Poezia Cîntece de George Coșbuc





CÎNTECE


Mamă, sînt silită eu
Să-i tot văd în vis mereu
Ochii de jăratec ?
Sar prin somn, mi-e somnul greu,
Visul mi-e sălbatec.


Ca să uit ce-am învățat,
Tu mi-ai așternut în pat
Troscot și sulfine -
Dar în zori m-am deșteptat
Tot cu focu-n mine.



Mamă, de-n zădar aștept !
Azi așterne-mi pe sub piept
Flori de mătrăgună ;
Mamă vreau să mă deștept
Mîne-n zori nebună.


                                                                             Balade și idile, 1893

Poezia Baladă de George Coșbuc



BALADĂ


Sînt eu de vină, mamă,
Sînt eu de vin-acum ?
El m-a-ntîlnit odată
În zori de zi pe drum ;
Glumind m-a strîns de mînă,
Și ce-i dacă m-a strîns ?
Sînt eu copilă mică
Să-mi fac din glumă plîns ?
Era să-l las, măiculiță,
Cu gluma și să tac,
Era să țip obraznic,
Ori ce era să fac ?


Și tot pe mine, biata,
Și vină și ponos !
Eram chemați la nuntă
Și n-avem brîu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat.
Și ce-i un brîu ? Și-n urmă
Eu nici nu l-am rugat.
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de rîs în lume,
Ori ce era să fac ?


De ce mi-arunci tu vina,
Tot vină cu păcat ?
El m-a oprit în cale
Pe lunci și m-a-ntrebat
Pe unde-i bietul tata ?
Și-i vesel, sănătos ?
Și m-a-ntrebat de tine,
Așa de prietenos.
De bine cînd mă-ntreabă,
Eu cum era să tac ?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era să fac ?


Și-acum întreagă vina
Pe mine tu o pui !
El m-a-ntîlnit pe punte,
Și știi tu felul lui :
M-a strîns de peste brațe
Să nu le pot mișca,
Și nu-mi lăsa răsuflet,
Așa mă săruta.
Te zbați, dar tu ești slabă,
Și puntea toată sloi ;
Cădeam, ferește Doamne,
Sub gheață amîndoi !



Și-acum, tot eu, sărmana,
Cu vina m-am ales !
Că nu-ți venise vaca
Și-n cale-i m-ai trimes.
El, iată-mi-l că vine
Să-mi fie soț în crîng ;
Era-ntuneric beznă,
Și nu vedea că plîng.
Și-apoi... să-mi spui pe suflet :
Era să las pe plac
La lupi în codri vaca,
Ori ce era să fac ?


                                                               1896.






Poezia Supțirica Din Vecini de George Coșbuc




SUBȚIRICA   DIN   VECINI


Ea mergea căpșuni s-adune,
Fragi s-adune -
Eu ședeam pe prag la noi.
Ea ca șarpele prin foi
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mînile ei mici și moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Rîde lung și fuge-apoi.



Piepul plin cu mîna-l ține,
Strîns îl ține,
Că-i piept tînăr și mereu
Ar sălta, și-n salt e greu.
Stă pe loc și-i pare bine,
Bate-n palme : - ,,Te știu eu :
Nu mai viu ! De viu la tine,
Mă săruți și nu mai vreu!``



Eu o chem și-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune și-n zadar.
 - ,,Nu-mi faci capul călindar !
Nu te cred și nu să poate !``
Eu mă-ntorc : - ,, Ei du-te dar !``
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gînduri iar.



Stînd așa, un braț ridică,
Blînd ridică,
Părul meu, pe frunte dat.
Cînd mă-nalț rămîn mirat,
- ,,Te-ai întors ?`` Și, supțirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat
Și zîmbea c-un fel de frică
- ,,Răule, te-ai supărat ?``

                                         Balade ;i idile, 1893.

Poezia De Pe Deal de George Coșbuc




DE PE DEAL


E capul ei, și pieptul ei -
O văd acum întreagă,
O strig pe nume și-i vorbesc,
Dar ea să mă-nțeleagă ?



Cu pieptul plin și des bătînd,
Cu fața-mbujorată,
A răsărit dintr-un tufiș
Și rîde-acum mirată.



-,,Tu ești pe-aici ? Eu te-am crezut
Cu oile prin vale !
De-aș fi știut că ești în deal,
Mergem pe altă cale !''



Subțire-n trup și blîndă-n grai,
Și-n port așa isteață,
Pe urma ei în fapt de-amurg
Dau zori de dimineață.



De-aș fi știut că n-a venit
Anume pentru mine,
Eu n-aș mai fi vorbit cu ea!
Dar știu și-acesta bine



Că m-a căutat de mult prin văi
Pierdută-așa cu gîndul;
Și dacă nu m-ar fi găsit,
Umblat-ar fi de-a rîndul



Întreaga zi din deal în deal
Ca cerbul după apă
Cu greu te scapi de-unlucru drag,
Și prost e cine-l scapă !



                 ,,Povestea vorbe`` , București, I, nr. 3,
                   24 octombrie 1896 ; vol. Balade și idile, 1897.



































Poezia La Oglindă de George Coșbuc




LA OGLINDA


Azi am să-ncrestez în grindă -
Jos din cui acum, oglindă !
Mama-i dus--n sat ! Cu dorul
Azi e singur puișorul,
Și-am închis ușa la tindă
cu zăvorul.



Iată-mă ! Tot eu cea veche !
Ochii ? hai, ce mai pereche !
Și ce cap frumos răsare !
Nu-i al meu ? Al meu e oare ?
Dar al cui ! Și la ureche,
Uite-o floare.



Asta-s eu ! Și sînt voinică !
Cine-a zis că eu sînt mică ?
Uite zău, acum iau seama,
Că-mi stă bine-n cap năframa,
Și ce fată frumușică
Are mama !



Mă gîndeam eu că-s frumoasă !
Dar cum nu ! Și mama-mi coasă
Șorț cu flori, minune mare -
Nu-s eu fată ca oricare :
Mama poate fi făloasă
Că mă are




Știi ce-a zis și ieri la vie ?
A zis : - ,,Ce-mi tot spun ei mie !
Am și eu numai o fată,
Și n-o dau să fie dată ;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată.''



Mai știu eu ! Și-așa se poate !
Las' să văd și cum se leagă
Dragostea - dar știu eu bine !
Din frumos ce-l placi ea vine -
Hai, mă prind feciorii dragă
Și pe mine !



Că-s supțire ! Să mă frîngă
Cine-i om, cu mîna stîngă !
Dar așa te place dorul :
Supțirea, cu binișorul
Cînd te strîngă el, să-ți strîngă
Tot trupșorul.



Brațul frept dacă-l întinde
Roată peste brîu te prinde
Și te-ntreabă : ,,Dragă strîngu-l ?''
Și tu-l cerți, dar el, nătîngul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Și cu stîngul.


O, că-mi stă mie-n tot felul !
Să mă port cu-ncetinelul :
Uite salbă, brîu, și toate !
Și cosițe cumpărate,
Stai, să-nchei și testemelul
Pe la spate.



Uite ce bujor de fată -
Stai să te sărut, o dată !
Tu mă poți, oglindă, spune !
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă pui ! Tu ai, surată,
Gînduri bune.



De-ar ști mama !Vai, să știe
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie !
D-apoi ? N-am să fiu tot fată,
Voi și nevast-odată :
Las' să văd cît e de bine
Măritată.



Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una știe
Mai mult decît fata, juna,
Ei, dar ce ? Nu mi-a spus buna -
Și mă mir eu ce-o să fie
Asta una !



Brîu-i pus ! Acum, din ladă
Mai ieu șorțu ! O să-mi șadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio ! Mama-n ogradă !
Era gata să mă vadă
Pe fereastră.




