Poezia Arheologie de Lucian Blaga




ARHEOLOGIE


Mai trecem cîteodat', purtați de-același gînd,
prin curtea unde sarcofage de bazalt
în șiruri stau, distanță nobilă păstrînd,
subt nalbe, de la unul pîn' la celălant.


Cînd nu e nimeni să ne vadă, ne oprim
Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva
să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s,
nici aurii inele-n încăpere grea.


Un ochi de ploaie, apă clară a rămas
să strîngă cerul pe-un asemenea temei.
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
un drum spre iad, melancolia unor zei.



Crud fabulînd, închipuirea ți-o încerc :
un sarcofac antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.



Au fost aduse sarcofagele aci
dintr-un străvechi oraș, ce azi e subt pămînt.
Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost,
și se topește cînepa în jgheabul strîmt.



Făgașe ai găsi de roși, pe caldarîm,
dacă tărîmul l-ai săpa și-ai scormoni.
Opaițul de lut ars s-a spart, și pulberea
a înroșit ogorul vechii-mpărații.



Neroade au trecut, și glii s-au răsturnat.
Cenușa a-mpietrit pe vestrele pustii.
Și drumuri au murit subt iarbă, pe subt strat.
Trecutu-i lung. C-un capăt se ivește-aci.



Venirăm, iată, printre lespezi. Și-adăstăm.
Și am pleca. Dar rămînem să mai potrivim.
Țîșnește peste curte grabnic un lăstun.
Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim.



Nimic nu mișcă-n aer. Nici pleoapele.
Dar bate soarele în piatră, din înalt,
Plăcut, tulburător e, astfel să te pierzi
prin moarte, cînd respiră caldă din bazalt.



Și-i dureros în marea trecere să te
aprinzi visînd. Mai tare însă arzi în schimb.
Iubirea prinde adîncimi, așa cum e,
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.