Poezia Eco de Mihai Eminescu


ECO


Cu-ncetu-nserează și stelele izvoresc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stîncile rar
Ca stîlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.


Diamant e în aer, în codri - miros
Și umbră adînc viorie ;
Și atele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.



Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tînăr, pe vînturi, cu capul în joc,
Cu clipa gîndirea se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mînat ca de-a spaimelor zînă
Bătrînă.



Pe umeri de munte, din stînci de bazalt
Castelul se nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cîntare.



În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cîntării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre oșoare ;
Trec albe ca-n vînt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.



Ca cerbul uimit ce prin creștet de stînci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gîrle adînci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzînd
Cu coama pe vînt,
O dată-ncă pinten I-împunge
Și-ajunge.



Iar tînărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
C-un salt a suit
Al porții granit.
Urcat într-un arc de fereastră
Adastă.



Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mînă-a cuprins
Uitîndu-se-n sala cea vastă.
Pe stînci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.



Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gînduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor se razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,




Ca-n vînt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Și beți de muzică plutesc ca vîntul,
Jocul e repede, încet e cîntul
Și pe cînd sufletul stă de beție
Plutesc ființele... o vijelie...
Pînă ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stînd risipite
S-adun în grupele orînduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o timidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mînuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blînde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce, ușor :



Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.



Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrînul stejar.


Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stînci,
Cobor în adîncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adînci.


Prin nourii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns,
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plîns.


Doresc doar ca în fundul mării
Se mă ia cu sine-n sarai
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.



Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier -
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.



Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreu,
Atît e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.



Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbàrețe valuri de rîu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.



Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun -
Ah ! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.



În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește -
Ah ! cum mi-ar putea fi de drag.


Un murmur feeric desmiardă
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestrei arcată pompos
S-aude vibrînd mandolină
Și-un eco ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.




Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cîntecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere :



Sara pe  deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc - stele li scapără-n cale,
Apele plîng clar izvorînd în fîntîne -
Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine.



Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunzăa cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină -
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.



Nourii curg, raze-a  lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună ridică,
Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.



Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp, toate răsună mai tare -
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.



Ah ! în curînd valea și satu-amuțește,
Ah ! în curînd pasu-mi spre tine grăbește,
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum ești dragă !



Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr -
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blîndețe.



Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sîni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii -
Stelele-n cer mișcă - auritele zodii.



Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm - astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată ?

..........................................................................................................................

Pe vîrful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stîlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.



În halele-albastre - 'nstelatele bolți -
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stîncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frînt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.



În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure -
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducînd înstelata lor viață
Prin ceață.



Un șuier în noapte, prin codri, un vînt,
Un freamăt - și totul dispare...
Și nori se-ncrețesc risipiții și s-avînt.
În lună stau stîncile rare -
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrăne.














































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.