Ce să fac ? Unde-mi stă capul ?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos ! Și-n cui oglindă !
Ce-am uitat ? Închisă ușa
De la tindă.




Intră-n casă ? O, ba bine
Și-a găsit niște vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie !
Junghiul peste piept mă taie ;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie !





                                                                 1 aprilie 1890 ; vol Balade și idile


Poezia Cum Negustorii Din Constantinopol de Mihai Eminescu




CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL


Cum negustorii din Constantinopol
Întind în piață diferite mărfuri,
Să ieie ochii la efenzi și popol,


Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri
De rime splendizi, să le dau de trampe,
Sumut o lume ș-astfel ochii lor fur.


Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe,
Și-i diamant poenul, îndrăznețul.
Dar astăzi, cititori, eu vă vînd iabe,


Și mare n-o să vi se pară prețul :
Nu bani vă cer, ci vremea și auzul.
Aprinde-ți pipa și așază-ți jețul


La gura sobei, cum o cere uzul ;
Citește cartea ce îți cade-n mînă
Și vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul

Ce-n mănă-l ai de-acum o săptămînă.

Poezia Pustnicul de Mihai Eminescu




PUSTNICUL


Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi și roze vișinii,
Și ceruită strălucea podeaua
Ca și-aurită sub lumine vii -
Lumini de-o ceară ca zăharu - o steuă,
Diamant topit pe-oricare din făclii,
Argint e-n sală și de raze nins
E aerul pătruns de mari oglinzi.


Copile dulci ca îngerii - virgine -
Prin sală trec purtînd cununi de flori ;
Ah ! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori -
Astfel acum ea mă scapă pe mine
Să zugrăvesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minți deșerte și cu inimi nule.


La ce-aș descrie gingașa cochetă,
Ce-abia trecută de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, șirete,
Cînd unui tont, ce o privea avan,
Cînd unui ghiuj, cu mintea căpietă,
Urît ș-avar, sinistru și pleșcan,
Sau unui general cu talia naltă,
Strigău și prost ca și un bou de baltă ?


Să cînt cum samănă de rău, impulsul
În corp de înger, sufletul diform ?
Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme ?
Să descriu nopți romantice ? - Avulsul
Ce apele plîngînd le-aruncă - adorm
Chiar îngerii - și în azur muiete
Curg stele de-aur dulci și-mprăștiete ?


Și să discos dar inima femeii
Suspisă-n nopți albastre, plin` de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scînteii :
În clipace le naște ele mor ;
Închideți ochii, căci păzească zeii
L-a lor lucire să te uiți cu dor :
Abisuri sunt în suflat. Pe o clopă
Pasiunea li lumin-a lor risipă.


La ce escursiuni ? - Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, în sala cea de bal,
Pe înflorite, dulci și moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor esal ;
Sub a perdelei umbră scutitoare
Ce de trădarea mîndrului cristal
Al marilor oglinzi te scapă sigur,
Cînd vrei s-observi cum grupe se configur.


Deci după o perdea !Pe-o moale sofă
Alene șade-un înger de copil.
În păru-i negru-o roșie garoafă,
În ochi albaștri plutitori ș-agil
Și haina de-albă, strălucită stofă
Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce
Sub evantalui-i ce plutește dulce.


Un înger, da ! aripa doar se cade
Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un îngeraș precum se cade.
Ș-apoi ce bine-i ca s-o credeți voi
Cine-ar ghici vodată cum că șade
Un demon crud în suflet de noroi ?
Cu vorba înger însă eu săracul
Mă voi scuti de a descri - pe dracul.



Poezia Epigrame La Un Nou Născut (Arab) de Mihai Eminescu




              EPIGRAME

         LA UN NOU NĂSCUT
                     (ARAB)


Plîngînd tu ai venit pe-acest pămînt ;
Amici, ce te-așteptau, te-au salutat zîmbind ;
Dar să trăiești astfel, încît cînd te vei stinge
Să părăsești zîmbind amicii, ce te-or plînge.


                      IMITATORII
                       (PFEFFEL)


E. De ce așa de trist, obscur ?
A. Ah!un nemernic mi-a furat
     Poemul meu neimprimat :
E. Sîrmanul fur !


                     LEOAICA ȘI SCROAFA
                              (PFEFFEL)
- Ca mine-n toată lumea nu-i
O mamă, care s-aib-atîți copii -
Scroafa se lăuda unei leoaice.
-Ai mulți - răspunde asta - unul eu, Dar este leu.

Poezie Ah, Mierea Buzei Tale de Mihai Eminescu




        AH, MIEREA BUZEI TALE


Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu ;
Zăpada sînului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu ;
Ah, unde ești, demonico, curato,
Ah, unde ești să mor la sînul tău!


Ce sunt eu azi ? - o frunză, o nimică.
Și-mi pare că am fost un împărat ;
Simțirea care sufletu-mi despică
E ca și cînd o lume mi-a furat ;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
A m nebunit de cînd o am gustat !


Ah, cum nu ești, să-ți mistuiesc viața,
Să-ți beau tot sufletul din gura ta,
Să-ți sorb lumina pîn` ce-or fi de gheață
Frumoșii-ți ochi - să-ți devastez așa
Tot ce tu ai frumos... o, mă învață
Să te ucid cu respirarea mea !


Să murim amîndoi... La ce trăiesc eu,
La ce trăiești tu pe a lumii spume ?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume ;
Ah, să murim, nu plînge, nu te teme,
Că undeva s-afla al nostru nume !


Încet, încet... să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pămînt ne-om furișa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi... așa, așa ;
Ce bine e să dormi adînc în raclă,
Să dormi adînc, să nu mai știi ceva.


Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi :
O rază încă, încă o scînteie,
Ș-apoi dispare tot... ș-apoi, ș-apoi
Simt încă gîndul tău iubit, femeie,
Ș-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi.

Poezia Dacă Treci Rîul Selenei... De Mihai Eminescu




DACĂ TRECI RÎUL SELENEI


Dacă treci rîul Selenei se face pare că sara
Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține.
E-o sară frumoasă - adormită deși este ziuă.
Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre
Adormitor se ridică din oștile florilor mîndre ;
Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spînzură-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine
Pînă la vîrfii din nori cu liane încolăciți-s,
Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.
Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde
Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină.
Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,
Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce-a Aurorei,
Mișcă în vînt frumoasele, mari, ordorantele roade ;
Iară pe marginea mîndrei grădini înălțată-i în huciuri
Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește
Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare.
Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene
                                                                      c-aurul,
Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de lolori și lumini,
Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei ;
Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale
Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei.
Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate
Și în trei caturi se nalță palatul cu mii de ferestre
Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră ;
Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant ce lucesc mai clare ca ziua,
Mîndre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare că vezi trecînd o minune :
Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri
Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cîntec,
Care tremură-n veci în aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se ține o mantie albastră,
Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonde
Și cu mărgeanul ce cade pe sîni și cu creții de mantă.




Poezia Cîntec nesocotit de Nichita Stănescu



CÎNTEC NESOCOTIT


Ți-am meșterit bănuți de fier,
să-mi vinzi un  ceas din sînii tăi
zbucnind în vine zurgălăi.
cînd flămînzeam de vis și cer...



...Dar scaldă caldă, nurii puri
iubeau ciorchinul cel mănat
Și inima ți-ai semănat
în colbul plin de scremături.



Ți-am bănuit arginți cu zimți,
uitarea ta să-mi vinzi pe ei,
cînd rodul florilor din tei
îmi flămînzea o stea în dinți.




...Dar vrăjitoare de nefiri,
descîntece turnași în prag
Mi-ai dat fiertură de omag
să te descînt din amintiri...



