ICOANA ȘI PRIVAZ
De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci -
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolițile sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă -
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă !
De vrei să-mi placi tu mie, auzi ? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sîn curat ca ceara, obrazul zîmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpînd,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blînd.
Cînd îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu rîzi copilărește.
De șezi cu capul mîndru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Cînd veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atîta de frumoasă, atît de răpitoare,
Atît - cum nu mai este o alta pe sub soare ;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...
Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger
Decît de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sînger ?
O, bate-ți joc copilă, ucidă-mă de vrei,
Zîmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decît un trai deșert...
Și încheierea vieții : pe tine să te iert.
Ce sunt ? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surîs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu ?
Voit-am a mea limbă să fie ca un rîu
D-eternă mîngîiere... și blînd să fie cîntu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mîntui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zîmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumseța ta divină, nemaigîndită, sfîntă
Ar fi cerut o arfăputernică, ce-ncîntă ;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumuseța cea vrednică de Dante.
O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curat, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scînteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce ? c-a mele : fața-i, chipu-i... ?
Nebun ce sunt... Nu rîzi tu ? O, rîzi de mine... Rîzi.
Plîngînd cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sînu-i,
Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
Tîmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece : ,,Monsieur, ce ai mai scris ?"
La glasu-i, chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma.
Da, da ! să fiu ferice de-un zîmbet, de-un cuvînt,
Căci zîmbetul mai mult e ca viața-mi pe pămînt.
Să simți cum că natura își bate joc de noi :
Ici-colo cîte-un geniu - și preste tot gunoi.
Și eu simt acestfarmec și-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat` Shakespeare.
Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte ;
Dar unde este dînsul cu geniu-i de foc
Și eu, fire hibridă - copil făr` de noroc !
Făr` de noroc ? De ce dar ? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit ?
Nu mi-e destul-avere un zîmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic - de amor ?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvînt,
Ce viața-mi însoți-vă de-acxum pîn-în mormînt ?
Sunt vrednic eu a cere - sunt demn să am mai mult ?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult ?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții - un ceas măcar, o zi ?
Cuvinte prea frumoase le-am rînduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...
Aceasta e menirea unui poet în lume ?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vîntu-n codru bate ?
Dar oricîte ar scrie și oricîte ar spune...
Cîmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă - e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decît povești pe care Homer și alți autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrînu-i, bătrîn pămîntu-acuma :
Pe gîndurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
Și tineri numa-n sînuri vedem frumseța vie vie,
Dar gîndul nostru-un ceață n-o pune pe hîrtie...
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne - un pir -
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strîmbă, urîtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pămînt, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer ?
O, salahori ai penei, cu rime și descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mîna-ne de crieri...
Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
În loc să mînui plugul, sau teasla și ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minții mele... și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama.
„Să reproduci frumosul în forme” ne înveți :
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital... Acolo cîrpească cu minuni
Păreții de chilie și spună la minciuni...
Da ! ticălos e omul născut în alte vremi...
Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi :
Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,
Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș,
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadență rară să sune trist din coadă
Și-ntre-ofițerul țanțoș cu spada subsoară
Alegere nu este, alegerea-i ușoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată își zice : acesta este...
Acesta da... Simțirea tu ai și este dreaptă.
Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă -
Un corp frumos și neted te face să iubești,
În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.
Doar nu ești tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adîncime
În strofe o disface și o așază-n rime...
Soldatul spune glume ușoare - tu petreci...
Pe cînd poetul gingaș, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine și-i ridică.
El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,
Privindu-te cu jale, oftează - un năuc...
Și zile-ntregi stau astfel în jilț,ș-apoi mă duc
Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez
Și-n inima copilei de fel nu-naintez.
Copil, copilul nu e ? voiește să petreacă.
Ce caut eu cu ochii-mi, cu-a lor privire seacă ?
Ce-i zic dumnezeire, și înger, stea și zeie,
Cînd ea este femeie, și vrea a fi femeie ?
Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci :
-Aș vrea pe braț, acea, tu capul tău să-l culci,
Să mîngîi a ta frunte, nefericit copil !
Acest cuvînt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș :
S-ajung o zi în care, în strîmta mea chilie,
Tu să domnești ca fiică, stăpînă și soție
Și-n ore de durere, cînd gîndul mi-a veșted
Să simt cum dulcea-ți mînă se lasă pe-al meu creștet,
Ș-atunci ridicînd capul, dînd ochii-mi peste spate,
Să văd, ah, pămînteasca-mi, duioasa-mi zeitate...
Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,
În care poezia și visuri sunt un fleac :
Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decît să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba :
Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba.
Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sînge :
Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stinge.
......................................................................
Visînd astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi,dulce : cum nu te curtenesc ?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu caști în fața-mi - acuma-nsă dorești,
Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești.
Idee ! Și de brațu-mi atîrni dulcele-ți braț.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,
Cu gura pe-al tău umăr încet și trist șoptesc :
- Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc !