- De ce ficatul ?



Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență :
- De ce ficatul ?
Aveam în cap o întreagă piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît :
- De ce ficatul ?



În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz.
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții,
De aceste cuvinte aproape onomatopeice :
- De-aia !



Acesta este și nu este un răspuns
La mistuituitoare întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase dic Caucaz,
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul său sfînt de replică :
- De ce ficatul ?



Poezia Bărăgan de Marin Sorescu






BĂRĂGAN




Țipătul de lehuză al cocorilor !
Ies să mă uit cum se naște ceața.
Cerul boltit ca o creastă de cocoș,
Aripile cocorilor se îmbucă pe zimți.
Urcă precum marfarul pe munte
Șirul lung de țipete de lehuză.




O noapte în Bărăgan
E cît șapte în adîncime.
Cineva umblă prin boșăția de cocori,
Cineva răscolește cu lopata
Hambarele de cocori de pe cer.
Capul îmi e un bob de grîu, încolțind
Și înfrățindu-se cu firele nevăzute
Care se zbat și țipă.









Poezia Amețeala de Marin Sorescu



AMEȚEALA


Marea ia pietre-n gură și-l îngînă pe Cicero,
Care era cam bîlbîit și-și hrănea bîlbîiala cu pietre de moară
De la țărm
Pentru că așa erau vremurile, confuze, se-ncălecau vorbele,
Și el trebuia să le domine.


Sau era vorba de Demostene ?
În orice caz, unul din aceștia doi, tuna și fulgera împotriva nedreptății.
Deastfel n-are nici o importanță, amîndoi au fost mari oratori,
Ce discursuri au mai tras ei împotriva mării !


Mai ales acela care zicea să se dărîme Cartagina
Cred că tot Demostene,
Cel căruia i s-a tăiat capul, și mîna dreaptă cu care gesticula.
De către ostașii lui Octavian Augustul
Care i-au zis : ,,Fără discursuri frumoase, să trecem la fapte”.


Și după aia au dărîmat și Cartagina, cum prevăzuse el, cum
Cobise el,
Sau poate... Marcus Porcius Cato ?
Naiba să-l ia, au fost mai mulți, toți aveau ceva măreț, și credeau în cuvînt,
Adică poți să scoți adevărul la lumină, bizuindu-te pe puterea demonstrației.


Quod erat demontrandum,
Din păcate după asta toți o sfîrșeau prost.
M-a impresionat cel mai mult soarta aceluia care și-a pus capul pe buturugă,
Filipicele lui clocotesc de-o sfîntă mînie,
Ca și sîngele lui țîșnind din beregata tăiată în mod absurd.
Doamne, cum se numea ? - știu că m-a impresionat foarte, foarte mult.


Nu te uita că vorbesc în dodii,
Oricum adevărul e la mijloc.
Tu ești mijlocul universului, tu ești adevărul, de aceea mă emoționez și mă bîlbîi.
Vino, să-ți spun asta la ureche.


Poezia Mergem După Bețe de Chibrituri de Marin Sorescu




MERGEM DUPĂ BEȚE DE CHIBRITURI




Mergem după bețe de chibrituri
își spun brazii-n fiecare dimineață
cînd pornesc pe munte-n sus
și vîntul le scapără cîte-o idee
pe frunte,



și răsar nori ca o magmă
pentru viitoarele planete
numai rășina plîngînd pe trunchiuri
știe că marea lor călătorie
dorul lor de arderi
sînt de mult plînse de noi
care stăm pe marginea prăpastiei


tu la un capăt al mesei
eu la celălalt.








Poezia Unde Zeu E Zamolxe de Marin Sorescu


UNDE ZEU E ZAMOLXE

Ultimile elegii au fost îngînate în bărbi de geții cei inspirați,
Ovidiul numai le-a transcris și le-a semnat într-o doară,
Cînd păru-nfoiat începuse să-l lase la tîmpla-ncruntată,
Pe care gînditoarea lui mînă o găsea-n zori de mileniu tot mai vastă.
Indiferente-i erau toate. Și-n neștire își ducea mîna la marea cea neagră
Pe care-o credea tîmpla lui, de zi tot mai cuprinsă de cețuri.


Localnicii aspri la vorbă, viersuind parcă trîntind de pe cai
Răstite ca gerul, sticloase și cu șapte tăișuri, cuvinte,
De dorul Romei ei nu se topeau ca ceara nici cum dar voiau ei să afle
Pe căi lunecoase - de plînset în pumni, numit văicărit elegie -
Cam ce ecou au jelaniile lor în străinătate, în caz de-o năpastă cumplită
Și de-a adevăratelea dacă ar plînge, aici la țărmul cu poale de valuri,
Unde zeu e Zamolxe cel proptit în săgeți, ca în coate, pe brînci
Peste praful otrăvii răscolite de venetice copile ?
Găsiseră geții în blîndul iubăreț, scriitor pe cărămida din vatră,
Un fel de burduf de tristețe, cimpoi ce răsuna la Roma.


Acesta-i pricina curată că luă drumul pe-a mării-ncrețire
Epistola-aceea, scrijelită în chiar limba getă, răstită la muzici :
Glas mare acolo se dă despre Istru, despre oi, praf de capre și purici.
Aceasta-i pricina curată că-n cetatea eternă epistola asta necitită se pierde.
Cu-ntreg praful pontic ce zace în ea tras deasupra-i.
O, tot ce trimis-a de la Tomis pe șleau de unde cumplit
Mai gîlgîie de povești și barbare eresuri de plai dobrogean, cu piciorul
În spuma de cer de pe mare, cu tîmpla în ochiul
Cel treaz în Zamolxe, pe-un pisc zis Ceahlău veghind printre cețuri !


Romanii eresul poetului scump cîtă vreme-i departe, nicicînd
Ei n-au știut firul să-l ia între deget și spre priceperea lor - și să-l tragă.
Ci-nțelegeau ei numa că frig e la Tomis, zăpada e toată din lume.
Că dîrdîie crivățul el însuși cînd bate de-i clănțăne șira
Spinării cu dinții din gura, făcînd tot un lanț tremurat peste vetre.
Dar vara sticloasă, hai jură pe mult încruntata sprînceană,
Aici unde se jură pe bărbi, spune cu mîna pe suflet, prietene scump,
Nu fu ea aidoma verilor mele, că scoica se sparge-n căldură pe-a plăjii dogoare ?