                                                                                               joi 23 decembrie 1954

Poezia Timpul de Nichita Stănescu




TIMPUL

Timpul, boșorog milog
( coșcovit de-un veac să fie )
înșirînd printre gingie
sfinții după catalog
Ochii, doi, sub zbîrci năuci,
curg sub chica trențuită
Palma dreaptă, împungită
o întinde prin uluci :


- ,,Mor de foame... de nevoi...
baremi pîine...  fleac să coste
Bogdaproste... bogdaproste...
Precista vă dea-nnapoi...


( Spre găini fug ochi sticliți )
Sînt bolnav... am opt copile...
Pe-un calic mîncat de zile,
bogdaproste, miluiți...''


...I-am fost dat un sorcovăț,
Tîrlai-tîrlai, hățai-hăț !

                                                                                Miercuri 19 Ianuarie 1955

Poezie Care-i Amorul Meu În Astă Lume de Mihai Eminescu




 CARE-I AMORUL ÎN ASTĂ LUME


Care-i amorul în astă lume :
Este-al bravurei coiful de aramă,
Sau al măriei aspru rece nume ?


Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sînte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morții dramă ?


Sau este chipul blînd unei iubite,
Ce, dulce, pură, și frumoasă,
Să-mi facă zile albe,-ore-aurite ?


O văd adesa steauă radioasă
`N-oglinda sufetului meu - o zeie -
Ș-a ei privire- asupra mea se lasă :


De înger suflet, chipul de femeie ;
În visul vieții ei ea sfînt surîde
Și mă-namor de-oricare-a ei idee,


Cînd lumea-amar de visu-acesta rîde :
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Și chipul care inima-ți l-închide


Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune ?


Ea n-a fost niciodată... doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.


Dar de nu e, mîngîie-ți a ta soartă -
Crede : că ea deodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,


Dar înainte de-a-i-ntîlni privirea,
Ea a murit și-a ei ființă bună
E colb în lume, umbra în gîndire !


De-aceea-n înstelate nopți cu lună,
Pasu-ți îndreaptă, cată cimitirul
Și un mormînt ți-alege, ți-ncunună,


Încoardă-ți lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormînt ce-l înverzește pirul


Șizi : Dormi dusă, inima mea arsă.

Poezie Cum Oceanu-Ntărîtat... de Mihai Eminescu




  CUM  OCEANU-NTĂRÎTAT...


Cum oceanu-ntărîtat turbatu-i !
Răcnind înalță brațele-i spumate,
De nori s-acață,-n bolta lumei bate,
Pînă furtuna-l reîmpinge-n patu-i.


Sălbaticul ! ` Van fulgeri fricoșate
Apără cerul... El încredințatu-i
Că bolta cea albastră e palatu-i ;
Cu-aslt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate.


Rănit de fulgerte, el se înmoaie
Și c-o poveste îl adoarme-o boare
Și-n vis - un cer în fundu-i se îndoaie.


Tot ce-a dorit în visul lui el are :
Tărie, stele, luna cea bălaie...
Dormind murmură - murmurînd tresare.

Poezia Ghazel de Mihai Eminescu



GHAZEL


Tu, cu cruzime m-ai respins, cînd am voit, copilă,
Să devastez frumusețea ta cea dulce, făr' de milă -
Și toti și corpul tău e plin de-o coaptă tinereță,
Tu, al amorului duios demonică prăsilă !
Eu am plecat purtînd în piept durerea-mi toată scrisă,
Precum al primăverei vînt duce-n văzduh o filă ;
Dar noaptea cînd am adormit, atunci durerea-mi toată
Se ghemuiește-n inima-mi, o arde ș-o împilă ;
Părea din somn că m-am trezit și te-am văzut pe patu-mi,
Boțind cearceful meu cel alb cu mîna ta gentilă ;
Abia al hainei tale gaz de umăru-ți se ține
Și sînii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă
Și proaspeți, albi, rotunzi și tari ei se ridic, se lasă
Și ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.
La răsuflarea cald-a ta se coace-uscată gura,
Se văd frumoși mărgăritari ce-ntredeschiși defilă.
Cu brațul meu eu șelele ți le-ncleștai sălbatec
Și-am vrut să-ți mușc gurița ta de tremurai febrilă ;
Și tu te aperi aperi surîzînd, c-o mîn-acoperi sînii,
Privirea ta înoată ud, cînd blîndă, cînd ostilă,
De bunăvoie, lîngezînd, te lași de șold răpită,
Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă
Și de turbare s-a-ncleștat, s-a strîns gurița-ți creață ;
Tu de pe frunte păru-ți dai, plîngi tremurînd, copilă,
În șolduri boiul ți-l îndoi ș-ai vrea să-mi scapi din mînă,
Precum se-ndoaie, vrînd s-o rupi, în degete-o zambilă.
Dar sîngele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri
În vine-ți fierbe nebunit, și mintea o exilă.
Atunci căzuși pe pieptul meu, o sarcină în friguri,
Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,
Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,
Apoi te lăsași patimei ce te ardea, Sibyllă,
Și-n lupta noastră te-am adus sub greul vieții mele,
Pecete-am rupt, ce pîn-acum junețea ți-o sigilă -
Un corp am fost îngemănat trăind o viaț-obscură,
Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,
Și sufletele noastre-atunci pe buze atîrnate
S-au contopit în sărutări, în desmierdări, în milă,
Parc-am trecut noi amîndoi în noaptea neființei,
Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorît, copilă !




Poezie O Arfă Pe-un Mormînt de Mihai Eminescu




     O ARFĂ PE-UN MORMÎNT


Prin gîndurile-mi triste și negre treci frumoasă,
Ca marmura de albă, în haine de argint,
Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase
Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale...
Deasupra frunței tale e-un mîndru cerc de stele -
Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele,
Minune-a Creațiunei, ș-o singură gîndire
Te face ca să tremuri : o arfă pe-un mormînt.
Da, da ! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale stele
Albastre și în zboru-ți tu murmuri surîzînd...
E-amor ? copilărie ?... Sunt versurile mele
Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visînd ?
Surîzi !... Nu plînge numai la finele poemei
C-o arfă pe-un mormînt.


Ah ! de-aș muri ... tu, înger, fără să știi vodată
Că te-a iubit acela, ce zace în pămînt,
C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată
De cugetări înalte cu dînsu-i îngropată,
Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată -
Tu inocentă, albă, ai trece surîzînd...
Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră
Ș-ar suspina în noapte :o arfă pe-un mormînt !

Poezia Gînd de Nichita Stănescu




GÎND


Sub cerul negru, cerul gurii,
stă marea de scuipat a urii,
ce n-are azi și n-are mîine...
Sub cerul negru fără stele,
mai joacă-arere Iele rele
pe-o insulă... Crîmpei de pîine.

Poezia Cerbul Cu Stea În Frunte de Lucian Blaga




CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE

Nu-l mișcă știutele
crînguri cu ciutele.
Cărarea cu urmele,
iezerul, umbrele,
nu-l cheamă. Copitele
sfarmă ispitelr.



Prin ceață cînd lunecă
zări el adulmecă,
nu apropiatele,
ci depărtatele.



Ciulindu-și urechile
prinde străvechile
rotiri, sus, de tulbure
foc și de murmure.




Și-aude, subt-naltele,
unele, altele :
erele, sferele.



Poezia Pe Cai, Deci de Nichita Stănescu



PE CAI; DECI


Ohee ! Ohee ! E ceasul !
Ajungă-vă din urmă glasul...
În cîmpurile seci
e noapte-amănunțită.
clipitele se cern prin sită.
Chiar mierea se împute-n stupi,
de urlă-n peșteri haitele de lupi
troznește seva înghețată-n rădăcini
Sînt hornuri fumurate, frate,
în adîncimi de vreascuri.
și teascuri storc mîndria fierului :
în fiece tufiș
se lenevește cîte-un șiș,
cînd în buricul cerului
el, timpul, stă-n genunchi
înpriponit de-o stea

..................................................................................

Pe cinstea mea,
 ați dat destulă țîță la păduchi !



                                                                        Sîmbătă 6 februarie 1955

Poezia În Cîrciuma Lui Malastropu de Nichita Stănescu




ÎN CÎRCIUMA LUI MALASTROPU



În cîeciuma lui Malastropu
zac muște moarte pe tejghea
Doar una-i vie, dar și ea
își dă obștescul ort în stropu
de vin scuipat pe dușumea
din cîrciuma lui Malastropu



E fără raze astăzi steaua
și șchioapă de-un picior e masa,
acoperită cu priviri pierdute



E pretutindeni vino-du-te
de jerpeliți, purtîndu-și casa
în sticlele din buzunare.



Un zid din crîșmă e stropit
cu resturi de mîncare prinsă-n chit
și, pistruiat de muște, are
un altul pete de duhoare



Aicea m-am tocmit hamal,
în cîrciuma lui Malstropu
stropită cu acorduri de țambal



Dar am slăbit cumplit,
precum o muche de cuțit
că ideile, ale dracului, mi-au rămas largi de tot.




                                                                                        Vineri 11 Februarie 1955

Poezia Privesc Orașul - Furnicar de Mihai Eminescu




PRIVESC ORAȘUL - FURNICAR



Privesc Orașul - furnicar -
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu cîte-un chip l-a stradei colț.


Și trec foind, rîzînd, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind.
Dar numai p-ici și colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mîinile la spate.
S-aude clopot răsunînd,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veșminte
Cîntînd a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod ;
Dar nu-i prohod - sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă ;
Se scurg încet - tarra bumbum -
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat ;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se seșir ;
Ei trec mereu - tarra bumbum -
Și dup-un colț dispar acum...
Ofată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un cîne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspîntie uzată
Și-ntinde-un orb mîna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat -
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.





Poezia Murmură Glasul Mării de Mihai Eminescu




MURMURĂ GLASUL MĂRII


Murmură glasul mării stins și molcom,
Încunjurînd a Italiei insulă mîndră -
O, luminați, a cerului stelele albe,
                      Cîmpilor noștri.


Vă vărsați icoanele voastre în Tibur,
Nori, zugrăviți pe cîmpie umbre fuginde,
Tu, măreție a nopții, a mări, a lumei,
                        Împle Italia.



Mare, poartă ăe undele tale corăbii,
Unele grele ni-aducă aur din Ofir,
Altele înfoiate de roze d-Egipet,
                         Vinuri și smirnă.




Ah, trimiteți popoare vulturii voștri
Cei de lemn să zboare pe marea măreață,
Căci a Romei eterne picioare marmorei
                             Daruri așteaptă.




Numai singur asupra lumei în pace,
Nepăsător tămîii și laudei voastre,
Învăluit în maiestatea tăcerei
                           Stă-mperatorul.



Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii !
Vorba-i va să fie o rază-n lume ;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,

                          Salve-Imperator !

Poezia Stam În Fereasta Susă de Mihai Eminescu



STAM ÎN FEREASTRA SUSĂ



Stam în fereastra susa
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.


Se îmflă dinainte-mi
De vînt deschisa carte
Și litere-i moarte
În lună joacă clar.



Un rîu vezi, mișcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cîntec în dumbravă,
O floare văd pe lan,



O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.



Și sună-n noaptea tristă
Un cîntec de copilă
Și vîntu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis




De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvățatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viața este vis ?



Poezia Dumnezeu Și Om De Mihai Eminescu



DUMNEZEU ȘI OM



Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis undele pagini, cu-a lor litere bătrîne,
Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.



Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urîtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amarîtă,
Tu, Mario,stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci !



Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană
Atuta numai al minții zbor de foc cutezător...
Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.





Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopți senine,
Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger.
Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire,
Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne.



În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oàze sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine,
Închinînd înțelepciunei viața lor cea trecătoare.




Dar un mag bătrîn ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gînd se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decît toate pîn-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătînd calea la a evului minune.



Fi-va oare dezlegare celor nedezlegate ?
Fi-va visul omeniri grămădit într-o ființă ?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate ?




Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr' de margini ?... Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.



În tavernă ?...-n umilință s-a născut dar adevărul ?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege ?
Din durerea unui secol, din martirul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminînd lumea și cerul...




Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o așchie din soare,
Lunecînd pe bolta-albastră la culcusu-eternei mile.



Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucirea pustia albă de a lunei raze ninsă,



Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrîne, au văzut păstoeii steaua
Cu zîmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către  staulul divin.


......................................................................................

 Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mîna-i fina n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om - nu Dumnezeu.



Azi gîndirea se aprinde ca și focul cel de paie -
Ieri ai fost credința simplă - însă sinceră, adîncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stîncă...
Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie.



Poezia La Poartă de Nichita Stănescu




LA POARTĂ


Vaselica din Socoli
suferă de șapte boli ;
una-n suflet, trei în ea ;
și-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele și gplani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.
Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, și că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sînii revărsați pe pîntec
și-i tărăgăna un cîntec
de rușine, lung și trist -
c-a avut-o însuși Crist,



                                                                                 marți 4 ianuarie 1955

Poezia Bocet de Nichita Stănescu




BOCET


Nu mai dași pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane...
Singur ți-ai făcut dreptate
cu cuțitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieșcare...
Nu-ți șterseseși din făptură
cașul încă de la gură
Hămesit cum fiși de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sînt
te-au fost legănat în cînt :
Tot te-au încălzit cu dor
și dulceața vorbelor...
Și te-ai potrivit la șoaptă,
minte crudă și necoaptă,
cale-n codru de-o luași
plin de visuri și de cași
Dară iarna n-o știui,
nici ce-abate vîntul șui...
...Treișpe lupi te-au încolțit,
foamea de și-au izbăvit
și ți-au încălzitcu dinții
carnea ta și ochii minții,
de te duci cu pași desculți
legănat în treișpe burți

                                                                                         luni ( noaptea ) 9-10 Ianuarie 1955



Poezia Notă informativă de Nichita Stănescu



NOTA INFORMATIVĂ


În noaptea ceea prea albastă
priveam hoțește pe fereastră
și mi-a părut că văd prin geam
cum preoteasa, în lighean,
își spală-n ritmul unei arii
ceva slinos, roșind și mare
ca și ceaslovu-nsîngerat cu care
pe vremuri Creangă omora bondarii...
...Plecai încet, să nu m-audă,
cu subțioara pulpei udă


De-atunci, în fiecare seară,
doi ochi din frunte stau să sară
De n-ar fi mîna să-i oprească,
s-ar scoriji pe geamuri iască...



                                                                                          luni 6 decembrie 1954

Poezia Anica de Nichita Stănescu




ANICA



      Sughița :
Cineva gîndea la ea.



Cam peste-o lună-i dusă la vedere
...Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, crețuri,
pe masă - cinci dulcețuri



Cînd se-ntoarce de la el,
spîrc, pe ea, un porumbel
Pețitoarele îi spun
că-i semn bun.

