Poezia Dumnezeu Și Om De Mihai Eminescu



DUMNEZEU ȘI OM



Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis undele pagini, cu-a lor litere bătrîne,
Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.



Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urîtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amarîtă,
Tu, Mario,stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci !



Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Atuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.





Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne.



În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oàze sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare.




Dar un mag bătrîn ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gînd se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decît toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătînd calea la a evului minune.



Fi-va oare dezlegare celor nedezlegate ?
Fi-va visul omeniri grămădit într-o ființă ?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate ?




Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini ?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.



În tavernă ?...-n umilință s-a născut dar adevărul ?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege ?
Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminînd lumea și cerul...




Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecînd pe bolta-albastră la culcusu-eternei mile.



Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucirea pustia albă de a lunei raze ninsă,



Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrîne, au văzut păstoeii steaua
Cu zîmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către  staulul divin.


......................................................................................

 Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mîna-i fina n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumnezeu.



Azi gîndirea se aprinde ca și focul cel de paie -
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adîncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stîncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.