 Odraslele geților, copile roșcate, alături de pieile aspre de capra stînd leneș,
Întredeschid numai pleoapele, rușinate de propia lor goliciune frumoasă
Neîndrăznind cu întregi ochi o privi-o ; dar boarea întrece
Sfiala și rumene-s toate ca pîini aburind...
Cînd viscolul lupii-i răstoarnă-naintea căruții și vorbelor
Țurțuri le spune :
Astfel învoiți fură-n taină în răspăr zăbovnicul aici și gazdele sale cu inimă largă ;
Tot ce trimis e la Roma să fie din cale afară de trist și cumplit
Pe împărat să îl sperie crunt, cît o fi de August, dîrdîindu-l ca sloiul pe tron
Ca nu cumva ispitit cam ce face poetul
Să vină spre Tomis vreodată, cu zarvă de oaste și poftă prea mare.


Poezia Concentrare de Marin Sorescu



CONCENTRARE


O țară atît de mică !
Femeile au genele negre și lungi
Și ca să nu treacă peste graniță
Și le prind cu clame în ceafă, -
Genele lor prea lungi.


Apoi și morții
Sînt răscoliți din cînd în cînd
Și presați cu compresorul
Și cimentați
Pentru că țara e foarte mică.


Numai din cînd în cînd
Se sparg mormintele
Și se introduc țevi de canalizare
Și bei apa rece
Trecută prin craniul bunicului.


Ce rece e apa asta,
Cum vine cu crenguțe de brad,
Deși munții sînt foarte departe
Dar bunicul a călătorit pe acolo
Și toate i-au rămas în gînd.



Poezia Învierea Lui Lazăr de Marin Sorescu





ÎNVIEREA LUI LAZĂR



Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai cînd mă deconectasem !


Parcă mi se luase o ceață de pe ochi
Și-ncepusem să văd întunericul,
Luna e astfel, acum mi-am dat seama
Altele sînt încheieturile lucrurilor.



Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,
Mi se deslușise adevărata cîntare
Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gînd, desfășurîndu-se.



Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Și revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu ești cel care m-ai lovit atît de tare
Cînd ai făcut lespedea să se dea în lături.






Poezia În Cer de Marin Sorescu



ÎN CER


În cer sufletele
Se prezintă la poartă
Să-și ridice fiecare trupul,
Ajuns acolo mai tîrziu,
Din cauza anumitor formalități.


- Ce conține ? întreabă morocănos
Poștașul,
Mereu cu teamă să nu le încurce,
Să nu rîvnească unul
La trupul altuia, Doamne ferește,
- Alimente, răspund cei mai mulți,
Fier, plumb, aramă.
Ce să conțină ?


Alții - Imprimate
( Acestea sînt rupte la un colț
Pe unde li se văd într-adevăr
Coatele ).


Foarte puțini nu țtiu ce să răspundă,
Încep să se bîlbîie
Și sînt trimiși să se mai gîndească.


De aia zic, suflete al meu,
Uită-te bine la mine,
Să mă cunoști de pe acum
Și la întrebarea referitoare la conținut.
Să urli :
Absolut,
Care a mai fost în cer o dată
Și de nenumărate ori.

Poezia Nevermore de Marin Sorescu



NEVERMORE


Caut corbul descîntat de Edgar Allan Poe
Într-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decît poeții,
Trebuie să mai fîlfîie pe undeva,
Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie.


Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul.
Care se pricepea de minune la deducții macabre :
Acel nenorocit cuvînt, ,,Nevermore”,
De la care i s-a tras, cred eu, și moartea.
Aș dori să redeschid dosarul corbului.
Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină
Peste acest nenorocit ,,Nevermore”.


Las fereastra deschisă și ușa deschisă,
Să se facă din plin curent cu toată America
Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.
Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună,
,,Edgar Allan Poe”țip chemînd corbul,


Care de un secol vine la numele poetului, automat,
Automat ca țigara la cafea.
Și Corbul se arată generos, poate mai bătrîn, dar la fel de misterios.
Sîngele-mi înghețată în vine cînd îl privesc în ochi,
E chiar el, Coebul, Corbul lui Esgar Allan Poe !
Dă să deschidă pliscul - Nu-mi spune nimic, îl implor.


Pînă nu te întreb, nu te-am întrebat nimic,
Un singur lucru aș vrea să știu,
Numai tu ești în starea să-l spui,
Spune-mi pe șleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri.


Ce înseamnă acel nenorocit ,,Nevermore!?
În fond, acest ,,Niciodată”, intraductibil.
Pe care prin universități și laboratoare naivii
Încearcă să-l traducă electronic,
S-ar putea să fie o simplă onomatopee, o interjecție care ți-a scăpat întîmplător.


Văzîndu-l ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvîntul e antologic, ai intrat în istorie
Cu un singur cuvînt, acest ,,Nevermore”.


Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de cînd te tot caut.
Dar nu știu pe care să le iau de bune, nu e ușor.
Aveți încă multe probleme nerezolvate, dar altele sînt foarte rezolvate.


Spune-mi, pasăre sau demon, - dar mai întîi să închidă ușa
Și cu mîini tremurătoare zăvoresc ușa, la fereastră las să cadă oblonul sonor,
Spune-mi, te rog din suflet, spune-mi la ureche dacă ți-e teamă.


Are și un sens politic acest nenorocit ,,Nevermore”?
Atunci în cameră se făcu dintr-o dată beznă,
Corbul îți desfăcu aripile și sări să se uite în becul cel chior,
E o grevă la uzină electrică, îi spun, nu va dura un secol.


Corbule, să nu intrăm în panică ,,nevermore”.
De ce tresari ? Nu scîrțîie decît gangsterii prin dulapuri cu chei
Să-ți fure cifrul lugubrului ,,Nevermore”.


Groaza însă mă cuprinse și pe mine, deopotrivă, abia reușesc să aprind o lumînare
De la scăpărările de geniu ale lui Poe, cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.
O țin în mîna întinsă, ca pe o faclă, uite că port și eu
O faclă în mînă întinsă, pe acest pămînt primitor !
Lumînarea de ceară aruncă un cerc pîlpîit de lumină
Asupra pasării care stă cu ghearele strînse, ca un drac în aureolă
Nu te speria, nu țin să-ți dau lecții de statuie a libertății,
Spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul, duh de-ai fi, croncănitor !



Tu ai zbura într-un cerc iluzoriu, corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moștenitor ?
Și la patima fericirii ce ne mistuie creierul
Poate ai tu un răspuns, altul, decît acel nenorocit ,,Nevermore”.
Niagara nu e formată din speranțe care cad prea de sus, orice s-ar spune.
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,
Într-un vacarm al orașelor, ca un ospiciu, bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complect despre lume și societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor !



Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă să văd dincolo de al tău blestem ,,Nevermore”.
Observ că numai eu vorbesc - ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde luminam
Și în bezna asta cuvintele mele sună nu știu cum,
De ce taci ? Ți-ai impus să nu mai caști pliscul de teamă să nu te repeți ?
Sau e la mijloc o filozofie mai adîncă decît existențialismul
Care a venit și s-a dus de-atunci, îți spun în paranteză,
Ca și prohibiția. De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe !


Atunci corbul își ridică gheara de pe covorul prăfos,
Și-o duce la pliscul osos și îmbătrînit de rele.
Apropii lumînarea și văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu
Ținîndu-i strîns ciocul care filozofase atît de adînc.
Asta era, prietene, și cu o foarfecă la lumina lumînării pîlpîitoare,
Tai belgiugul de sfoară care prisese mușchi și rugină
Pe pliscul închis al prietenului croncănitor,
Și deodată răsună în încăperea de hotel un refren cunoscut : ,,Nevermore”.


,,Nevermore”, începu corbul, pe nerăsuflate,
Dînd din aripi și țopăind într-un picior,
,,Nevermore” în fața ușii, în fața oglinzii, a televizorului,
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”.
,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzești lumea !


Știam de mult acest monoton ,,Nevermore”,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepția lui modernă,
Ce interpretare i-ai dat, cînd i l-ai strecurat prima dată poetului cu ochi sticloși
Și ce sens are acum intraductibil bizar ,,Nevermore” ?


Țopăia și cu aripile mi-a stins lumînarea,
Și-n întuneric eram singur sub ploaia de ,,Nevermore”.
Am deschis fereastra cu mîna tremurătoare am dat de perete oblonul.


Ca o cobe, pasărea, sau dracul, s-a repezit afară, umplînd cerul de ,,Nevermore”.
Ce m-a apucat, mă gîndeam, îngrozit, la fereastră,
Să descifrez enigma sfixului negru, mesajul răscolitor ?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăși gura de cobe ?
Părea pecetluită pentru totdeauna și aproape nimănui
Nu-i mai venea-n minte acel vag, nenorocit ,,Nevermore”.


Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americi.
Ca ochii scrîșniți ai lui Edgar Allan Poe, cînd, primul, interogase corbul croncănitor.
,,Totdeauna”, strig eu atunci, inspirat, să restabilesc echilibrul,
Iată, corbule, sau cobe, sensul adevărat, răscolitor !
,,Totdeauna”, au reluat atunci mii de sirene din Aleska în Bufallo, în cor.


Mississippi și Missouri făceau valuri de slavă ecoului mîndru,
Cîmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi cu geniu la fiecare picior.
Zis-a corbul refugiat și el ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,
Zis-a corbul, cu gheara la inima mea și-a lui Edgar Allan Poe,
Zis-a corbul așa : ,,Nevermore”.


Poezia Astfel de Marin Sorescu





ASTFEL




De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Pînă la luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.




De la holdele din Bărăgan,
Cu spicul greu atîrnînd sus,
În vîrful înaltelor lănci
Pierdute cîndva de oastea lui Darius
Am știut că tot ce ne calcă pămîntul
Devine pașnică recoltă.




Astfel atenți
La tot și la toate
Am învățat mereu
Să fim veșnici.





Poezia Vîntul de Marin Sorescu





VÎNTUL




Strînge hîrtii
Le leagă cu sfoară,
Roșii hîrtii, albastre, verzi.
Scrise,
Cu pioneze în ele.




Se apleacă pe drum.
Peste cărți,
Toată viața,
Doamne, cîte hîrtii !
Cîte cîrte !




Le adună,
Le leagă cu sfoară.
Zi de zi, toată viața -
- Ce faci cu ele ? întrebi -
- Nimic, le arunc.




Poezia Hoții de Marin Sorescu





HOȚII



Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm
Și am trimis-o la țară
La un bunic.


La urmă am scris alta
Și i-am trimis-o mamei
S-o păstreze în pod.


Am scris după aceea vreo cîteva
Și, cu strîngere de inimă, le-am încredințat rudelor,
Care și-au dat cuvîntul c-o să aibă grijă de ele.


Și tot așa, pentru fiecare poezie nouă,
S-a găsit cîte un om care să mi-o primească.
Pentru că fiecare prieten al meu
Are la rîndul său un prieten,
Atît de bun încît să-i încredințeze taina.


Așa că nici eu nu mai știu acum
Unde mi se află cutare vers
Și, în caz că mă calcă hoții,
Oricît de mult m-ar schingiui,
Tot n-o să le spun le pot spune mai mult, decît
Că ele sînt la loc sigur,
În țara asta.



Poezia Dictare de Marin Sorescu






DICTARE



Trecutul fotografiază prezentul.
Stai așa,
Fă un război,
Nu acesta, celălalt,
Ai omorît atîția oameni degeaba.
Nu-i nimic,
Zîmbește,
Așa, uite iubirea,
Uite lunea,
Uite marțea, miercurea,
Descoperă ceva,
O teoremă, un continent, un complot,
Ceva,
Mișcă muntele,
Mișcă din umeri -
Asta-i tot,
Mulțumesc.