Poezia Balada Motanului de Nichita Stănescu




BALADA MOTANULUI



Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coade-n sus, cu blana-n dungi,
cu ghearele și mustețe lungi,
c-un ochi verzui
și-un ochi căpriu


La ora cînd tîrîș-grăpiș
zăpada nopții se adună
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună



Și-atuncea, șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlînd tot somnul



De sus, din vîrful săptămînii,
să le rînjesc urlat, scîrbos :
iubesc doar locul
                  nu stăpînii,
precum fac cîinii pentr-un os


Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atît cît n-o apune luna


Motan m-aș fi dorit să fiu




cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi
c-un ochi verzui
                        și-un ochi căpriu



Cînd zorii ziua o deznoadă
să mă duc, să mă tot duc
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrengănesc pe străzi, năuc



Jegos și obosit, apoi,
cu mațele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frînghie



Ca-n fața unui șobolan
spinarea să mi-o fac colac,
să scuip, să scuip și-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar



Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui
                       și-un ochi căprui



Iar cînd o fi uitat să mor,
la cîrciuma din mahala
sorbită-n casa pumnilor
poșirca acră viu să stea.



,,Hei... viață, viață...
                               ieși din cort
hai, pune-mi-te iar pe danț...
te uită...
            zace colo-n șanț
motanul mort,
                     motanul mort...''




























Poezia Cîntec la Drumul Mare de Nichita Stănescu



CÎNTEC LA DRUMUL MARE


Motan m-aș fi dorit să fiu
cu gheare și mustețe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu


La ceasul cînd tîrîș-grăpiș
zăpada nopții se adună,
eu, cocoțat pe-acoperiș,
să urlu a pustiu la lună


Și-atuncea șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
și să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlînd, tot somnul



De sus, din vîrful săptămînii,
să le răspund rînjind scîrbos :
Iubesc doar locul, nu stăpînii,
precum fac cîinii pentru-un os !



Și iarăși șapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atît cît n-o apune luna



...Motan m-aș fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare și mustețe lungi,
c-un ochi verzui și-un căpriu



Cînd zorii ziua o deznoadă
să mă tot, să mă tot duc,
și tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc



Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui și-un ochi căpriu...



Iar cînd o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cîrciuma din mahala



Și-un lăutar bețiv aș vrea să
își dreagă vocea c-un tușit...
Proptindu-se buimac de masă
să cînte fals și răgușit :


Hei viață, viață, ieși din cort
și pune-mi-te iar pe danț...
...Te uită, zace colo-n șanț
motanul mort,
                   motanul mort...''




Poezia Adîncă Mare... de Mihai Eminescu




ADÎNCĂ MARE...

Adîncă mare sub a lunei față
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Și stele poartă pe oglinda-i creață.



Dar mînă - ea falnică, cumplit turbează
Și mișcă lumea ei negru-măreață,
Pe-ale ei mii de nalte brațe
Ducînd peire - țări țnmormîntează.



Azi un diluviu, mîne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are -
Astfel e-a ei întunecată fire,



Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă - ce simțiri o să ni-nspire -
Indiferentă, solitară -mare !

Poezia Povestea Magului Călător În Stele Patrea III de Mihai Eminescu



POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                           III

Magul rămas în munte, din el ieși afară,
Pe-o piatră detunată el șede peste văi,
Privește. - Codrii mîngîi cu vînt de primăvară
A lui frunte uscată, adîncii ochi ai săi.


Se suie-n vîrf de munte, o stea din cer coboară -
O stea, vultur de aur, cu-aripile de foc,
Pe ea șezînd călare, în infinit el zboară,
Stelele sclipeau sfinte și-n cale-i făceau loc.


Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poale
A lumilor adînce ți blînde rugăciuni
Și întinzînd în vînturi aripe regale
L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun



Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale,
El trece dus pe steaua ce coboară ca un gînd
Și cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale
Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund.



Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele,
El zboară fără preget ca tunetul rănit ;
În sus, în dreapta,-n stînga lanurile de stele
Dispar. - El cade, -un astru în caos azvîrlit.



Căci la un punct albastru privirea-i ațintită :
L-a caosului margini un astyru blînd ușor ;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Zboară ca gîndul care l-aruncă-în viitor.



Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată,
O zi mai are încă ș-ajunge-n luna lui.
Acolo el răsuflă de calea-i depărtată -
De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.



Cu ochii plini de lacrimi la aceea stea privește,
Ce lumină albastră mergîndu-și drumul său :
-Ce liniștită-i dînsa, în pace ea pășește,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu.



Mai e-n tot universul o stea plină de pace
Neturburată vecinic de ură, de război
În toate Creațiunea gura ei vecinic tace.
N-o bîntuie griji rele, n-o bîntuie nevoi.



E-un om, care pe dînsa nefericit se ține,
Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine -
Cobor acum la astru-mi să-l mîngîi și pe el.



Din vîrf de munte-n lună în spațiu iar s-aruncă,
În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el îl privește, cu o privire lungă,
În funii lungi el rupe al nourilor voal.



L-întinde, l-împletește, din el își face scară,
O-aruncă-n zarea lungă de flutură în vînt,
Apoi pe ea cu-ncetul bătrînul se coboară
Pe mare, care-și mișcă mii valuri tremurînd.



Din norii cei mai deși el luase o bucată,
Își face din ea luntre ce lunecă pe val,
A mărei unde-albastre alunecă-nspumate
Și-l duc în leagăn dulce, prin cînturi de pe mal.



Din însule bogate cu mari grădini de laur,
Lebede argintoase aripile-ntinzînd
Veneau sfîșiind apa la luntrea lui de aur
Și se-nhămau la dînsa și o trăgeau cîntînd.



Bătrînu-n manta-i albă înfășurat visează
Iar lebede-argintoasă luntrea bogată trag,
Al valurilor cîntec pe el îl salutează -
Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.



Plutind cu repejunesub palida lumină
A lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,
Cîntat de înmiirea valurilor senină
Și îngînat de lebezi în dulce visul său.



Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării
O sfîșie - și-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stînci frînte rebele,
Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.



Acolo printre stînce bătrîne și schelete,
Un templu în ruină, de apă înecat,
Pe jumătate murii și stîlpii și-i înclină
Și stă-n curînd să cadă de vreme sfărîmat.



În scorburi de părete trăiește-un biet călugăr
Tînăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab.
Din stînce năruite, din pietre și din bulgări
Făcu cărări spre fundul al templului arab.



Acolo prigonit stă de visuri și de gînduri.
Ce vrea nici el nu știe, se chinuie-n zădar,
Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scînduri,
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mărei-amar.



Astfel el vrea viața s-o sfarme, s-o scurteze,
De ce? și pentru cine, el singur n-a știut.
Astfel se chinuiește în rugăciuni, asceze
În cîte-o biată arfă din arcul sfărîmat.



O arfă de aramă cu coarde ruginite,
El zbîrnaie pe dînsa un cîntec dezolat.
Strune-amorțite tremur de mîna lui trezite...
El cheamă cu cîntare-i o umbră ce-a visat.



Ș-acum el sta în lună pe-o piatră risipită
Și cîntecu-i în noapte zbura mult dureros,
Părea c-așteaptă-n aer pe umbra lui iubită
S-o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.



Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.
Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă -
Pe-o stîncă-apoi se suie  -  pe-ascetul îl măsoară
Cu ochiul. Ca geniul văzduhului el stă.



Călugărul îl vede, arta scapă din mînă,
Pe buze-i trece-un zîmbet ascet, slăbit, amar.
El stînca lui o lasă, la mag încet el vine
Și mîna lui o prinde și-ntreabă cu glas rar :



-Ce-ai mai făcut, părinte... iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o să mă mîngîi pe mine ? nu, în veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stîncele la glasu-mi surde rămîn și reci.



O, vino colo-n scorburi ca să-ți arăt fereastra
Pe care umbra blîndă ieri noaptea  a venit
Prin stîlpii-n prăbușeală... prin arcuri sparte...Asta...
Pe-aici pe-o scară de-aur ea blîndă a intrat.



-De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,
Să trăiești în ascenze gîndind la Dumnezeu,
Bînd apa mării-amară în negrele spenlunce -
Ca să domini în tine ispita, geniul rău !...



