Poezia Fulgul de Nicolae Labiș

FULGUL


Desfrunzit și prea bătrîn,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.


Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit -
O minune de-o secundă.


M-am întors înduioșat
Să scriu trista ei poveste ;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.


- Pentru ce n-ai  mai rămas
În înalțul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?


Care vânt neliniștit,
Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?


Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?


Dar în vremea ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.


Iar când ochii mi-am nălțat,
Am văzut cum prin nălțat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpătoare.

Poezia Paris de Octavian Goga

         PARIS

               I

La geam îmi cîntă-n ritmuri cadențate
Haotica Parisului năvală,
Cînd o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pămîntului cum bate.



Ca pe-un ostaș înfrînt de oboseală
M-a biruit năpraznica cetate,
Drumeț orbit de flăcări nevisate,
Îmi plimb prin ea umila mea sfială.




De-acum sunt robul mîndrei metropole,
În suflet simt cum crește-ntr-una zvonul
Din preajma auritelor cupole.




Dar nopțile, cînd umbre moi se lasă
Și-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă...


                 ZIUA

                     II

În zorii albi, senină dimineață,
Tu-mi pari o fată mîndră de la țară,
Venită la oraș întîia oară,
Cu gînd curat, și rumenă la față.



Te prinde însă-n blestemata-i gheară,
Ta zbuciumă vîrtejul de viață,
Din mii de guri minciuna lui te-nvață,
Stropindu-te cu tină și ocară...




Insulte cad, batjocura te arde,
La orice pas culegi o nouă vină
În rătăcirea ta pe bulevarde.



Așa pe rînd te-ntuneci și, spre sară,
De praf, de fum și de păcate plină,
Tu te prăvăli sfîrșită și... murdară...






                                                                                        1 Oct. 1912

Poezia Suave Qui Peut (variantă) de Mihai Eminescu

     SUAVE QUI PEUT
             (variantă)


Albumul tău e un salon  în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdoare.


Acum dorești cu pana ne-a incultă
Și eu să trec prin mîndra adunare?
Dar ea de-amicii tăi sfială are
Și de-oi vorbi, au cine mă ascultă?


Spre-a-ți aminti trecutele petreceri
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu sila.
De la oricare-un snop de fraze seceri,


Apoi le răsfoiești filă cu filă.
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntrceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Poezia Albumul de Mihai Eminescu

               ALBUMUL


Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul,
Disimulîndu-și mutra, gîndul, glasul...
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă.


Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce de cînd e nici n-a Parnasul.


Spre-a-ți aminti trecutele petreri,
Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,


Apoi te uiți rîzînd la cîte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Fabula Dreptatea Leului de La Fontaine

DREPTATEA LEULUI



Pe vremuri, Capra, Oaia și surioara Juncă
s-au însoțit cu Leul - un staroste trufaș -
în obște, la câștiguri și pagube, părtași.
Și Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
avu noroc în lanțuri un Cerb frumos să vadă
și le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toți. Și Leul îi socoti pe gheare
și împărți în patru, pe loc, întreaga pradă.
- ,,Îia parte - nu e de mirare -
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
                       ca Leu!
A doua - îmi închipui că știe fiecare -
                           e dreptul meu
                       ca dintre toți mai tare.
A treia îmi revine ca viteaz, firește.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăznește
     măcar să se atingă vrun ortac -
           bucîți îl fac!''

Fabula Lupul Și Câinele de La Fontaine

LUPUL ȘI CÂINELE



Un Lup lihnit și slab să-i numeri oasele
-atât păzeau de strașnic câinii casele -
s-a întâlnit cu un Dulău vânjos,
           gras și frumos,
prin nu știu ce adânci pustietăți.
De-ar mai fi fost și-atunci ca-n alte dăți,
nu slab și prăpădit, cu burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut pe loc bucăți !
Dar trebuia să se măsoare-n luptă
și, cu-n Dulău ca el, cât o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi dă binețe,
făcându-și rost de vorbă cu blîndețe
și lăudându-l că arată bine.
-,,Și dumneata poți să ajungi ca mine.
În codru vezi că e destul de greu
și trebuie mereu să te tot lupți.
Mai bine lasă codrul, dragul meu,
și hai cu mine, haide să te-nfrupți!''
- ,,Dar, îi răspunde Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot avea și eu aceeași soartă?''
- ,,Să-i faci mereu stăpânului pe plac:
alungi milogii de la poartă,
păzești ograda de jigănii, -
cum asta-i tot... Iar cei din casă
îți dau fărâme de la masă,
chiar oase de la orătănii,
iar uneori te și răsfață...''
Visând și el, sărmanul, o altfel de vieață,
înduioșat, mai că-i venea să plângă.
Dar cum mergeau, așa, vorbind, pe drum,
zări la gâtul câinelui o dungă.
- ,,Ce-i asta, vere?...'' -,,Nu-i nimic!...''
                                             -,,Ei cum?''
- ,,E urma de la zgardă sau rosătura ei.''
- ,,Păi, stai în lanț, legat lîngă poiată,
și nu alergi mereu pe unde vrei?...''
- ,,Da, vezi, se mai întîmplă câteodată...''
 - ,,Îți mulțumesc, atunci, de-așa ospețe!
E rău flămând, dar pot să-mi văd de drum...''
O luă la sănătoasa, uitând și de binețe.
Și poate că mai fuge și acum...

Fabula Broasca și Boul de La Fontaine

BROASCA ȘI BOUL



Văzînd pe-o pajiște un bou
Voinic, o Broască oarecare
-Cam de mărimea unui ou -
se opintea s-ajungă și ea cât de mare.
- ,,Suratelor, le spuse, luându-și-l model,
Mai am, mai am, mai am ni.el s-ajung cît el ?''
-,,Mai ai!...''
-,,Și-acum!...''
- ,,Tot ai!...''
-,,Mai sunt departe?...''
- ,,Ești, surioară dragă, tot pitică...''
S-a mai umflat o dată pe viață și pe moarte,
Și a plesnit ca o bășică.
Au câți, cuprinși de chinurile grijii
de-a fi mai breji, nu-și ies și azi din minți?
Nu țin să aibă soli atâția prinți?
Burchezii-și fac palate. Vor paji mai tiți marchijii...



( ,, Broasca ca vrea s-ajungă la fel de mare ca boul'')

Fabula Corbul Și Vulpea La Fontaine

                CORBUL ȘI VULPEA


Jupânul Corb, pe-o creangă cocoțat,
Ținea în clonț un boț de caș furat.
Ademenită de mirosul cașului,
Cumătra Vulpe-i spuse-așa borfașului:
-„Să ne trăiți mulți ani, Măria Voastră,
Că sunteți, zău, ca din cutie scos!
Iar de-ați avea și glasul mlădios
Pe cât v-arată penele frumos -
Mă prind c-ați fi vro pasăre Măiastră!”
Ci Corbul, auzind-o, pe gînduri nu mai șade.
Deschide ciocul. Prada cade.
Și Vulpea, înghițind-o, îl dăscălește:
- „Bade, lingușitorii - nu știai, se pare -
Trăiesc pe seama cui le dă crezare.
Dar lecția pe care o-nvățași
O fi făcând cât boțul tău de caș!...”
Înmărmurit, croncanul juratu-s-a cumplit
Că n-o să se măi mai lase de-acuma păcălit.

Fabula Greierele Și Furnica de La Fontaine

   GREIERELE ȘI FURNICA


Petrecuse cu chitara toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi,
Când vifornița porni,
Greierele se trezi
Fără muscă, fără râmă,
Fără umbră de fărâmă.
Ce să fac?... Hai să ceară
La Furnică, pân`la vară,
Niscai boabe de secară.
- „Pe cuvânt de lighioană,
Voi plăti cinstit, cucoană,
Cu dodânzi, tot ce vrei!...”
Dar Furnica, harnică,
Are un ponos al ei:
Nu-i din fire darnică
Și-i răspunse cam răstit:
- „Astă-vară ce-ai păzit?...”
- „Dacă nu e cu bănet,
Zi și noapte am cântat
Pentru mine, pentru toți...”
- „Joacă astăzi, dacă poți!”



 1 Naturaliștii au arătat că greierii nu se hrănesc nici cu muște nici cu râme.

Albă Zăpadă

      ALBĂ ZĂPADĂ


Albă zăpadă, cu fulgi ușori,
Din  înălțime să te cobori,
Câmpu-nenvelește cu haina ta
Să stea tot verde grâul sub ea.


Și primăvara când va veni
Să crească rodul ce ne-o hrăni
Să crească paiul în sus frumos
S-aplece spicul în jos voios .