Poezia Lapsus de Marin Sorescu





LAPSUS



Nu-mi mai aduc aminte
Nici-o limbă-n vînt
Chiar dacă aș sta acum
Cu amîndouă mîinile
La tîmple.


Cred c-am vorbit cu dacii
Și m-au înțeles


Din moment ce m-au lăsat
Să trec de limba lor.


Am stat la capul podului
Cînd au venit soldații romîni
Aducînd hîrleți și arbori
Din limba lor.


Pe toate le-am știut
Fără să mă gîndesc.


Numai pe cerul gurii
Dorm cuvintele vechi
Cu bătrînele raze stinse în ele.
Ca lopețile în barca lui Caron,
După ce-a cărat prea multe suflete.



Poezia Precauție de Marin Sorescu





PRECAUȚIE



M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.


Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.


Mi-am protejat
Mîinile, picioarele, gîndurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri.
Ori de alte otrăvuri.


Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.


Cînd totul a fost gata
I-am răspuns tandru :
- Și eu te iubesc.




Poezia Seneca de Marin Sorescu





SENECA




La apusul soarelui, mi s-a spus,
Trebuie să-mi tai venele,
Acum e abia prînzul,
Mai am de trăit cîteva ore bune.



Ce să fac,
Să-i mai scriului Luculus ?
Nu mai am chef.
Să mă duc la circ ?
Nu-mi mai trebuie nici circ nici pîine.
Să prevăd destinul filozofiei ?



A mai trecut o oră,
Au mai rămas încă patru,
Apa clocotește în baie,
Casc și mă uit pe fereastră,
Privesc după soare care nu mai apune
Și mă plictisesc îngrozitor.





Poezia O Femeie de Marin Sorescu





O FEMEIE



O femeie
Se urcă-ntr-un pom
Și bărbatul îi ține cu amîndouă mîinile
Scara.




O pasăre zboară
Pe cer
Și un copil îi ține
Aerul.




O stea răsare
Pe cer
Și pămîntul
Îi ține cerul.








Poezia La Lecție de Marin Sorescu





LA LECȚIE



De cîte ori sînt scos la lecție
Răspund anapoda
La toate întrebările.



- Cum stai cu istoria ?
Mă întreabă profesorul.
Prost, foarte prost,
Abia am încheiat o pace trainică
Cu turcii.




- Care e legea gravitației ?
- Oriunde ne-am afla,
Pe apă sau pe uscat,
Pe jos sau în aer,
Toate lucrurile trebuie să ne cadă în cap.




- Pe ce treaptă de civilizație
Ne aflăm ?
În epoca pietrei neșlefuite,
Întrucît singura piatră șlefuită
Care se găsise,
Inima,
A fost pierdută.



- Știi să faci harta marilor noastre speranțe ?
- Da, din baloane colorate.
La fiecare vînt puternic
Mai zboară cîte un balon.




Din toate astea se vede clar
C-o să rămîn repetent,
Și pe bună dreptate.





Poezia Norii de Marin Sorescu





NORII



Mă uit în sus,
La norii care fug înapoia mea,
Totdeauna înapoi.



Mai întîi
Copacii din ei se prăbușesc spre mine,
Orașele se năruie spre mine,
Fluviile fac peste mine cascade,
Cade de sus recolta,
Bătînd ritmic în toba burții.



Mă uit în sus,
Fix în sus,
Ca din fundul unei prăpăstii
La norii albi,
Printre care se văd stelele grase
Ca în supă.



Curge lumea pe deasupra mea ;
Așa privind în sus
Am străbătut cea mai mare parte
Din ea.



Poezia Foaie Verde de Marin Sorescu





FOAIE VERDE



Codrule,
Dă-mi o frunză de sus,
Pentru lumină și pentru tinerețe,
Și pentru viața care nu moare.



Codrule,
Dă-mi o frunză de jos,
Pentru întuneric și pentru bătrînețe,
Și pentru moartea care nu învie.



Noi ne-am scris sufletul
Pe frunze...
Codrule,
Dă-mi toate frunzele tale
Să cînt cu ele.


Sau mai bine cîntă tu
Și cu sufletul meu.





Poezia Dincolo de Marin Sorescu





DINCOLO



Femeia aceasta
Are pe cineva în baie.



Voebește cu mine,
Mă iubește sincer,
Dar cineva se tot foiește în sufletul ei.
Dincolo de mine.
Îi citesc în ochi,
În păr,
În linia vieții din palmă
Că această casă n-are decît o singură intrare,
Că-mi ascunde pe cineva în baie.



Sau, mă rog în casa vecină,
Sau într-o altă casă,
Undeva pe stradă,
Într-alt oraș sau într-o pădure,
Ori pe fundul mării.



Cineva stă ascuns acolo.
Pindindu-mi gîndurile,
Ascultînd sentimentele mele eterne
Cu ochii pe ceas.


Poezia Istorioterapie de Marin Sorescu





ISTORIOTERAPIE



Cînd am insomnie,
Seara înainte de culcare,
Iau un atlas istoric
Cu puțină apă.



Și așteptînd să-și facă efectul,
Urmăresc cu degetul
Imperiul hitiților,
Dar peste o clipă
Trebuie s-o iau de la început,
Pentru că, de fapt, imperiul hitiților
E imperiul egiptenilor,
Ba nu, al asirienilor...
Al medo-chaldeenilor...
Al perșilor...



Dacă așa stau lucrurile, mă gîndesc,
Atunci pot să dorm și eu
Liniștit.






Poezia Actorii de Marin Sorescu



ACTORII


Cei mai dezinvolți - actorii !
Cu mînecile suflecate
Cum știu ei să ne trăiască !



N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele
Să se clarifice.



Pătați de ulei,
Cu șepci veridice,
Ocupînd tot felul de funcții,
Intră și ies pe replici,
Care le vin sub picioare ca niște preșuri.



Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecțiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morții adevărați.
Grimați tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mișcă !



Iar noi, cei țepeni într-o singură viață !
Nici măcar pe-asta n-o știm trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir,
Penibil și inestetic
Și nu știm unde dracu să ținem mîinile.



Poezia Peștera de Marin Sorescu





PEȘTERA



Umblă niște zvonuri
Prin peșteră,
Cum că eu te-am strigat,
Cum că tu mi-ai răspuns.