Inspită neagră dînsa ? un geniu rău, o, nu e !
Răspunse trist și dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spuie,
De-ar spune-o dînsa însă-și - eu totuși nu o cred.



Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,
Că vrea să-mi cerce-amorul adînc însă fatal,
De-aș spune numai chipul cum privirilor mele
S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal.



Cînd ca un vis argenteu plutește blonda lună
Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroșii nori,
Cînd noaptea-i o regină lunatecă și brună,
Cînd valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,



Eu de pe stîlpul negru iau de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheamă,
Din stîncile stîrpite, din valu-nfuriat...



Și cînt... Din valuri iese cîte o rază frîntă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blîndă,
O rază diamantă cu-albeața ei de nea.



Și raza mă iubește, mîngîie a mea frunte
Cu-a ei lumină blîndă - o muzică de vis
Din aer și din mare cîntului meu răspunde,
Cîntec născut din ceruri și-al mării crunt abis.



La mișlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.



Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară-alene, cu cîntecu-mi l-invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.



Eu stau uimit și palid... mîna-mi involuntară
Se mișcă tremurînd pe coardele de fier,
Ce caută-al meu suflet în acea sfîntă oară
De la turburii creieri în van eu samă cer.



Cine-ar fi oare umbra  aceea argintie
Ce vine la cîntarea-mi cînd eu o rugă-o-nvoc,
Cînd provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți cînd pricep scrisul al stelelor de foc ?



Cîntînd pe a mea arfă sălbatecă, vibrîndă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfîntă
Ce într-o noapte albă. pe-o rază tremurîndă
Părăsi lemnul putred, zburînd la Dumnezeu.



Cînd noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu,
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună, visătoare,
Pîn' se preface-n chipul ce l-am visat mereu.




Nu e vre o fastasmă nebună și deșartă,
E o făptură-aievea, cu gînd din gîndul meu,
Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o cheamă, gîndirea-mi o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.



Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce,
Tot ce a fost în cîntu-mi mai pur și mai copil
S-a-mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil.



- Nubun ori ești lunatec - bătrînul murmurează...
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...
La cîntecul tău è-o rază și trupul ei un nor...
Și tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stele de cîntec le împli visător.
Și stelele de cîntec le împli visător.



Ia una cîte una icoanele pălite,
Ia una cîte una o und-, o stea de foc
Și toate sunt nimica... cînd toate la un loc
Pot în tine visarea și cîntul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blînd joc,
Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrîng în valuri spumînzi și gemători.



-Și dac-ar fi, ce-mi pasă ? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită a-nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creieri rătăciți
Și-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb -
Fie așa - eu nu zic... Și totuși, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantazie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și-ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.



Dar eu... eu nu sînt astfel... Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c-ochi mari albaștri, cu chipul luminos...
Și iert că el se stinge, cum aprind lumînarea.
Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiul-nchis,
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul... O, de ar sta mereu
Să oglindez într-un-însul adînc sufletul meu,
Cu cîntecu-mi ferice simțirea să-i desmird
Și-n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd...
De n-ar fugi !... dar fuge... Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului zdrobit...
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.


....................................................................................................................

O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molate eu sucumb,
Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l așteaptă amorul în esras,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Plutește printre stele... iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună.
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă razî,
Una în brațul alteia lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut
Un sclav greoi și rece - e sclav - dar e astut.



Mă ține-n pieptul bolnav... și-n brațul încă tare,
Cînd sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare
Să scape d-el odată...
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o-n brațe și aș strînge-o cu dor.



Magul adînc gîndește și-n minte-și desfășoară
Soarta omului care l-avea-naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume-odinioară,
Dar gîndul lui puternic viața-i apăsa.



Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc-a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șiac
Și capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioalelor rănite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și-n lungele-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa că-ntreaga lume la dînsul o să vină,
Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. - Și la regine,
Iubindu-le,-ngenunghe. Palate-a ridicat
Femeilor ce viața și-o-nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă-n negru păr.


Dar foaia se întoarse... Cu greață și scîrbire
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrase în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărți.
Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gîndirea lui pribeagă
Străbate cu-aripi mîndre nemărginirea-ntreagă.



În van pune pe suflet greoile cătușe
De gînduri uriașe, de nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a-nchis a lumei ușă
La visele ai turburi, cu mari deșertăciuni ;
Pe focul cugetări a presurat cenușă,
Ci sub cenuș-ard încă consumatori cărbuni.
Atunci visul mărei s-a șterge-n a lui gînd
Cînd peste spuza sură se va turna pămînt.



Atunci claustrul îl fuge - și-n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s-a dus,
Dar vai ! ș-acolo-l urmă visările-i amare,
Căci lumea cu-a ei visuri gîndirea i-au supus,
Aici însă visarea-i e-adînc-omorîtoare,
Căci în chip de femeie s-arată-n aer sus.
Lumești gînduri într-alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu.



Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploaie de raze ce cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade alene o dulce stea desprinsă
Și se preface-n înger, plîns de iubire, alb,
Și-n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.



Magul își răzgîndește-a călugărului doarte !
,,E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici - Aicea de viață n-are parte ;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe.''



Poezia Spune-o-ncet, N-o Spune Tare de Lucian Blaga




SPUNE-O-NCET, N-O SPUNE TARE



Spune-o-ncet, n-o spune tare.
Iată-aceștia suntem noi.
Cînd e singur fiecare,
sufletele nu-s în noi.


Stăm alături, eu și tu ?
Sufletele noastre sunt în noi,
cînd suntem doi.
Altfel nu.

Poezia Pe Lîngă Boi de George Coșbuc



PE LÎNGĂ BOI


Pocnind din bici pe lîngă boi,
În zori de zi el a trecut
          Cu plugul pe la noi,
Și de pe bici l-am cunoscut,
Și cum țeseam, nici n-am știut
Cum am sărit și m-am zbătut
                 Să ies de la război



Și-atîta tort mi-am încîlcit
Și-n graba mare-am spart un geam ,
                   Știu eu ce mi-a venit !
Am cap, dar parcă nu-l mai am !
Ce-aveam să-i spui ? Nimic n-aveam,
Dar era-n zori, și eu voiam
                  Să-ntreb cum a dormit.


Și vezi așa-i el, nu știu cum !
M-a prins de braț și m-a cuprins
                 Să mă sărute-n drum.
Dar din brațe-i m-am desprins
Și l-am certat și l-am împins -
Dar n-am făcut cu dinadins,
                    Și rău ce-mi pare-acum !



O, nu mi-e că mi-am sîngerat
La prag piciorul într-un cui,
                  Dar mi-e că e păcat !
Om bun ca dînsul nimeni nu-i,
Și pentru-o vorbă rea ce-i spui
El toată ziulica lui
                       Muncește supărat !



Poezia Strofe De-a Lungul Anilor de Lucian Blaga




STROFE DE-A LUNGUL ANILOR


Cînd prin oraș calci lin pe străzi
sămînța ulmilor, și-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai e nevoie de vreun vers ?



Cînd mușchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
și glasul picurat ți-ascult -
mai e nevoie de-un izvor ?



Cînd în bătaia vîntului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pămîntului
mai e nevoie de vreun spin ?



Cînd între lipsă și prisos
ne bucurăm de cîte sînt
și cîntă pe subt glii un os -
mai e nevoie de cuvînt ?




Cînd îți ghicesc arzîndul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte pînă-n sud
mai e nevoie de statui ?




Cînd hoinărind, alăturea,
noi mînă-n mînă ne găsim
cu ochii aceeași stea -
mai e nevoie de destin ?



Cînd împlinirile ne cad
subt galaxia ca de fum
și prin miresmele de brad -
mai e nevoie de vreun drum ?