Colind Colo Sus

      COLO SUS


Colo sus și mai în sus
Colindăm Doamne, Colind
La porțile raiului
Este-o mănăstire.
Și-ntrânsa cine șade?
Șade Maica Precesta
C-un prunc mic ce tot plângea.
Maica Sfântă-l legăna
Și din gură-i cuvânta:
„Taci pruncule, nu mai plânge,
Că maica ție-ți va da
Două mere, două pere
Să mi te joci tu cu ele
Și cheile raiului,
Raiul sfânt să-l stăpânești,
Pământul să-l moștenești,
Pe noi să ne mântuiești.”

Colind Trei Păstori

         TREI PĂSTORI


Trei păstori se întâlniră [bis]
Raza soarelui
Floarea soarelui
Și așa se sfătuiră:
„Haideți fraților să mergem,
Floricele să culegem
Și să facem o cunună,
S-o`mpletim cu voie bună,
Să o ducem lui Hristos
Să ne fie cu folos,
Nouă și la neamul nost,
De nașterea lui Hristos.”

Poezia Vin Ploile de Nichita Stănescu

VIN PLOILE



Auziți, rîndunelelelor joase :
norul sur ca o rață sălbatică moartă
se ducea mai acum
peste ochiul meu, alb-cenușiu.
Și i-am zis să îi spună iubitei
că-i sînt zilei acesteia, pustiu.




Auziți rîndunelelelor joase :
s-a topit mai întîii
capul alb și aripa cea stîngă
și-apoi lin și-a pierdut din vopsea.
Cînd ajunse departe, pe zare,
norul sur ca o rață sălbatică, moartă,
orb cerului, ochilor singuri, nu mai era.

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Vin iar jos, printre ierbi, cu zbor tîmp
răndunelele-ntins, după rouă.
O să plouă la noapte pe cîmp,
o să plouă...



                                    scrisă Marți 16 august 1955

Poezia Munții de Nichita Stănescu

MUNȚII



Bătură în zăpadă lupii
cu pas înfipt, talanți și rupii
în ceasul ăsta, cînd nu știe
noptirea-n crenge să se împle
Îmi urlă lupii-ncinși sub tîmple
ceas sîngeros de haiducie
Muierea mea cernită-n plete
hai, dă-mi paharul plin : mi-e sete !
Strămoșii se rostesc în mine
cu sfîrcul aspru-al munților,
tînjit și ars în ochii lor
cu doine prăvălite-n vine...



Pieptiș ferelnic, drept, pe lături,
în stînca linsă de omături
tot urcă, urcă amărui
și mersul singur se ogoaie
legat de mîini și de țurloaie
cu funiile vîntului



Păroși, înnegurați și goi
încremenesc așa, șuvoi.
la pieptul dur al sfintei doici,
cu scoici în el și ierburi multe,
căzuți în brînci să mai asculte
odată, mările în scoici...



                                            scrisă vineri 12 August 1955

Poezia Pe Dealul Plevnei de George Coșbuc

PE DEALUL PLEVNEI


E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniștit își mînă carul.



Roțile nu știu că plînge
Dealul, pe-unde omul mînă ;
Nu știu boii, că-n țărînă,
Pe-unde trec, e numai sînge.



Noaptea-ncet, încet scoboară,
Lilieci prin aer zboară.



Pe unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreagă fire,


Peste-un iad de zvîrcolire
Cade-o pace-ntunecată.



Numai luna e pe lanuri -
Dar mai sus, pe sub rădănuri,


Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin vreme-n vreme,
Cît e noapte-n dealuri geme
Și se zbuciumă porumbul.

Poezia Toamna (din Lectura ) de George Coșbuc

         TOAMNA


Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Și geme, și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Și vine, și crește
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură, și urlă,
Că-și simte pieirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,


Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc,
Topindu-i putere!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul,
Râzând, îl sugrumă
Și-i rupe vestmântul,
Și părul i-l smulge,
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă,
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheață -
Și regele codru,
Din ultima viață,
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme,
Și cade pe spate,
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Poezia Bradul ( din Lectura ) de Bogdan Petriceicu Hașdeu

            BRADUL



Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme.


O rădăcină de colos
Și-a sfredit în stâncă,
Și de pe stâncă maiestos
Mai sfredelește încă!


De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Și pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.


Și lemn și piatră la un loc,
Verdeața-i netreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!


La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
De-atîția ani nestrămutat
El tot așa petrece.


De-ar fi să-i dați în văi adânci
Odihnă desmierdată,
Răpindu-i viscole și stânci
L-ați omorî pe dată!


Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Mărețul brad pe-naltul plai
Stă verde-n orice vreme!

Poezia Imn Lui Ștefan Cel Mare ( din Lectura ) de Vasile Alecsandri

  IMN LUI ȘTEFAN CEL MARE


La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormînt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan,erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc,
Și de sublima-ți glorie
Cu seculii șoptesc.


Cînd tremurau popoarele,
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.


În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător,
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.


În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.


În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
”Un gând s-avem în numele
Românului popor
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!”

poezia Graiul Neamului (din Lectura ) de George Coșbuc

    GRAIUL NEAMULUI


„Fie-a voastră-ntreagă țară,
Și de cereți, vă mai dăm,
Numai dași-ne voi graiul
Neamului” - și se sculară
Să ne vremuiască traiul
Cîți dușmani aveam pe lume!
Graiul ni-l cereau anume,
Să-l lăsăm!


Dar nestrămutați strămoșii
Tot cu arma-n mîni au stat:
Au văzut și munți de oase,
Și de sânge râuri roșii,
Dar din țara lor nu-i scoase
Nici potop și nici furtună.
Graiul lor de voie bună
Nu l-au dat!


Astăzi stăm și noi la pândă,
Graiul vechi să-l apărăm;
Dar pe-ascuns dușmaniicată
Să ni-l fure, să ni-l vândă.
Dacă-n vreme tulburată
Nu ne-am dat noi graiul țării,
Azi, în ziua deșteptării,
Cum să-l dăm?


Repezi trec cu vifor anii,
Ispitind puterea ta,
Neam romîn! Cu ură mare
Vor căta mereu dușmanii
Graiul român pirzare;
Dar să piară ei cu toții;
Dar să piară ei cu toții;
Nu l-am dat, și nici nepoții
Nu-l vor da!

Poezia Barza ( din Lectura ) de Duiliu Zamfirescu

            BARZA


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți,
Jos în vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi;
Iar un cuc cu pana sură
Și-a spus numele din gură:
Cu-cu!


Iar prin crânguri s-aud semne:
Ghionoaia taie lemne,
Gaița într-o gârneață
Se proclamă cântăreață,
Iar din preajma somnului
Ies gîndacii Domnului
Ro-șii!


Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr` de călători
Toamna fără de cântări
S-a umplut de rîndunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă!


Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineților,
Paznicul fâneților,
Și-ar fi tras pe vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă
Ci-ne-i?

Poezia Toporul și Pădurea ( din Lectura ) de Grigore Alexandrescu

          TOPORUL ȘI PĂDUREA


Minuni în vremea noastră nu văz a se, mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială ; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea,
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,

Care strămoșii ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui


Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăranse dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știi însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate : vremea desăvârșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mână,
Începu să sluțească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte :
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape !
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”
- „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Ș care era singur ceva mai la o parte.
- „Nu.” - „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăracul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească.”
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dând în drepta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.


Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

Poezia Cîntec de George Coșbuc

CÎNTEC



A venit un lup din crîng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plîng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia :
       - ,,Lup flămînd cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace''. -
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.


Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine :
- ,,Poartă-se copiii bine ?
Dacă nu, vîr în sac !''




Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus :
-,,Puiul meu e bun și tace
Nu și-l da, și du-te-n pace !
Ești sărac, dar n-am ce-ți face !
Du-te, du-te !'' Și s-a dus.



Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vîlfă mare,
Cumpără copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat :



      
- ,,N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul !
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă !'' Și-a plecat.

Poezia Primăvara de Nichita Stănescu

PRIMĂVARA



Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te ivești istovitor de dulce
cu sînii bulbucați zvîcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene



Te stingi încet din mine, iară
sub piept lovește-n caldarîm o minge
și ziua pe trotuare se prelinge,
lăsînd în urmă-i iz de primăvară



Alături de mocirlele uscate
ies pomii tiți cu trunchiurile-n floare
Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi, oare
cam cîte fete-s astăzi deflorate ?




::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Un orizont pierdut, cu buze rosăă
sărută-n creștet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
și mor în primăvară ofticoșii...