Cuvintele noastre s-au întîlnit
Ori se caută la infinit,
Nu mai știm care e întrebarea,
Nu mai știm care e răspunsul.



Noi am lansat niște țipete
În univers,
Vorbele se pîndesc,
Se vînează,
Se amestecă, printre lilieci,
Cu golurile pietrei, ale apei,
Vuietul crește la nesfîrșit,
Să vedem ce-o să dea
Pînă la urmă.




Poezia Simetrie de Marin Sorescu



SIMETRIE


Mergeam așa,
Cînd deodată în fața mea,
S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Și altul la stînga,
După toate regulile simetriei.


Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am țuguiat buzele,
Am tușit,
Și-am luat-o pe cel din dreapta
( Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea ).


Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Și după aceea în fața mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta
Alta la stînga.
M-am aruncat în cea din stînga,


Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vînt,
Grămadă cu mine în cea din stînga,
Care vai, nu era cea căptușită cu puf !
Tîrîș m-am urnit mai departe.
M-am tîrît ce m-am tîrît,
Și deodată în fața mea
S-au deschis larg două drumuri.
,,V-arăt eu vouă !” - mi-am zis -
Și-am apucat-o tot pe cel din stînga,
În vrăjmășie.
Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Și la prima răscruce
M-am dăruit cu toată ființa
Celui din dreapta. Tot așa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfîrșite,
Toiagul din mînă mi-a-mbătrînit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Cînd m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scîrție și mîrîie împotrivă-mi,
C-am ținut-o tot într-o greșeală...


Și iată în fața mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta,
Altul în stînga.


Poezia Străinul de Marin Sorescu






STRĂINUL



Oamenii n-au trecut încă
Dincolo de roata
Care atinge pămîntul în toate punctele,
Tocindu-l, bineînțeles.




Nici n-au descoperit gravitația
Orizontală.
Cad tot grămadă în pămînt,
Hopa-Mitică, numai plumb în cap.





Mă întreb dacă există
Viață
În asemenea condiții,
Și ștergîndu-mi ochelarii de ce-am văzut
Mă înalț deasupra norului.







Poezia Mania Persecuției de Marin Sorescu





MANIA PERSCUȚIEI



Tu îmi storci vlaga
Și eu cred că tu
Îmi storci vlaga.




Tu îmi duci copilul
La război
Și eu cred că tu
Îmi duci copilul
La război.




Tu îmi iei zilele
Și eu cred că tu
Îmi ei
Zilele.









Poezia Halebarda de Marin Sorescu




HALEBARDA



Înghesuială în troleibuz,
Balamuc mare,
Oameni cu pachete în brațe,
Cu microbi
Și, cum stau eu pe scaun,
În spatele meu,
Un moș cu o cazma -
Naiba știe la ce-i trebuie s-o care acasă.
O ține de coadă ca pe o halebardă
La ușa cortului împărătesc.



E bătrîn moșul de cînd lumea,
Are o pată mare pe ochiul drept,
Îi mai și tremură mîna deasupra.
,,Ăsta acum o să-mi scape cazmaua în cap -
Mă gîndesc, lua-l-ar-dracu !”



El e un moșulică simpatic dealtfel,
Politicos,
Vorbăreț chiar.
Zice : ,,Nici o grijă, țin cu străinicie de afurisita asta
De cazma”.
Și cu toate astea, din cînd în cînd o scapă :
Poc, poc, poc !



Trei sferturi din pasageri au fost deja bubuiți.
Moșul continuă să scape cazmaua,
S-o blesteme și să-și ceară scuze.



,,Sînt nepunticios, păcatele mele,
Dar n-aveși nici o grijă,
Vă rog frumos să nu vă alarmați,
Afurisita asta de cazma n-o să-mi mai scape
Acum și-n vecii vecilor.
Nu vedeți ce strîns o țin ?”



Și tocmai atunci - pleosc !
Drumul e plin de gropi,
Hurducăturile sînt hurducături.



Și șoferul ăsta nici nu observă,
El își face cursa și ce să-l intereseze :
Duce pasagerii vii sai pasagerii morți - tot aia !
Altfel nu-mi explic de ce nu oprește niciodată
În nici o stație,
De cu nu face o haltă,
Am putea să-l dăm jos pe criminalul ăsta ramolit,
Mai ales că, după cîte observ,
Ia cam lichidat pe toți,
Și acum s-a proțăpit chiar în spatele meu
Cu halebarda lui -
,,Șofer, hei șofer !”
Dar te mai poate auzi cineva ?



Autobuzul merge, poate are plan să meargă pînă la capăt.
Hurducăturile se întețesc,
Moșul a și intrat în vorbă cu mine,
E din ce în ce mai politicos
Și începem să discutăm despre vreme.



Poezia Lada de Marin Sorescu





LADA


Eram la țărmul mării,
Distribuiam corăbii,
Ceva neclar, cu care mai mult te uitai la apă.
Nu știu dacă într-adevăr și mergeau,
Erau niște ocheane poate,
Dar trebuia să te sui în ele
Și să plutești, ca să vezi ceva.



Și numai ce apar doi inși, niște necunoscuți,
Și-mi cer o corabie să plece și ei.
Eu nu mai aveam nici una,
Caut - nici una.
Dis-de-dimineață se terminaseră,
Nu se prea ajungeau ; multă lume pe țărmul mării, multă, multă.
M-am uitat la ei : oameni serioși,
Așa că le-am dat o ladă, ce-am mai găsit pe-acolo,
Niște pînze, niște sfori, na-ți-vă,
Pentru că ei chiar voiau să plece, îi vedeam eu.



Și-mi era milă de ei,
Și s-au suit în lada aia,
Marea e aici, la doi pași, o vede toată lumea,
Dar cine știe unde se termină !
Și ei, cu lada aia.