De-ar fi să dăinuiesc nespus
în găndul tău, pămînt ce sînt,
din răsărituri la apus
mai e nevoie de-un mormînt ?




Poezia Rea de Plată de George Coșbuc




REA DE PLATĂ


Ea vine de la moară ;
Și jos în ulicioară
Punînd-și sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
-,,Ți-l duc eu !'' -,,Cum ?''
                   - ,,Pe plată !''
Iar ea, cuminte fată,
Se și-nvoiește-ndată.
De ce-ar și zice ba ?



Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei :
Stă-n drum și să socoate,
Și-mi spune cîte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sînt multe trei !




Cu două să-nvoiește,
Iar unul mi-l plătește,
Cu altul să-mi rămîie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cît veacul !
Și iată-mă, săracul,
Să-i duc o poștie sacul
P-un singur sărutat !

Poezia Nu Te-ai Priceput ! de George Coșbuc



NU TE-AI PRICEPUT !


Nu te-ai priceput ! -
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine ?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine !
Ți-am fost dragă, știu eu bine,
Dar, să-mi spui tu te-ai temut.
Și eu toate le-am făcut,
Ca să poți să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi : - ,,Mă vrei tu, fată ?''
Și plîngeam de supărată,
Că tu nu te-ai priceput.



Nu te-ai priceput !
Zici că-s mîndră și n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale ?
Dar de unde știi ? În cale
Ți-am umblat și-n deal și-n vale,
Și-orișiunde te-am știut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine :
Tu-mi umblai sfiios, Sorine,
Și plîngea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.




Nu te-ai priceput !
Am fost rea și n-aș fi vrut
Să mă las, ca altă fată,
Să mă strîngi tu sărutată ?
Dar m-ai întrebat vrodată ?
Mă-nvingea ! să te sărut
Eu pe tine ! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, și mie
Mi-a fost luni întregi mînie
Că tu nu te-ai priceput.



Nu te-ai priceput !
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aș fi vrut să merg ? E, lasă !
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut !
De-ntrebai, ai fi văzut !
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul -
Tu cu pîinea și cuțitul
Mori flămînd, nepriceput !



Poezia Gazel de George Coșbuc




GAZEL


Oamenii mă-nvinuiesc,
Că sînt tînăr și iubesc !


Tu mi-ai zis să viu la moară
Pe-nsărat, să te-ntîlnesc,


Dar la moară dau de prieteni,
Și de prieteni mă feresc.


Te-am văzut și ieri pe-o cale,
M-am temut să te-opresc,


Că de mama mi-e rușine
Și de tine mă sfiesc.


Mi-e necaz pe toată lumea
Și mi-e ciudă că trăiesc :


Te-aș lăsa și mi-e cu jale,
Te-aș iubi și nu-ndrăznesc !



Poezia Mânioasă de George Coșbuc




MÂNIOASĂ


Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În privighetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai știu eu, ce-aș vrea s-ascult !
Că-n zori Lina sta-n portiță,
Sălta-n vînt a ei altiță,
Vîntul îi sîlta-n cosiță,
Și-i făcea floare-n obraz :
Eu mergem la plug în laz
Și, cînd trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, și nu-mi răspunde,
       Nu-mi răspunde !
Și-o întreb, și nu-mi răspunde !
Și mî mir - ce i-am făcut !


Vreau de-aici să rump o floare !
Ochii unui înger scump
Au albastru de cicoare,
Și cicoare vreu să rump -
Mai știu ce-aș vrea să rump !
Că-n amiazi venind pe vale,
Întîlni pe Lina-n cale :
Fragi i-am dat, ea mi-a zis :
             - ,,N-ale !
Ți-am cerut eu ție fragi ?''

Ochii ei frumoși și dragi
Priveau tot spre poala rochi,
S-a pus Lina pe tăcut,
Și vedeam că-i umblă ochii,
                       Umblă ochii
Ca la șerpi, îi umblă ochii,
Și mă mir - ce i-am făcut !

Să-mi pun capul pentr-o Lină,
Să mă fac un om pribag !
Ieși din neguri, lună plină,
Să mă vezi  la Lina-n prag -
Mai știu eu ce-aștept în prag !
Alte dăți suna zăvorul ;
Lina pe furiș, ca dorul,
Pășea-n degete pridvorul
Și la mine-n prag venea,
Mamă-sa cît ce-adormea.
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag - și ea nu vine,
               Nu mai vine !
E tîrziu și nu mai vine...
Și mă mir - ce i-am făcut ! ?



Poezia Descîntec de Lucian Blaga



DESCÎNTEC


Despre tine și otravă,
despre slavă și albine,
scriu în rune o poveste,
căci ce este nu se spune.


E mai vie născocirea
cînd iubirea o îmbie.
Scriu în rune ani de fiere
și de miere. Zic din strune.


Să-nflorească noimă, lege !
Să se-nchege, să pornească
spre-mplinire peste fire
vrajă pusă, vorbă spusă.



Crească anul rod de bine,
să ne-aline tot aleanul.
Ne resfețe ale sorții
și-ale filei două fețe.



Ale sorții și-ale filei :
focul zilei, roua nopții,
În tipare de la mume,
scriu în rune dulci - amare


despre tine și otravă,
despre slavă și albine.




Poezia Andante de Lucian Blaga




ANDANTE


Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri,
cu libertăți imaginare ne-ngînăm.
Mai stau de pază ca în flăcari, stau ca săbii
severe plopi pe lîngă drumul ce-l umblăm.



Să evadăm din cuviință și din pravili -
îndeamnă cîteodat' din inimă un glas,
și din caverna sa, cu grai de-argint, un greer
îndeamnă zi cu zi, și ceas cu ceas.



Pe deal, într-o podgorie stropită vînăt,
te-aș duce uneori, să ne lovim de soare.
Să ne întîmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.




Se-ntîmplă pentru ochii tăi ( ochi de pădure )
să-nchipui uneori o vînătoare-vis.
Într-un noian de frunze roșii, de odihnă,
gîndesc să-ți pun sub cap un iepure ucis.




Chemări de corn, și goane pe la vaduri,
din ceas de zori și pînă-n ceasurile linii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbătăciunii.




Dar totdeauna, iar și iar, ca săbii plopii
se-mpotrivesc, Suntem învinșii fără lupte
în dureroasa urbe, umbre printre umbre, -
de vînători uităm, de soare și de fructe.



Poezia Glas în Paradis de Lucian Blaga




GLAS ÎN PARADIS


Vino să ședem subt pom.
Deasupra-i încă veac cerese.
În vîntul adevărului,
în marea umbră-a mărului,
vreau părul să ți-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pămîntesc.



Ce grai în am închis ?
Vino să ședem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu șarpele se joacă-n doi.
Tu ești om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osînda de a sta-n lumină !

Poezia Întîlniri de Lucian Blaga




ÎNTÎLNIRI


Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem.
Știm doar că-n spații și în vis
noi ne-ntîlnim mereu aceași,
mereu sub pomul interzis.



Așa fu ieri și fi-va astăzi
un ceas umbrelnic, prea amar.
Pentru noi doi un loc se naște
prin anotimpuri tot mai rar.



De pretutindenea suflînd - un vînt
ne întețește-o clipă nimbul,
ce-l dobîndirăm cu întîrziere -
ca să ni-l pierdem prea curînd.

Poezia Iubire de Lucian Blaga



IUBIRE


Iubești - cînd ulciorul de-aramă
se umple pe rînd, de la sine
aproape, de flori și de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.



Iubești - cînd suavă icoană,
ce-ți faci, în durere prin veac
o ții înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.



Iubești - cînd sub timpuri prin sumbre
vîltori, unde ajung sorii,
te-avînți să culagi printre umbre
bălaiul surîs al comorii.