                                                 scrisă vineri 18 februarie 1955        

Poezia Povestea Gîștelor de George Coșbuc

POVESTEA GÎȘTELOR



Un gîscan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Și-ntr-o mîn-avea papucii,
Nu știu cum i s-a-ntîmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat !
Căci erau cu-alesătură,
Fără leac de tivitură -
                      Ce păcat !



Gîștele-auzind cum zbiară :
,,Auleo ! Păpucii mei !''
Într-un suflet alergară
Și-ntrebau mirate ce-i
,,Am rămas'', plîngea gîscanul,
,,Păgubaș de patru lei !
Iată-mă desculț, sărmanul !
Ce mă fac acum, golanul,
                       Fără ei !''




,,Haideți toți, și moși, și babe
Să-i cătăm pe rîu acu !''
Repede-notînd din labe
Cîrdul tot pe rîu trecu.
,,I-ai găsit ?'' - ,,Eu nu, surată,
Ce mă-ntrebi așa și tu !''
Toate-apoi strigau deodată :
,,Bată-i pacostea să-i bată !
                          Nici eu nu !''



Vara-ntreagă tot umblară,
Dar păpucii duși au fost !
Și-au să umble și la vară
Pînă ce le-or da de rost !

Iar gîscanul merge, vine,
Face cruci și ține post.
,,Nu-i găsesc 1 Sărac de mine
Iar desculț e, vezi tu bine,
                        Lucru prost !''



Gîștele de-atunci, în cale
Cînd văd apa undeva,
Căutînd pornesc agale
Tot crezînd că-i vor afla.
Vin și rațe să le-ajute :
Mac-mac-mac și ga-ga-ga !
Mac-mac-mac ! Haid', vino, du-te,
Zile-așa pe rîu pierdute !
                      Ga-ga-ga !




Iar cînd gîștele stau gloată
Și prin dreptul lor te duci,
Sare tabăra lor roată
Să te-ntrebe : ,,Ce ne-aduci ?
Ai găsit păpucii ? Spune !''
Tu la fug-atunci s-apuci !
Sî-sî-sî  ! Tot fac nebune
Și te mușcă, doar le-ai spune
                      De păpuci !

Poezia Jucăriile Celui Cuminte de George Coșbuc

JUCĂRIILE CELUI CUMINTE



Un copil, cînd jocu-i place,
Toată lumea joc îi face ;
Iar el toate le pricepe
Și cu ele-un joc începe.
Zice tufa de zambile :
-Bună ziua, drag copile !
Floarea zice : - Oprește-ți pașii !
- Prinde-ne ! zic fluturașii.
-Eu sînt netedă și mică,
Ia-mă ! zice-o pietricică.
Cîntă rîndunica iară :
- Eu de mult te chem afară !
Cățelușu și el vine :
- Hai și joacă-te cu mine !
Vrăbii zboară
                 pe tot locul :
Vezi, așa e vesel jocul !
Patru roți de la trăsură
Strigă : - Iute alergătură !
Vîntul zice : - Așa mi-e placul,
Să-ndoiesc de vîrf copacul !
Mărul zice :
- Mă voi coace,
Vin-atunci pe fugă-ncoace !
Toate-așa cu drag îl cheamă
Și el vesel ia de seamă
Numai cel ursuz nu știe
Cum să-și facă-o jucărie
Și numai posomorîtul
Nu-și știe-alunga urîtul.

Poezia Iarna Pe Uliță de George Coșbuc

IARNA PE ULIȚĂ



A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
                              Peste sat.



Nu e soare, dar e bine,
Și pe rîu e numai fum.
Vîntul-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
              De pe drum.




Sînt copii. Cu multe sănii.
De pe coastă vin țipînd,
Și se-mping și sar rîzînd ;
Prin zăpadă fac mătănii
                 Vrînd-nevrînd.



Gură fac ca roata morii ;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureșe, cînd norii
                  Ploi vestesc.



Cei mai mari acum din sfadă,
Stau pe-ncăierete ăuși ;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scîncesc și plîng grămadă
                       Pe la uși.





Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui ;
Largi de-un cot sînt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
                Parcă nu-i.



Haina-i măturînd pămîntul
Și-o tîrăște-abea, abea :
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vîntul
                Dac-o vrea !


El e sol, precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi, de aceea-i încruntat,
Și s-avîntă, și se crede
                 Că-i bărbat ;



Cade-n brînci și se ridică
Dînd pe ceafă puțintel
Toată lîna unui miel :
O căciulă mai voinică
                 Decît el.



Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ții !
Colo, zgomotoasă gloată,
                     De copii !



Ei degrabă-n jur chitește
Vreun ocol, căci e pierdut,
Dar copii l-au văzut !
Toată ceata năvălește
                    Pe-ntrecut.


- ,,Uite-i mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost !
Au sub dînsa șapte sate
                     Adăpost !''



Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin -
Uite-i, fără pic de vin,
S-au jurat să-mbete-n cale
                  Pe creștin !


Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei,
Stă pe loc acum să vadă
                Și ea ce-i.




S-oțărește rău bătrîna
Pentru micul Barbă-Cot,
- ,,Ați înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
                Să te scot !''


Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clăi cu fîn,
Și-apoi zici că ești romîn !
Biata bab-a-ntrat în laie
                  La stăpîn.




Ca pe-o bufniță-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu, cu vai,
Și se țin de dînsa scai,
Plină-i strîmta ulicioară
                      De alai.



Nu e chip să-i faci cu buna
Șă-și păzească drumul lor !
Rîd și sar într-un picior,
Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una
                       Mai cu zor.


Baba și-a uitat învățul :
Bate,-njură, dă din mîni :
-,,Dracilor, sînteți păgîni ?
Maica mea ! Să stai cu bățul
                         Ca la cîni !''



Și cu bățul se-nvîrtește
Ca să-și facă-n jur ocol :
Dar abia e locul gol ;
Și mulțimea năvălește
                       Iarăși stol.



Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan :
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n săn și face cruce
                        De satan.



Ba se răscolesc și cînii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrînii
                       Din bordei.



- ,,Ce-i pe drum atîta gură ?''
-,,Nu-i nimic. Copii ștrengari.''
-,,Ei, auzi ! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
                         De tătări !''

Poezia Vestitorii Primăverii de George Coșbuc

VESTITORII PRIMĂVERII



Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi -
                  Veniți cu bine !
De frunze și de cîntec goi,
Plîng codrii cei lipsiți de voi.



În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră ?
De ce-ați lăsat ? Nu v-a fost dor
                    De țara voastră ?
N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor ?



Voi ați cîntat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cînd v-ați adus
                   De noi aminte !        
Străinilor voi nu le-ați spus,
Că doine ca a noastre nu-s?




Și-acum veniți cu drag în țară !
Voi revedeți cîmpie iară,
Și cuiburile voastre-n crîng !
Aș vrea la suflet să vă strîng,
Să rîd de fericit, să plîng !




Cu voi vin florile-n cîmpie
Și nopțile cu poezie
Și vînturi line, calde ploi
                 Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi !

Biografie George Coșbuc

                                                       GEORGE COȘBUC
                                           ( 20 Septembrie 1866 - 9 Mai 1918 )


George Coșbuc s-a născut în satul Hordou ( care azi îi poartă numele ), județul Bistrița-Năsăud. Învăță să citească încă la frageda vîrstă de 5 ani. La Năsăud, în liceu, fiid un foarte activ membru al societății de lectură a elevilor
-Virtus romana redivita-  devine președintele acesteia în clasa a-VII-a.
George Coșbuc a cîntat în mijlocul cărora s-a născut, natura încîntătoare a patriei, dragostea față de pămîntul strămoșesc,
Dintre volumele sale de poezii amintim : Balade și Idile, File de tort, Din poveste, Ziarul unui pierde-vară, Cîntece de vitejie, Traduceri din Dante ( Divina Comedie ), Homer ( Odiseea ), Virgiliu ( Eneida ), Kalindasa
( Sacuntala ).

Poezia Codru Și Salon de Mihai Eminescu

         CODRU ȘI SALON
                         I

Zadarnic fete mîndre cutreier sala
Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.
În ochii unui tînăr sădite e răceala
Și note cît de blînde în inimă-i n-ajung.


Amicul cel de-o vîrstă păharul lui îl împle
Și-l cheamă și pe dînsa la masa unde beu ;
Pe mîinile-amînduă el ține a lui tîmple,
Se uită pe freastră cum ninge-ncet... mereu.


Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,
Cum vîntul farmă ramuri zvîrlindu-le-n ferești,
Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă
Revede tinerețea-i cu ochii sufletului.


Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Și scapăr-argintie lovindu-se de profund.


Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stînce încuibate, ce mai că se prăval,
Cînd luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridică prin codri din fruntea unui deal.


Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scînduri, mușchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzîndu-se în nor


Ar vrea să rătăcească cîmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut ;
Unde-nvață din rîuri o viață liniștită,
Părînd să n-aibă capăt, cum n-are început.


Mama-i știa atîtea povești pe cîte fuse
Torsese în viață... deci ea l-au învățat
Să tîlcuiască semne ș-a păsărilor spuse
Și murmura cuminte a rîului curat.


În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele `miitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilitoare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,


De spînzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cîntec, cum îl împlea de dor.


Visa copilul... Fruntea-i de-o stîncă răzimată,
Privea uimit în rîul ce spumegea amar,
Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Rîdea, cînta degeaba... plîngea chiar în zădar.


El vede ierburi nalte în mîndră zi cu soare.
Crescute-ajung la brîul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare
Privește flori albastre și fire de pelin.


Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încîlcit
Și ochii rîd în capu-i și fața-i e jeratec -
A lanurilor zînă, cu chip sumeț, răstit


Apoi în codru trece și cîntă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.


- Ah ! cum nu sunt - ea strigă - o paseră măiastră,
Cu penele de aur ca paserile-n rai ;
La sfînta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră
Cu ciocul și l-aș zice cu rugătorul grai ;


Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sînge și din lapte - fecior de împărat !


Ea cîntă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,
Cu mîna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.


Apoi si-aduce-aminte... era o zi frumoasă...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...


Ce s-a-ntîmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este... și chipul ei cel blînd,
Zîmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pămînt.


S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades de brațu-i, în noaptea înstelată,
Ședea pe stînca neagră spunîndu-i ghicitori.


Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși ?
În lacu-adînc și neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zîne cu păr de aur roș.


Și trestia cea naltă vuind de vînt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Cînd rețele din codru pe creții apei clare,
Scăldîndu-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

                           II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreș.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreți.


Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zîmbește. Plete blonde pe umere cobor
Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul - ci setea de amor.


Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar ;
Pe brațe de zăpadă, pe sînii ei se fură
A candelei lumină mai rar și tot mai rar.


Iar micile-i picioare ating covorul moale
Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dînsul, privind întunecos...


Sub umerii-unei fețe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adînci l-arată slab;
Prin ochii mari și negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.


- Din vorba mea nu poate amor să se aleagă ?
Nu te iubesc atîta cît știu să te iubesc ?
Ai vrea să torc din mare amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc ?


Spre-a împlini vo unul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu ?


O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voință un ceas să te încînt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriul și ceriul pe pămînt.


Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încît numai pîraie și-ar povesti cu șoapte
Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.


Cînd ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aș stinge în grămadă sistemele solare
Și-n ăst mormînt te-aș pune ca pe-un mărgăritar.


Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În chaos fără stele și fără de nimic,
M-aș arunca - un demon - să cad o vecinicie,
De-a pururea și singur deșertul să-l despic.


Iar dacă liberate plantele cu-ncetul
Ar reintra în viață în vechile lor legi,
Ființele lor nouă privesc-atunci cometul,
Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.


Fantasmă nesfîrșită și totuși diafană,
Din lume exilară neaflînd limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană -
                                                                  Acela să fiu eu.


- Să faci minuni ? Nu-i asta . Nu mă-nțelegi, iubite -
Pe creștetul lui mîndru ea mîinile și-a pus.
Sunt taine-n astă lume atît de neghicite,
De-ai spune viața toată, tot n-ai sfîrșit de spus.


Vezi tu, eu te-aș vrea timid, un blînd băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,
S-adorm plecîndu-mi tîmpla la tîmpla ta - nebună !
Așa cum visasem ai fost, dar nu mai ești.


Pătate de-ndoiele a vieții tale vise -
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.


Să fii un paj din basme și eu să fiu regină !
O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil !


Nu mintea ta, nu ochii ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.
Mă doare - nu știu... glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.


Ce vrei ? Îmi pare-n ochii-ți că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului străină -
De-ai fost vrodată tînăr, e foarte mult de-atunci !

Poezia Lectură de Mihai Eminescu

            LECTURĂ


Stam sara la fereastră,
Iar stelele prin ceață
Cu tainică dulceață
Pe ceruri izvorarea.


Citeam pe0o carte veche,
Cu mii de negre gînduri
Și literele-n rînduri
Prinsese a juca.


Jos lacul se-ncreșise
Sub purpură tîrzie
Și valuri verzi de grîie
Se leagăna pe lan.


O stea din cer albastru
Trecu a ei icoană
Din fața apei plană
În fundul diafan...


Și cred pe înțeleptul
Ce-l văd că-n carte zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că toate-s năluciri...


Deodată la ureche-mi
Aud șoptind copila...
Iar vîntu-ntoarce fila
Cu negrele gîndiri.

Poezia Nuntă În Codru de George Coșbuc

NUNTĂ ÎN CODRU



Ce mai chiu și chef prin ramuri
              Se -ncinsese-atunci !
Numai frați și veri și neamuri
De-ar fi fost umpleau o țară !
Dar așa că s-adunară
           Și străini din lunci;



De mă-ntrebi, eu nu știu bine
                 Alții poate știu -
Ce să-ntrebi calici ca mine !
Știu că lumea dintr-o dată
S-a trezit că-i adunată
              Și c-o duce-n chiu.



Că-ntr-o zi purtînd în mînă
                 Un colac și-un băț,
Prepelița cea bătrînă
S-a pornit și-n deal, și-n vale,
Și chema-ntîlnind pe cale
                Lumea la ospăț.



,,Ce-i tu, soro?'' ,,Ce să fie?
                Nuntă mare-n crîng!
N-ai văzut tu veselie
De cînd ești și porți un nume.
Și-am plecat trimeasă-n lume,
                 Oaspeții să-i strîng''.



,,Dar pe mire cum îl cheamă,
                   Cine-i el și-al cui ?''
,,N-auziși de sturz, bag-samă!
Pînă și-mpăratu-l știe.''
,,Și-i bogat ?'' - ,,Ce-i pe cîmpie,
                      Tot ce vezi, i-al lui!


Iar mireasma! Din cosiță
              Numai flori îi cad.
Mierla e. Și e pestriță,
Și gătită ca o cruce :
Cizme galbene și-aduce
               Tot din Țarigrad.''



,,Ei, atunci să știi, vecino,
              C-am să viu și eu.''
,,Păi de bună seamă, vino!''
Tot așa  cu voie bună,
Prepelița-n sîrg adună
Pe nuntași mereu.



Și s-a strîns din zare-naltă
                Neamu-ntraripat,
Și din crîng, și de la baltă,
Și din șesuri, de prin grîne ;
Ba și vrăbii mai bătrîne,
               Musafiri din sat.



Pînă-n noapte toți veniră
          Și prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră,
Și-n gorun aveau altarul -
Ia-nchinați-mi cu paharul,
           Să-mi mai vie glas.




Mă-ntrebați de nun ? Ei, nunul,
              Soare-ntr-adevăr :
Dumnealui, mă rog, păunul !
Nună mare-a fost găița,
Stete-acasă păunița,
                 Că-i murise-un văr.



,,Pop-aveau ?'' Tu, maică sfîntă !
                     Stai să mai vorbești !
Știi pe ciocîrlan cum cîntă ?
Dumnezeu să-i ție firea !
A-nvățat trei veri psaltirea
                   La vlădici sîrbești.


Drusce-aveau o coțofană
          Și-un cîrstei bălțat,
Pitpalacul, nene,-n strană !
Iar cădelnița de aur
O ținea jupînul graur
                Dascălu-nvățat.




Dar să vezi ! la socrul mare
             Zgomote din zori :
Pițigoiu-ntr-una sare,
Steag pe casă șoimul suie,
Gheunoaia bate cuie
                    Ca s-anine flori.





Iar prin cuhnii sfat și vorbă,
                  Asta s-o vedeți !
Prepelița face ciorbă,
Presurile fac friptură,
Vin sticleții și le-o fură,
              Dracii de sticleți.




Șoimii repezi scot în gheare
            Carnea din căldări.
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintițoii duc la masă
              Rîndul de mîncări.



Și, cu șorț de jupîneasă,
            Rîndunele vin
Și deretică prin casă,
Iar pe mese-aștern prosoape
Și dau lavățele-aproape,
Cane-aduc cu vin.



Dar te miri tu prin pahare
                Cine le turna ?
Cucul sur, că-i meșter mare
La urat și-nchinăciune,
E proroc și-ți știe spune
                  Tot ce-o fi și-o da.