Marea nu ține așa de strîns
De zona teritorială a pămîntului,
E singura care din cînd în cînd
Trece prin cer, cu schimbul, nor după nor.
Și poate că ei voiau să afle aceasta,
De aia se grăbeau așa.
Nu mă îndoies că se bazau
Chiar pe picăturile ce urmau să se evapore atunci,
Cînd treceau peste ele,
Erau gata să se desprindă și aveau în ele forță
De ridicare în sus,
Și de-asta cei doi reușeau să se țină deasupra,
Pentru că altfel apa ar fi năvălit gîrlă în ladă,
Cum era ea de necălăfătuită...



Ei stătuseră mult pe pămînt,
Erau niște oameni de pămînt, cum s-ar zice,
Și văzuseră că nu se evaporă,
Și se întrebaseră de ce nu se mai evaporă și pămîntul
Din cînd în cînd, să se mai ușureze,
Să se încarce în nori și să plouă
Pietroaie cît ramura de măslin,
Scăpată de ciocul porumbelului, peste potop.



Și de asta trebuiau să plece neapărat pe mare,
Și m-au găsit pe mine tolănit acolo pe nisip
Și visînd corăbii,
Dar tocmai le terminasem de visat și le distribuisem dis-de-dimineașă
Și-mi rămăsese lada aia imperfectă,
Și ei s-au aruncat în ea, așa cum e, că erau tineri,
Și uite-i cum plutesc peste mine,
Și se îndepărtează din ce în ce
Și mă obosesc făcîndu-mi somn nou, pentru alții.





Poezia Pricina de Marin Sorescu




PRICINA


Mie mi s-a omorît timpul,
Onorată instanță.


Cînd mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpul meu îi fuseseră amputate
Inima, gura și fruntea.


Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou,
O mulțime de lucruri
Care nu-l interesau.


Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri -
Tristețe, necazuri -
Parcă așa le zicea.


Lovitura de grație i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esență tare.


Iertați-mi expresia,
Dar asta n-a fost viață !
De atunci, iată, am pierdut și jumătate din moarte
Așteptîndu-mi rîndul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.


Poezia Start de Marin Sorescu


START

S-au dat atîtea starturi greșite,
Pistolul fie că n-a pocnit cum trebuie,
Fie că nu s-a auzit
Și jucătorii, de nervi, tot întorcîndu-se la locuri,
S-au luat la bătaie,
Și-ai mînjit trupul cu zgură,
Și-au rupt picioarele,
Au scos ochii spectatorilor cu nisip.


Pista și tot stadionul
S-a roșit de multe ori de sînge,
S-au dat atîtea starturi greșite.


Într-o zi unul
Care dădea startul
De spaima dezastrului ce trebuia să urmeze
În loc să împuște în aer
S-a împușcat în cap.


Ca prin minune toți alergătorii
Au cîștigat întrecerea,
Abia dacă s-a observat
Moartea împușcatului.


De atunci, a devenit o trediție :
Cel care dă startul
Își ochește tîmpla.


Pistolul care a adus atîtea medalii de aur
A ajuns acum în mîna mea.


Alergătorii iată au și culcat
Genunchiul stîng pe linia cretei de plecare.


Ochii le-au luat-o înainte spre țintă,
Le freamătă nările de așteptare
Ca la caii pur sînge.


Nu așteaptă decît o pocnitură.
Pistolul e în mîna mea.


Poezia Un Pai de Marin Sorescu



UN PAI

Un pai și-a petrecut toată tinerețea
Într-o saltea
Și credea despre lume
Că n-are decît o singură dimensiune :
Greutatea.


Îl apăsa zilnic
Cu o forță egală cu disperarea,
De unde să știți cum vine asta
Voi care nu v-ați petrecut toată tinerețea
Într-o saltea ?!


Acum umblă bezmetic,
Nopțile sînt la fel de ușoare
Ca și zilele,
Nu se așază pe el nici măcar praful
Să se odihnească două ore după-masă.


Parcă nici n-ar mai fi pai,
Ci de-a dreptul fulg,
Un fulg dintr-o aripă de înger
Cu care-a fost vecin în saltea -
Așa se simte de ușor.


Intuiește el uneori
Că și văzduhul, la urma urmei, e tot o saltea
Mai albastră,
Pe care sforăie stăpînul.



Poezia Adam de Marin Sorescu





ADAM



Cu toate că se află în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat și trist
Pentru că nu știa ce-i mai lipsește.



Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Și primul om atît de mult i-a plăcut această minune,
Încît chiar în clipa aceea
Și-a pipăit coasta imediat următoare,
Simțindu-și degetele frumos fulgerate
De niște sîni tari și coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în fața lui.
Tocmai își scosese oglinjoara
Și se ruja pe buze.
,,Asta e viața !” a oftat Adam
Și-a mai creat încă una.
Și tot așa, de cîte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămîie,
Adam scotea la lumină o nouă cadînă
Din haremul lui intercostal.



Dumnezeu a observat
Acestă creație deșănțată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeiește.
Și l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.





Poezia Concetrică de Marin Sorescu





CONCENTRICĂ



Astăzi trebuie aă ai neapărat
Și suflet,
Am nevoie pentru un studiu
Radiografic,
Așa că ia-ți de pe umeraș, îmbracă-l
Aerul tău cel misterios,
Transcendental și serafic.



Privește-mă cu gene foarte lungi
Și fiecare geană să trezească în mine
O clapă.
Fă anotimpul atît de limpede-ncît
De pe coaja copacilor să sară corăbii,
Dovadă că totul se trage din apă.




 Cheamă păsările să zboare aproape
Numai păsările alese,
De la ciocîrlii în sus,
Să înalțe în jurul nostru o fîntînă de aripi,
Pe fundul căreia noi ne credem izvoare
Fără apus.

Poezia Semne de Marin Sorescu





SEMNE



Dacă te-ntîlnești cu un scaun,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntîlnești cu un munte,
E semn rău, ajungi în scaun.
Dacă te-ntîlnești cu carul mare,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntîlnești cu un melc,
E semn rău, ajungi în melc.
Dacă te-ntîlnești cu o femeie,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntîlnești cu o față de masă,
E semn rău, ajungi în sertar.
Dacă te-ntîlnești cu un șarpe,
E semn bun moare și tu ajungi în rai.
Dacă șarpele te-ntîlnește pe tine,
E semn rău, mori și el ajunge în rai.
Dacă mori,
E semn rău



Ferește-te de acest semn,
Și de toate celelalte.





Poezia Spectacol de Marin Sorescu



SPECTACOL


În stînga - un moșneag,
În dreapta mea - o bătrînă.
În stînga moșneagului - o fată.
În stînga fetei - un copil.
Toți au în dreapta și-n stînga vecini,
Fel de fel, cum se întîmplă.



Și-n fața tuturor scena,
Una singură,
Unde urmărim toți o piesă.
Piesa nu s-a mai schimbat de multă vreme,
Spectatorii care vor să vadă mereu
Ceva nou pe scenă
Schimbă cînd și cînd între ei
Locul în sală.



Moșneagul se dă cu un scaun
Mai spre dreapta
Și barba și-o uită
Pe genunchii mei,
Fata trece în locul copilului
Și vede îmbujorată
Ceva cu păpuși.



Toți se perindă pe rînd
Pe toate scaunele.
Numai eu nu vreau să renunț
La locul meu.



E enervată această lipsă de mobilitate,
Spectatorii chiar se enervează,
Mă îmbrîncesc,
Dar eu mă încăpățînez
Și nu mă clintes din locul meu.
Pînă cînd toți,
Avizi de unghiul meu de vedere,
Se așază deasupra mea,
Unul peste altul, strivindu-mă.


Poezia Ou de Marin Sorescu





OU


Numai în baie
Mai poți trăi singur,
Om printre norii de săpun.
Îmi vine în minte
Raiul retrocedat.



Cedînd apei
O parte din greutatea corpului meu,
Dau de visele mai adînci
Ca și cînd iarna, deasupra zăpezii,
M-aș apleca printre șerpi în pămînt.



Am uitat de roți și de haine
Apa e din nou plină de ființa mea
Ca-ntr-o epocă foarte veche.



Iar pentru și mai multă asemănare
Iată vîna mi-o pot însîngera,
Cu degetul mare ca pe un ou
O pot încodeia.


Poezia Concurs de Marin Sorescu



CONCURS


Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălțime.


Știm precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decît tavanul,
Să fie Dumnezeu.
Asta din cauza gravitației
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.


Dar continuăm
Cu o îndîrjire diavolească.
Pentru că nu putem sta altfel
Cînd avem în noi geniul înălțimii,
Ca peștii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi și noapte continuăm
În plafonul nostru scund.


Cel mai sprinten,
Care are mușchii cei mai oțeliți, mai dresați
Și stăpînește cel mai bine
Legile avîntului
Ia și cele mai-multe pocnituri în cap.

Poezia Este Pămînt de Marin Sorescu





ESTE PĂMÎNT



Este pămînt pînă sus în cer,
Atmosfera e de pămînt
Pentru că e a pămîntului,
Pe burlanele gravitației
Pouă-napoi pămîntului,
Icari și Meșteri-Manole de pămînt
Cad de pe acoperișul pămîntului.
Gravitația e pămîntul.



Noi trăim în pămîntu.



Cu timpul devenim mai grei
Și fruntea ne intră mai jos
În pămînt.



Și nu există moarte
Pentru că nu contează dacă ești
Mai în nori sau mai în uitare,
În pămînt.




Poezia Studiu de Marin Sorescu




STUDIU



Aveam de mult o bănuială împotriva mea
Și astăzi m-am ținut toată ziua după mine
La o distanță care să nu bată la ochi.


Aflați că sînt mai periculos decît credeam.
Cînd ies pe stradă mă uit în dreapta și-n stînga,
Ca și cînd aș fotografia încontinuu
Casele, oamenii, stîlpii de telegraf
Și toate bogățiile.


Apoi din te miri ce
( Pentru a nu fi recunoscut )
Îmi schimb expresia sufletului,
Fața mea e un adevărat alfabet morse
Care transmite tot timpul cine știe ce secrete
Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.


Cînd șed la masă
Rup dintr-o foaie de hîrtie
Bucățele mici, care făcute cocoloș
Sînt aruncate imediat uitării,
Ceea ce e foarte ciudat.


Deseară voi coborî și în somnul meu,
Pe o funie pe care o port special în buzunar
Să văd ce mărturisește acolo individul,
Ce-și aduce aminte în mod spontan
Și - mai important - cine anume
Îi furnizează relațiile astea dintre lucruri.


După care voi proceda
La întocmirea fișei.



Poezia Darul de Marin Sorescu



DARUL


- Îți voi dovedi că toate tablourile sînt false,
Spuse specialistul, scoțîndu-și lupa
Pe care tocmai o primise cadou
Din planeta Marte.


 Colecționarul zîmbi, îl amuza ideea,
Pînzele lui deveniseră etalon
Pentru identificarea maeștrilor din toată lumea,
Cheltuise pe ele averea cîtorva generații
Înainte și înapoi.


  - Să începem de la dreapta spre stînga,
Privește acest Tizian !
Într-adevăr, în lupă se vede stîngăcia execuția,
Tabloul fusese pictat de un elev fără talent,
Într-o oră de desen.


- În fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială
În privința lui, șopti galben colecționarul.
Dar acel Rafael, pe care-l studiezi acum,
Dacă e o copie,
Însăși mîna lui Dumnezeu a făcut-o, ha, ha, ha !


- Privește, și cercetătorul care n-avea chef de glumă
Îi arătă numărul de serie înregistrat
În pupilele madonei.
Pe la mijlocul sălii nici n-apuca să îndrepte
Lupa spre ele


Și tablourile cădeau singure.
În fața ultimei pînze, Rembrant milionarul ! - colecționarul
Își duse mîna la inimă și căzînd
Din gura lui zburară lilieci.


Specialistul colindă apoi prin multe muzee
Pe care le umplu de ridicol.


Nici măcar ramele nu erau veritabile.
Lupa neînduplecată scotea la iveală
Lucruri groaznice.


Toți marii maeștri fuseseră uciși
După primele trăsături de penel,
Și ucigașii le furaseră numele,
Pictaseră în continuare cu uleiurile lor,
Moarte și ele,
O dată cu sîngele cel adevărat.


Așa se goliră galeriile,
Achizitorii nepricepuți înfundară pușcăriile.
În urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte
Și el era tot mai trist.