Cîntă-n cobză-acum buhaiul
                 Cel cu gîtul strîmb,
Mierla șuieră cu naiul,
Cu cimpoiul cîntă cioara,
Pitulicea cu vioara,
                  Bufnița c-un drîmb.



Codobaturi iuți ca focul,
              Tot bătînd  din cozi,
Măturară-n clipă locul
Și făcur-o bătătură,
Și ce horă mai făcură
                 Ca la voievozi !



Jucau sîrba porumbeii,
                Că e jocul lor,
Și-au luat la joc cîrsteii
Pe-o rățușcă - vai de mine!
Graurul juca pe vine,
                 Barza-ntr-un picior.



Numai cioara cu cimpoiul,
               Tot izbind cu el.
Se bătea cu pițigoiul,
Iar sitarul dup-o ușă
Se certa c-o găinușă
                  Pentru-un gîndăcel.



Vin de-ar fi, că cearta vine,
                  Altfel cum s-o zici ?
Să te superi tu, creștine,
Pentru dinții scoși din gură ?
Pentr-un ghiont și-o-mbrîncitură
                   Cheful să ți-l strici ?




Și țipau de-a valma-n ramuri,
                     Miile de guri !
N-alegeai străini și neamuri,
Și pe plac cînta tot insul -
Clocotea de chiu cuprinsul
                     Veselei păduri.



,,Tu erai ?'' Mă-ntrebi ca prostul !
                       Vorba din bătrîni :
Eu la chef ca-n marte postul.
Vinul-l beam din coji de-alună,
Și-azvîrleam, de voie-bună
                       cu căciula-n cîni.



Ba, și-n ciur le-adusei apa,
                   Ca să fiu în rost,
Lemne le-am tăiat cu sapa -
Și, sărind pe-o buturugă,
Am venit la voi în fugă,
                 Să vă spun ce-a fost !

Poezia Să Ți-a Sărut de Tudor Arghezi

SĂ ȚI-O SĂRUT




Ți-o-ntorc pe dos și față și nu mă pot supune
Să cred că floarea asta, ce-o țîu, nu-i o minune.
O-asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea.
Cînd ai furat-o poate, din locul ei, cîndva,
Pe drum, la pogorîre, din ceruri, din zenit,
Te-a furnicat cu haruri și ți s-a-ntipărit.
Că mă smsresc să cuget e lucru de crezut.
Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ți-l sărut,
Și ție, fată zveltă, care-nvîrtești în aer,
Ca o sfîrlează, fusul pe firul tors din caer,
Și ție, trăduitul cu palma grea și tare,
Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare.
Gîndește mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă
Fără gîndirea mîinii, închisă și săracă ?
În scoica ei lipită și-ar duce în zadar,
Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar.
O scrie slova mîna și e nemuritoare,
Pe cît vor fi mai multe și veacuri viitoare.
Și ochii plîng, dar și mai adînc vioara,
Că plînge mîna-n coarda oftată, surioara !
Și meșterul Manole visa o mînăstire,
Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire ?
Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mîna stîngă
Putuseră s-o-nalțe și-ursitele să-nfrăngă ;
Aceleași mîine și brațe care-au cioplit în stîncă
Și Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă.
Îl vezi în dreptul lunii ? Pe creștetele lui
S-a ridicat părechea de lei cu patru pui.

Poezia Mîna Lui de Tudor Arghezi

MÎNA LUI



Ia uită-te acuma la mîna lui, făcută
Pe flaut, pe cimpoi și alăută.
E-o floare. Viră-ți fața în ea și ai să bei
Mireasmă, amintire și vis din palma ei.
Ea știe să mîngîie, să vindece, s-alinte,
O strîngere, o dată, o ține-o viață minte.
E mută cînd vorbește tăcut, ca o pecete
C-un crin săpat în mijloc și litere secrete.
Făgăduiește-o dată, trecînd pe lîngă tine :
Făgăduința-i sfîntă și-atunci cînd nu și-o ține.
De cîte ori o viață întreagă nu se-ngînă,
Mîhnită, printre lacrimi, cu-o strîngere de mînă ?
Și cîte visuri, cîte și vieți nu au pierit,
În suflet cu inelul părut făgăduit ?
Pe dinafară, viața are puteri să-ndemne,
Pe dedesubt urzită între tăceri și semne.
Cotoarele legate cu aur vor să spuie
Ce țin cuprins în scoarțe, și-un gînd cum se descuie,
Dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte-nchisă
Cu lacăte, cu cheia știrbită, cînd e scrisă.

Poezia Chemarea Înălțării de Tudor Arghezi

CHEMAREA ÎNĂLȚĂRII




Chemarea înălțării ca spicul se-mplinise.
Tărîmurile toate te așteptau deschise
Și te mutai pe ele în voia ta deplină,
Scăpat de-nțelenirea pe loc și rădăcină.
De-o fire cu țărîna, dar dezlegat de lut,
Ai început o lume din nou de la-nceput.
Strein în pribegie, plăpînd și venetic,
Erai cît fărîma de fulg și de nimic,
O coajă de tărîțe, o țandără, o pleavă.
Bălan și gol, făptura parcă-ți era bolnavă.
Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,
Tu singur rămăseseși pe lume gol la piele,
Cel mai gingàș, mai fraged la trup și oropsit ;
Doar umbra, drept cămașă, pe piept nu ți-a lipsit.
Dihănii în cojoace cu ghiare, colți și coarne,
Pîndeau să te răstoarne :
O lingură de sînge într-un plămăd de carne.
Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,
Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,
Căci potrivit cu ele și-oriunde te așez
Erai nici cît o boabă de mei ori de orez.
Erai, ca pe-o hlamidă de purpură, o scamă,
Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,
O copcă rătăcită printre frînturi mărunte.
Încă-ncîlcită-n ceață, în cîlți și-n amănunte,
Își și visa nădejdea, dormind, să puie-n jug
Cu vitele pămîntul, cît e de lung, la plug,
Și se ivi, odată cu omul slobod, munca.
Din pravila ei aspiră, el își făcu porunca
De fiecare clipă, simțind întîi, cu frică,
În el nebănuite puteri că se ridică.

Poezia Balta de Vasile Alecsandri

              BALTA


Aerul e viu și proaspăt!... el trezeşte și învie
Peptul, inimia și ochii peste carii lin adie.
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Aşteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos.



Ceru-n zare se roşeşte; mii de vrăbii deşteptate
Ciripesc şi se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocoteşte de-un concert asurzitor,
Şi din ochiuri se înalţă cârd de raţe ca un nor.


                   
Printre stuhul ce se mişcă iată-o luntre vânătoare!
Şerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare;
Raţele prin muşunoaie dupa trestii se ascund,
Şi pe sus nagâţii ţipă, lişiţele dau în fund.



Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
Când la umbră se doseşte, când s-arată la lumină;
Iar pe mal, în liniştire, un bătlan, păşind încet,
Zice: ,,Nu-i peirea lumei... vânătorul e poet!"

Poezia Pe Drum de Tudor Arghezi

PE DRUM



De-atunci încoace, focul străin a fost să-nceapă
o vîrstă hotărîtă în țara ta de apă,
Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare,
Să mîne sumedenii de mori și de cuptoare.
Atunci, întîiaș dată s-a deslușit în fum
Că ți-ai croit nainte și-n slăvi alt rost și-un drum.
S-a zguduit văzduhul și răsuna și hăul,
Cînd se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul.
Îți trebuiau potcoave la caii prinși de coamă,
Zăbale, lănci și scuturi de fier și de aramă,
Ca să o-nfrunți cu pieptul primejdia-nvoită
Cu ceasul rău, cu vraja și leneșa ispită.
Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr și răzvrătit,
De cîte ori stăpînii și vremea te-au mințit.

Poezia Eu Nu Cred Nici În Iehova de Mihai Eminescu

EU NU CRED NICI ÎN IEHOVA


Eu nu cred nici în Iehova,
Nici Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.


Visuri sunt și unul ș-altul,
Și totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.


Toate-aceste taine sfinte
- Pentru om frînturi de limbă -
În zădar gîndești, căci bîndul,
Zău, nimic în lume schimbă.


Și fiindcă în nimica
Eu nu cred - o, dați-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.


Nu mă-ncîntați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic -
Toate-mi sunt de-o potrivă,
Eu rămîn ce-am fost : romantic.

Poezia Vis de MihaiEminescu

             VIS


Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi :
A nopții minte le scornește,
Le spun a nopții negre guri.


Pluteam pe-un rîu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domnul cel regal.


Căci pe o insulă în farmec
Se nalță negre, sfinte bolți,
Și luna murii lungi albește,
Cu umbră împle orice colț.


Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,
Tăcere-adîncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinți p-iconostas.


Sub bolta mare doar străluce
Un sigur sîmbure de foc ;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Și-ntunecime-n orice loc.


Acum de sus din chor apasă
Un cîntec trist pe murii reci
Ca o cerșire tînguioasă
Pentru repaosul de veci.


Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mîna-i slabă -
În albă mantie de domn.


Și ochii mei în cap îgheață
Și spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe față...
Tresar - încremenesc - sunt eu.

....................................................


De-atnci, ca-n somn eu îmblu ziua
Și uit ce spun adeseori ;
Șoptesc cuvinte nențelese
Și parc-aștept ceva - să mor ?

Poezia Cu Gînduri Și Cu Imagini de Mihai Eminescu

CU GÎNDURI ȘI CU IMAGINI


Cu gînduri și cu imagini
Înnegrit-am multe pagini :
Ș-ale cărții, ș-ale vieții,
Chiar din zorii tinereții.


Nu urmați gîndirei mele :
Căci noianu-i de greșele,
Urmînd prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.


Neavînd învăț și normă,
Fantazia fără formă
Rătacit-a, vai ! cu mersul :
Negru-i gîndul, șchiop e viersul.


Și idei, ce altfel împle,
Ard în frunte, bat sub tîmple :
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.


Ele samănă, hibride,
Egiptenei piramide :
Un mormînt de piatr-în munte
Cu icoanele cărunte,


Și de sfinxuri lungi alee,
Monoliți și propilee,
Fac să crezi că după poartă
Zace-o-ntreagă țară moartă.


Intri-nuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Cînd acolo ! sub o faclă
Doarme-un singur rege-n raclă.

Poezia Icoana Și Privaz de Mihai Eminescu

         ICOANA ȘI PRIVAZ


De vrei ca toată lumea nebună să o faci,
În catifea, copilă, în negru să te-mbraci -
Ca marmura de albă cu fața ta răsari,
În bolițile  sub frunte lumină ochii mari
Și părul blond în caier și umeri de zăpadă -
În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă !
        De vrei să-mi placi tu mie, auzi ? și numai mie,
Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.
Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,
Un sîn curat ca ceara, obrazul zîmbitor
Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpînd,
Nemărginit de gingaș, nemărginit de blînd.
        Cînd îmbli, a ta haină de tine se lipește,
Ci gingaș-mlădioasă tu rîzi copilărește.
De șezi cu capul mîndru pe spate lin lăsat,
Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...
Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,
Cînd veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.
Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred
Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd
Atîta de frumoasă, atît de răpitoare,
Atît - cum nu mai este o alta pe sub soare ;
Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci
Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...
Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger
Decît de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sînger ?
O, bate-ți joc copilă, ucidă-mă de vrei,
Zîmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi
Mai mult e pentru lume decît un trai deșert...
Și încheierea vieții : pe tine să te iert.
Ce sunt ? Un suflet moale unit c-o minte slabă,
De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.
Și am visat odată să fiu poet... Un vis
Deșert și fără noimă ce merit-un surîs
De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu ?
Voit-am a mea limbă să fie ca un rîu
D-eternă mîngîiere... și blînd să fie cîntu-i.
Acum... acuma visul văd bine că mi-l mîntui.
Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,
Nu poate să descrie nici zîmbetu-ți în tot.
Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri
Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.
Frumseța ta divină, nemaigîndită, sfîntă
Ar fi cerut o arfăputernică, ce-ncîntă ;
Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,
Nu pot să scriu frumuseța cea vrednică de Dante.
O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,
Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.
O, marmură curat, o, înger, o, femeie,
Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scînteie,
Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui
C-al meu e trupul dulce ? c-a mele : fața-i, chipu-i... ?
Nebun ce sunt... Nu rîzi tu ? O, rîzi de mine... Rîzi.
Plîngînd cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,
Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,
Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...
Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui
Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sînu-i,
Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...
Tîmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare
Și ea să-mi spuie rece : ,,Monsieur, ce ai mai scris ?"
La glasu-i, chiar ironic, să fiu în paradis,
Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa
Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma.
Da, da ! să fiu ferice de-un zîmbet, de-un cuvînt,
Căci zîmbetul mai mult e ca viața-mi pe pămînt.
Să simți cum că natura își bate joc de noi :
Ici-colo cîte-un geniu - și preste tot gunoi.
Și eu simt acestfarmec și-n sufletu-mi admir
Cum admira cu ochii cei mari odat` Shakespeare.
Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte
Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte ;
Dar unde este dînsul cu geniu-i de foc
Și eu, fire hibridă - copil făr` de noroc !
Făr` de noroc ? De ce dar ? Au nu sunt fericit
Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit ?
Nu mi-e destul-avere un zîmbet trecător,
O vorbă aruncată ironic - de amor ?
Comoară nu-i destulă privirea, un cuvînt,
Ce viața-mi însoți-vă de-acxum pîn-în mormînt ?
Sunt vrednic eu a cere - sunt demn să am mai mult ?
A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult ?
Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții - un ceas măcar, o zi ?
Cuvinte prea frumoase le-am rînduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...
Aceasta e menirea unui poet în lume ?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vîntu-n codru bate ?
Dar oricîte ar scrie și oricîte ar spune...
Cîmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă - e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus
Decît povești pe care Homer și alți autori
Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.
Da, soarele bătrînu-i, bătrîn pămîntu-acuma :
Pe gîndurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
Și tineri numa-n sînuri vedem frumseța vie vie,
Dar gîndul nostru-un ceață n-o pune pe hîrtie...
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne - un pir -
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strîmbă, urîtă, într-un chip
Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.
Nu-i acea altă lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod...
Frumoasă, ea cuprinde pămînt, ocean, cer
În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer ?
O, salahori ai penei, cu rime și descrieri
Noi abuzăm sărmanii de mîna-ne de crieri...
Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...
În loc să mînui plugul, sau teasla și ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul
Cel rău al minții mele... și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama.



„Să reproduci frumosul în forme” ne înveți :
De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...
Dator e-omul să fie a veacului copil,
Altfel ca la nevolnici el merit-un azil
Într-un spital... Acolo cîrpească cu minuni
Păreții de chilie și spună la minciuni...
Da ! ticălos e omul născut în alte vremi...
Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi :
Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,
Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș,
Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă
Ca în cadență rară să sune trist din coadă
Și-ntre-ofițerul țanțoș cu spada subsoară
Alegere nu este, alegerea-i ușoară.
Pocnind în a lui haine, el place la neveste,
Fecioara-nfiorată își zice : acesta este...
Acesta da... Simțirea tu ai și este dreaptă.
Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă -
Un corp frumos și neted te face să iubești,
În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.
                                           Doar nu ești tu nebună
S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,
Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adîncime
În strofe o disface și o așază-n rime...
Soldatul spune glume ușoare - tu petreci...
Pe cînd poetul gingaș, cu mersul de culbeci,
E timid, abia ochii la tine și-i ridică.
El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,
Privindu-te cu jale, oftează - un năuc...
Și zile-ntregi stau astfel în jilț,ș-apoi mă duc
Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez
Și-n inima copilei de fel nu-naintez.


Copil, copilul nu e ? voiește să petreacă.
Ce caut eu cu ochii-mi, cu-a lor privire seacă ?
Ce-i zic dumnezeire, și înger, stea și zeie,
Cînd ea este femeie, și vrea a fi femeie ?
Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci :
-Aș vrea pe braț, acea, tu capul tău să-l culci,
Să mîngîi a ta frunte, nefericit copil !
Acest cuvînt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.
Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.
Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș :
S-ajung o zi în care, în strîmta mea chilie,
Tu să domnești ca fiică, stăpînă și soție
Și-n ore de durere, cînd gîndul mi-a veșted
Să simt cum dulcea-ți mînă se lasă pe-al meu creștet,
Ș-atunci ridicînd capul, dînd ochii-mi peste spate,
Să văd, ah, pămînteasca-mi, duioasa-mi zeitate...
Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,
În care poezia și visuri sunt un fleac :
Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,
Să fiu nemernic martor nefericirii tale.
Decît să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba :
Cu rime și cu  strofe nu se-ncălzește soba.
Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sînge :
Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stinge.

......................................................................


Visînd astfel ia sama cu mine că petreci,
Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.
Te-apropii, mă-ntrebi,dulce : cum nu te curtenesc ?
O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...
De-un ceas tu caști în fața-mi - acuma-nsă dorești,
Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești.
Idee ! Și de brațu-mi atîrni dulcele-ți braț.
Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,
Cu gura pe-al tău umăr încet și trist șoptesc :
- Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc !

Poezia Terține de Mihai Eminescu

  


                TERȚINE


Tinzîndu-ți mîna o priveai cuminte,
Mișcai zîmbind a tale roșii buze,
Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.


Urechea mea pîndea să le auză
- Abia-nțelese, pline de-nțeles -
Cum ascultau poeții vechi de muză.


Și-n ochii tăi citeam atît eres,
Atîta dulce-a patimei durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.


A vorbei tale  lamură de miere,
Al gîndurilor visătorul chaos,
Al tău surîs precum ș-a ta tăcere


Și chipul tău în voluptos repaos
Pătruns-au toate limpede-n cîntare-mi,
Cînd al tău suflet mie l-ai adaos.


Stăpînă, ești pe gîndu-mi și suflare-mi,
Și-acesta cînt, ce gata-acum vedemu-l,
Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.


De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viața mea și-am închinat-o,
Disprețui hula orișicărui emul :


Primește-l dar c-un zîmbet - adorato !

Poezia Tu Mă Privești Cu Marii Ochii... de Mihai Eminescu

TU MĂ PRIVEȘTI CU MARII OCHII...


Tu mă privești cu marii ochi, cuminte ;
Te văd mișcînd încet a tale buze,
Șoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.


Urechea mea pîndește să le-auză
- Abia-nțelese, pline de-nțelese -
Cum ascultau poeții vechi de muză.


În ochii tăi citeam atît eres,
Atîta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toat-o am cules.


Vorbirea ta mi-i lamira de miere,
În ochii tăi de visuri e un chaos,
Și-atît amor c-auzi pîn` și-n tăcere.


Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist și dulce în cîntare-mi.
Ființa ta gîndirii-mi am adaos.


Căci numai tu trăiești în cugetare-mi.
A ta-i viața mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poți să le sfaremi.


Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Cînd cîntul meu se-mbracă fel de fel :
Ici în terține suspinînd, vedemu-l,


Dincolo el oftează în gazel,
Același e, deși mereu se schimbă,
De tine-i plin, tine-mi zice el...


Alege forme dulci din orice limbă :
Acuma-l vezi îmblînd cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firduși cale strîmbă.


Dar orișicînd el alta nu așteaptă
Decît ca ție, suflete, să-ți placă,
Tu să-l aprobi cu gura înțeleaptă.


În mii costume astfel se îmbracă,
Și ca s-atragă dulcea ta zîmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă...


Ș-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terține,
Uitînd ce-a vrut să-ți spuie-n aste șire.


Au vrut să-ți spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foiește,
C-a sale gînduri de zîmbiri sunt pline


Ș-astfel pe mine el mă stăpînește...
Adună-n versuri ale mele zile
Și-n strofe le-a legat grădinerește,


În poala ta zvîrlind aceste file.

Poezia Grai Supt La Sînii Calzi Ai Maicii de Nichita Stănescu

GRAI SUPT LA SÎNII CALZI AI MAICII



Grai supt la sînii calzi ai maicii,
strivit în buze te dădură
ca un sărut din gură-n gură,
din jalea mioriței, bacii.



În munții ninși cu ochi cărunți,
goniți în tainice tăceri
de mîine așternut pe ieri,
destul te-am obrocit, în munți.



Adună-ți dintre vremuri iezii
zbucniți, pe care ți-i păscură
în sînge,-n chiote, în ură
Neculce, Creangă și Arghezi,



și-n codrul scorburat de furi,
la cei ce te-au vîndut pe stele
în ceas de noapte, printre iele,
Dumnezeiește să înjuri.




Și-apoi spărgînd în frunze lyra
să rîzi, să rîzi, pocnind din dește,
precum ai rîs dumnezeiește
în tine, cînd muri Zamfira.



În munții ninși cu ochi cărunți,
gonit în tainice tăceri
de mîine așternut pe ieri,
destul te-au obrocit, în munți.



Din Eminescu înapoi.
hai, grai de oameni liberi, vină
în frunți ce-au nădușit lumină,
în pumnii noștri mari și goi !



                                                               Terminat Miercuri 10 August 1955, Ploiești

Poezia Fug Cerbii de Nichita Stănescu

FUG CERBII


Fug cerbii vineți, cerbii, în nesfîrșitul azi,
goniți din munții singuri chemărilor furtunii...
Ei, hai, băieți, e vremea, să ațîțăm tăciunii ;
destul fumarăm gerul cădelnițînd prin brazi.



Zadarnic printre crenge țîșnește din buștean
privirea înghețată, cu apele-nghețate,
o să ghicească cerbii cînd palizi vor străbate
cîmpia mărginită de lună și alean



Fug cerbii vineți, cerbii, din codrul coborît
iar crivățul-și descheie surd buciumul și zeghea
Ei, hai, băieți, e vremea să ne descingem veghea
și să intrăm în pături și-n seară pîn' la gît !




                                                                                           Sîmbătă 6 August 1955

Poezia Cîntec Mut de Nichita Stănescu

CÎNTEC MUT



Prin smîrcul noroit în valea seacă
țesută-n fire lungi, de tort,
se opintesc căruțele să treacă,
albastre, peste Crișul mort.



Copacii putrezesc încet, în plete,
îngenuncheați de-atîta rod
cînd greierii căruțelor încete,
ascunși în osii, rod și rod



privirea crengilor jugastre,
nedeslușirile de pîrg...
Și tot se duc căruțele albastre
și poate că în zori e tîrg.



                                                     Prin Smîrcurile Crișului Mort, Iulie 1955

Poezia Cîntec de Tranșee de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE TRANȘEE



Chiroit, păduraru-și svîcnește-n femeie
cu ropotul fugii de ciută
sămînța pădurii-n fetia gemută
a cerului scurs în transee.



Mă doare-n ureche un cîntec stătut,
cîmpia mi-adoarme în nară
și țeasta mi-atîrnă spre lună, e seară
și mut se lipește tot lutul de lut.



Hei... viermilor, viermilor. Sînt !
Prea fulguie clipa-n coline...
Sămînța mă doare ; sămînța e-n mîne
și astăzi m-oi naște pămînt.  




                                                                     Duminică  10 Iulie 1955

Poezia O Stradă Prea Îngustă de Mihai Eminescu

O STRADĂ PREA ÎNGUSTĂ


O stradă prea îngustă
Prea că se făcea -
Și case lungi și negre
Pe două părți era.


Pe dînsa nu lucește
Un singur felinar -
Eu trec încet și fluier
În suflet cu amar.


Deodată simt în urma-mi
Venind, tiptil-tiptil,
Pas sfiicios de fată,
Ușor ca de copil.


Și simt cum că de brațu-mi
Un braț uțor s-anină -
Și simt că mîna-mi strînge
O mînă dulce, fină.


Răsună miazănoaptea
Din turla neagră, veche -
Suntem atît de singuri
Și suntem o păreche.


Căci tu ești, tu iubită !
Și am dorit, ah, cît !
Să fim odată singuri
Și iată-ne-n sfîrșit!


Nici știi, copilă dulce,
Cîte pe suflet am !
De cînd te întîlniră
Ochii mei, te iubeam ;


Mi-erai atît de dragă -
Mi-era atît de dor
Încît credeam adesca
Că trebuie să mor !


O, în sfîrșit !... Copilă,
Și ai venit - chiar tu !
Am așteptat norocul -
Norocu-acesta nu.


Cum dete preste mine ?
Cum de-ai gîndit să vii,
Să simt suflarea-ți caldă
D-urechea-mi c-apropii ?

Poezia Cu Penetul Ca Sideful de Mihai Eminescu

CU PENETUL CA SIDEFUL




Cu penetul ca sideful
Strălucește-o porumbiță,
Cu căpșorul sub aripă
Adormită sub o viță





 Și tăcere e afară.
Luminează aer, stele.
Mută-i noaptea - numai rîul
Se frămîntă-n pietricele.

Poezia Venin Și Farmec... de Mihai Eminescu

VENIN ȘI FARMEC...


Venin și farmec port în suflet,
Cu al tău zîmbet trist mă pierzi,
Căci fărmecat sunt de zîmbirea-ți
Și-nveninat de ochii verzi.


Și nu-nțelegi că-n al meu suflet
Dureri de moarte tu ai pus -
Cît de frumoasă ețti pot spune,
Cît te iubesc nu e de spus !

Poezia Să Țin Încă O Dată... de Mihai Eminescu

SĂ ȚIN ÎNCĂ O DATĂ...


Să țin încă o dată
Mînuța ta la piept
Și-n ochii tăi să caut
Întrebător și drept.