O dată, îi veni în gînd
Să îndrepte lupa spre strada pe care mergea
Și observă cu uimire că era falsă,
Strada adevărată se află mult mai încolo.


Privi orașul - era fals, copacii falși.
Și începu să plîngă.


Plîngînd cu hohote și tremurînd tot,
În afara mîinii care ținea teribilul instrument.
El o porni foarte bătrîn înainte,
Continuînd să desființeze lumea.



Poezia Popice de Marin Sorescu





POPICE


Fără îndoială, pămîntul
Este o mare
Popicărie.



Pentru că nu sînt suficienți
Copaci,
Oamenii stau și ei
În picioare.



Cineva aruncă bilele
De departe
Și înseamnă cu cretă
Pe cele doborîte.



E un joc de societate,
Desigur,
Tot atît de frumos
Ca și armele clasice



Totul e calculat dinainte
Cu mare precizie,
Numai noi, naivii,
Mai umblăm pe la policlinici.



I-auzi stelele huruind
Înapoi pe banda rulantă,
Deseară vor fi la orizont.


Poezia Contabilitate de Marin Sorescu



CONTABILITATE


Vine o vreme
Cînd trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Și să facem socotala.


Cîteva momente cînd era să fim fericiți,
Cîteva momente cînd era să fim frumoși,
Cîteva momente cînd era să fim geniali.
Ne-am întîlnit de cîteva ori
Cu niște munți, cu niște copaci, cu niște ape
( Pe unde-or mai fi ? Mai trăiesc ? ).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trăit.


O femeie pe care am iubit-o
Și cu aceeași femeia care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înțelepciune am eliminat-o treptat.


Și, în sfîrșit, o soartă
Și cu încă o soartă ( Scriem una și ținem una,
Poate, cine știe, există și viață de apoi ).




Poezia În Iuliu de Alexandru Vlahuță


ÎN IULIU


Orașul doarme-n miezul zilei,
Mocnit, subt arșița de vară ;
Pustii sunt străzile și mute -
Un cimitir într-o Sahară.
Iar noi, pîndind mișcarea vremii
Pe călebdarul din părete,
Cătăm la zilele de vară
Cum trec de goale și încete,
Și-n aerul închis, fierbinte,
Ce-l vezi cum tremură în soare,
Tînzim de dorul altor locuri,
Ca niște păseri călătoare.


Ce mîndru-i satu-n care doarme
Copilăria mea-ngropată...
Mi s-ar părea un vis, iubito,
Cu tine să-l mai văd o dată.


Haidem, cîmpiile ne-așteaptă
Cu flori și cu covoare-ntinse ;
Sub straja dealurilor nalte
Dorm șesuri leneșe și linse


Ca netezișul unei ape,
Și lanuri lungi de grîne coapte
Sclipesc ca aurul în soare.
Domnește-o liniște de noapte
Peste-ntunericuri de codru :
Copacii somnoroși ne cheamă,
S-acopere iubirea noastră
Sub parfumata lor maramă.
Acolo-s visuri fericite,
Răcoare și singurătate :
Culcați sub strășini largi de ramuri.
În adîncimi întunecate,
Vom asculta orga pădurii -
Foșnitul frunzelor în vînt ;
Viața, gîndurile noastre
Ni s-or părea un basmu sfînt !


12 martie 1895

Poezia Destine de Tudor Arghezi


DESTINE


Nu știu cum se-mpreună stihiile cu sorții,
Că blestemul dreptății are puterea morții.
De nu te ocrotește norocul în delir,
Nu scapi să te ajungă nici mort în cimitir,
Oriunde te-ai ascunde, te caută cuvîntul
De jale terfelită, și-l duce-n lume vîntul.
Că ai trăit din moarte, din ură și minciună
Nu te cruci că ura se-ncinge și răzbună.
Ai alungat săracul venit flămînd la ușe
Să-ți ceară o lipie tîrîtă prin cenușe.
Stă-ți sufletul pe-o cracă deasupra gropii tale
Și croncăne-n pustiu suișurilor goale.
Ți-au pus la cap o cruce gătită cu-o cunună
De ghimpi uscați și putrezi și-un znop de mătrăgună,
Și-n creștetu-i o zdreanță și-un ciob de oală spartă,
Murdara pomenire nu uită nici nu iartă.
Păzește-te de rele, că-ntr-un bordei din zare
O văduvă blestemă, șoptind, la lumînare.
Ea știe și să lege în veac și să dezlege,
Fără să ție seamă de pravilă și lege.
Molitvele citite de preoți la morminte
Nici slova pe hîrtie nu le mai ține minte.
Se duc cu tine-odată cînd te-au lăsat puterile
Și neamurile strîmbe cu hoții și muierile.





Poezia Imn Religios de vasile Alecsandri


IMN RELIGIOS

Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu ce dai lumei viașă și omului cuvînt,
În tine crede, speră întreaga românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vînt,
Și-n clipa lor de viață trecînd strigă-n uimire :
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Tu din dămînța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avînt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


În tine-i viitorul, trecutul și prezentul !
Tu duci la nemurire prin tainicul mormînt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !


Etern, Atotputernic, o ! Creator sublime,
Tu care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfînt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime...
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pămînt !



Poezia Sus În Curtea Cea Domnească de Mihai Eminescu



SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ


Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bîrlad,
Șade tînăr Domnul Vlad -
Sub căciula-i țărănească
Pe-a lui umeri plete cad.


Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescu lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.



Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spînă, ochii mari -
Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.



Ici bătrîni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți -
Colo tinerețea dalbă
Cu rîs mult și fără minți.



Femei palide, frumoase,
Fețe blînde, ochi de foc,
Și-a lor raze luminoase
Printre ele-ți cată loc.



Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți...


Poezia Sfîrșit de Toamnă de Vasile Alecsandri





SFÎRȘIT DE TOAMNĂ

                           
      
Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele ;
Cârdurile de cucoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor


                                    
Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită ;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se deslipesc,
Ca  frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.


                                    
Din tuspatru părti a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi ierarhici prin văzduh croncănitori.



Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare !
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.



Mircești 1867