O strîns-îmbrățișare
- Vis dureros de foc -
Ș-apoi să plec în lume,
Copil făr` de noroc.


Să nu se mai aleagă
De viața mea nimic,
Să mor uitat de oameni -
E soarta ce-mi prezic.

Poezia O Dată Te Văzusem de Mihai Eminescu

O DATĂ TE VĂZUSEM


O dată te văzusem -
Ș-am stat înmărmurit
Și crud-a fost durerea
Cu care te-am iubit.


Te văd de-a-doua oară
Și glasul tău l-ascult -
Și știu numai atîta
Că am trăit prea mult.


Al anilor iubirei
- Înveninat necaz-
E numai o părere
Pe lîngă cel de azi.

Poezia Zadarnic Șterge Vremea...de Mihai Eminescu

ZADARNIC ȘTERGE VREMEA...



Zadarnic șterge vremea a gîndurilor urme !
În minte-mi ești săpată ca-n marmura cea rece,
Uitarea mînă-n noapte a visurilor turme
Și toate trec ca vîntul - dar chipul tău nu trece.


În veci noaptea și ziua șoptesc în gînd un nume,
În veci la pieptul bolnav eu brațele îmi strîng,
Te caut pretutindeni și nu te aflu-n lume,
Tu, chip frumos cu capul întors spre umăr stîng.


Astfel în veci în minte-mi încremeniți frumoasă
Și văd în veci aievea divinul tău profil.
O, cum nu pot în brațe să te omor plîngînd,
Tu, blond al vieții mele și-al dragostei copil !


Zadarnic cat repaos pe perina cea moale,
Îmi pare c-a mea tîmplă pe piatră o am pus
Și noaptea-ntreagă ochii-mi în lacrimi se îneacă
Și mintea mea în noaptea de veci va fi apus.


Pe cît mai am în pieptu-mi un pic măcar de sînge,
În inimă cît fibra din urmă va trăi,
Avare, ele-n sine icoana ta vor strînge,
Cu dînsa împreună și ele vor muri !


 O, rai al tinereții-mi, din care stau gonit !
Privesc cu jind la tine, asemeni lui Adam,
Eu nu gîndesc c-o clipă am fost și fericit,
Ci mor, mor de durerea că-n brațe nu te am.

Poezia Iar Fața Ta E Străvezie de Mihai Eminescu

IAR FAȚA TA E STRĂVEZIE



Iar fața ta e străvezie
Ca suprafața albei ceri
Și nimai ochii mari sunt turburi
De umbra negrelor dureri.


Tu, chip chinuitor de dulce,
Tu, ideal în ochii mei,
Tu, ce femeie între flori ești
Ș-o dulce floare-ntre femei.


De-ai rămînea pe veci frumoasă,
Precum te simt, precum te văz,
Ca-n părul tău cel lung și galben
Eu flori de-a verii să așez!


Dar în curînd și nici o umbră
Din frumusețea ta n-a fi -
Treizile numai vei fi astfel
Apoi... apoi vei putrezi.


Pămînt nesimților și rece
De ce iluziile sfermi ?
De ce ne-arați că adorăm
Un vas de lut, un sac de viermi ?

Poezia O, Dulce Înger Blînd... de Mihai Eminescu

O, DULCE ÎNGER BLÎND...



O,dulce înger blînd,
Cu ochii uimiți de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gînd ?
Părea că te-am uitat,
Că n-oi , mai auzi
Că-mi amintești vo zi
Din viața mea de sat !



Mai poți să-ți amintești
Cum noi îmblăm disculți
Și tu steteai s-asculți
Duioasele-mi povești ?
Spuneam cum au îmblat
Frumosul fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat !



Ca si cînd te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deși mă pricepeai
C-o spun în pilda ta ;
Ș-apoi cînd te rugam
Să-mi spui de mă iubești
Prindeai ca să șoptești
Cu buzele abia !



Și-mi răspundeai cu dor :
,,Tu nu mă vei căuta,
În veci rămîn a ta
Căci drag îmi ești de mor..."
Uitași al tău cuvînt :
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stînga ta-n mormînt !



Dar azi, cînd se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinerețea mea ;
Suflarea ta ușor
Suflarea ta ușoară
Zburat-au răcorind
Și reîntinerind
Întîiul meu amor.



Mai tare să-mi vorbești :
- De mine ce te temi ? -
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde ești !
Curînd, curînd și eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu !

Poezia Pierdută Pentru Mine Zîmbind Prin Lume Treci ! de Mihai Eminescu

PIERDUTĂ PENTRU MINE ZÎMBIND
              PRIN LUME TRECI !



Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci
Și eu să-mi știu osînda... să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,
De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
Zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez -
Purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.



Fii binecuvîntată și fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei și anii-mi pustiiți
În cumpănă ușori-s pe lîngă-al tău capriț ;
Și-n a mea socotință mă simt atît de mic -
Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.



Da, da... numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gura caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înțelepciune-i crează-astfel de chip
Pe lîngă care toate sunt pleavă și nisip.
Ironic pare-a zice : nemernici rîmători,
Visat-ați vreodată asemenea comori ?



Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mîndrie :
Turbînd de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zîmbet voioasă multor dărui,
Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui
Și risipești privirea-ți - cînd eu pentru-un cuvînt
Din gura cea dulce, m-aș duce în mormînt.



Atîta de frumoasă... și tot numai femeie ?
Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lîngă oameni,
Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador -
O, dulce chip de înger și totuși muritor !



Da, muritor... blestemul al lumei acesteia :
Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scînteia -
Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun - arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred :
- Numai a ei făptură de înger dac-o văd -



Căci niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blînd repaos
Pe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaos
În gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieții...
Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți ?



Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Și mîna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strîns-o nimeni, că n-a răspuns cu strîns -
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.



Dar vai, e prea frumoasă ! Putut-a sta-mprotivă
- Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă -
Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu și inima de miere ?
Putut-a împotriva atîtor să steie
Cînd e așa frumoasă, cînd nu-i decît femeie ?



Ca toți să fiu ? Ca dînșii să fiu viclean fățarnic ?
Să cumpăr un zîmbet, un zîmbet iar zădarnic ;
Viața adoratei și gingașei copile
Să o păstrez cu umbra plăcerei unei zile
Și să iubesc ca dînșii... cînd partea cea mai bună
Din inma-mi și mintea i-a ei pe totdeauna ?



O, tu ! tu dumnezeul și viața vieții mele,
Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele ?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură ?
Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,
De-un zîmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă -
Să te iubesc atîta nu e păcat, copilă ?



Pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o,
Și totuși cînd pe dînsa cu țărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inma îmi crapă
Și aș fi vrut cu dînsa ca să mă puie-n groapă...
Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă
Și rătăcit la minte strigam : unde ești, mamă ?



Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau rîu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu ;
Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămîn
În lume-atît de singur și-atîta de strein,
Și inima-mi se strînse și viața-mi sta în gît -
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît.



O, demone, viața-mi și sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gînduri, de ce nu mi le cei ?
De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu ușurință, atît, atît mă chinui ?
Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul.
De vorbe și de zîmbet să nu mai fiu sătul ?



A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ți-o sacrific ție și sunt atît de prost
Încît tot numai ție viața-ți mulțămesc,
În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primesc
Ca orbul, ca un cîne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt.



Și tu ? Îmi zîmbești mie, cum altora zîmbești,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești -
Și eu ? eu sunt ca alții ? Și tu vezi și în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un cîne
Ce-i dai și cu piciorul și după ce-l desmierzi ?
O, rîde-mă, o, cască în față-mi... tu mă pierzi !



Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece -
Cu viața-mi sfărîmată urîtul tău petrece ;
Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rînd,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
- Priveliștea aceasta te bucură-n rănunchi -



Să-l vezi că la picioare-ți se tîrîie un vierme
Și rece-ați ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cît de bine știi tu natura ce a vrut
Cînd a făcut zăpadă și diamant din lut,
Știi ce voiește dînsa cu ochii-ți străluciți -
Ea vrea prin o zîmbire să fim nefericiți.



Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns !
Ce demon oare-n cale-ți m-a pus să pătrunz -
Și de sub fruntea ochii mai bine i-aș fi rupt
Decît să sorb din ochii-ți veninul ce l-am supt,
Decît să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit de mult !



Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut,
Au astă bogăție de-amor aș fi avut ?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine ;
Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
Să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveți.



Spuneți-mi cum că fața o mască e de ceară
Și mai mult o să crească iubirea mea amară !
Că-n lupanar văzut-o-ați jucînd, bătînd din palme,
Și o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme !
Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc :
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan - o iubesc !