Iubești - cînd simțiri se deșteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-așteaptă
nu moartea, ci altă poveste.



Iubești - cînd întreaga făptură
cu schimbul, odihnă, furtună
îți este-n aceeași măsură,
și lavă pătrunsă de lună.




Poezia Cîntecul Brumelor, Urmelor de Lucian Blaga



CÎNTECUL BRUMELOR, URMELOR


Ca o pulbere de-argint
înghețase roua.
Brumelor s-au născocit -
era ziua doua.


În dumbrăvi încremeneau
stinse-n scrum de vise
ca-ntr-o lume de cristal
sevele închise.


Pe sub zarea unde rar
ne era popasul,
ne lăsăm pecețile -
urmele, cu pasul.



Cu al Ariadnei fir
înseamnam întinsul -
pentru cînd ne-om părăsi
albul, paradisul.



Brumele s-au nimicit -
era ziua noua.
Duhul lumilor prea cald
dezghețase roua.



Mulcom încă scumpul gînd
către-un loc mă-ndrumă,
unde soarele îți bea
urmele din brumă.


Poezia Epitaf Pentru Euridike de Lucian Blaga




EPITAF PENTRU EURIDIKE



Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mînă
ducîndu-te foarte departe
prin negura care desparte.
În întunericul meu locuiești
de-atunci ca o stea în fîntînă.
Cînd nicăieri nu mai ești,
ești în mine. Ești, iată, Aducere-aminte,
singur triumf al vieții
asupra morții și ceții.

Poezia Arheologie de Lucian Blaga




ARHEOLOGIE


Mai trecem cîteodat', purtați de-același gînd,
prin curtea unde sarcofage de bazalt
în șiruri stau, distanță nobilă păstrînd,
subt nalbe, de la unul pîn' la celălant.


Cînd nu e nimeni să ne vadă, ne oprim
Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva
să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s,
nici aurii inele-n încăpere grea.


Un ochi de ploaie, apă clară a rămas
să strîngă cerul pe-un asemenea temei.
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
un drum spre iad, melancolia unor zei.



Crud fabulînd, închipuirea ți-o încerc :
un sarcofac antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e deșert.
În gol s-arată un adaos de destin.



Au fost aduse sarcofagele aci
dintr-un străvechi oraș, ce azi e subt pămînt.
Cresc porumbiști acum, pe unde for a fost,
și se topește cînepa în jgheabul strîmt.



Făgașe ai găsi de roși, pe caldarîm,
dacă tărîmul l-ai săpa și-ai scormoni.
Opaițul de lut ars s-a spart, și pulberea
a înroșit ogorul vechii-mpărații.



Neroade au trecut, și glii s-au răsturnat.
Cenușa a-mpietrit pe vestrele pustii.
Și drumuri au murit subt iarbă, pe subt strat.
Trecutu-i lung. C-un capăt se ivește-aci.



Venirăm, iată, printre lespezi. Și-adăstăm.
Și am pleca. Dar rămînem să mai potrivim.
Țîșnește peste curte grabnic un lăstun.
Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim.



Nimic nu mișcă-n aer. Nici pleoapele.
Dar bate soarele în piatră, din înalt,
Plăcut, tulburător e, astfel să te pierzi
prin moarte, cînd respiră caldă din bazalt.



Și-i dureros în marea trecere să te
aprinzi visînd. Mai tare însă arzi în schimb.
Iubirea prinde adîncimi, așa cum e,
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp.



Poezia Bocca-del-Rio de Lucian Blaga




BOCCA-DEL-RIO


Să mă mai duc la
Bocca-del-Rio,
șovăi în drum,ori
cît aș iubi-o,


Port încă-n gînduri
mierea, mirajul,
dar fără tine
rană-i peisajul.


Țara-ntre dealuri,
satul sub lună,
Bocca-del-Rio
nu mă adună.




Îți amintaști tu
timpul și locul
prinse-ntre ziduri,
zumzetul, socul ?



Îți amintești tu
verdele, stupii,
pe coperișe-n
gîngur hulubii ?



Ce profeție-n
zarea iubirei
fost-a atuncia,
azi amintire-i.



Basme, orăvuri
cald-pădurețe,
roșii amurguri,
patimi, frumusețe,



din amintire
beau cu nesățiu.
Bocca-del-Rio,
rană în spațiu.


Poezia Tusculum de Lucian Blaga



TUSCULUM


Ard lumini ca sorii tineri
prin iernatic Tusculum.
Amintirile de vineri
mă-nsoțesc încă pe drum.



Palma se făcuse cupă
jar-viață cuprizînd.
Mă trezesc acum și după
arderea de-atunci spunînd :


Albă tu, zăpadă pură,
cine ți-a dat inima
să-mi fii viscol de căldură,
albă tu, fierbinte nea ?



Și declinuri - triste vinuri -
le dau albelor uitări.
Amintirile de inuri
cîntă-n mine și sub zări.



Pier lumini și piere laur.
cade frunte, cade drum.
Amintirile de aur -
numai ele ard sub scrum.


Poezia Orașul în noapte de Lucian Blaga



ORAȘ ÎN NOAPTE


Iată-ne-nsfîrșit la piatra
de pe deal. Adînc în noapte
ni se-ntinde-mpărăția.
Ne-nțelegem doar prin șoapte.


În timpul, ce-l adulmeci,
e orașul - jos - de față,
fără în beznă între
aminte și speranță.


Semne dă, dar numai jocuri
de lumini, sclipiri și focuri :
stele le-atingi cu geana.
Ne încerc-aproape teama.


Ce-a rămas din lucruri ? Numai
întuneric și semnale.
Turnuri nu-s, nici catedrale.
Calea-Laptelui e-n vale.


Calea-Laptelui e-n vale
mai aproape decît ieri,
cînd era deasupra noastră
pretutindeni, nicăieri.

Poezia Cîntecul Spicelor de Lucian Blaga




CÎNTECUL SPICELOR


Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte,
cînd secera lunii pe boltă apare.
Ca fetele cată, cu părul de aur,
la zeul din zare.


O vorbă-și trec spicele - fete-n văpaie :
secerea lunei e numai lumină -
cum ar putea să ne taie
pe la genuchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului ?



Aceasta-i tristețea cea mare - a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pămîntului
li s-a menit să apună.

Poezia Creaturi de Vară de Lucian Blaga




CREATURI DE VARĂ


Pe subt-brazi, pe subt bătrînii,
licuricii-licurici.
creaturi de vară,
își aprind fosforescența
străvezie, selenară.


Printr-atîția martori mici
se-nfiripă-vis de faun,
sî mî facî de ocară.


Pe subt brazi, pe subt bătrînii,
nici o zînă nu-și aprinde
măcar coapse, măcar sînii,
cum fac verzii licurici ?

Poezia Vară de Noiembrie de Lucian Blaga



VARĂ DE NOIEMBRIE


Iubito-mbogățește-ți cîntărețul,
mută-mi cu mîna ta în suflet lacul,
și ce mai vezi, văpaia și înghețul,
dumbrava, cerbii, trestia și veacul.
Cum stăm în fața toamnei, muți,
sporește-mi inima c-o ardere, c-un gînd.
Solar e tîlcul ce tu știi oricînd
atîtor lucruri să-mprumuți.



O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veșmînt.
Că ești cuvînt, că ești pămînt,
nu te dezbraci de ea nicicînd.
O, umea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strînși în taină,
ca vara sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.

Poezia Răsunet În Noapte de Lucian Blaga




RĂSUNET IN NOAPTE


Nemișcați deodată brazii !
Sevele s-așează-n noapte.
Iese liniștea din munte
unde locul i-a fost strîmt.
Numai undeva-n prăpăstii
un izvor mai are șoapte
și o bufniță cuvînt.


Strîns ținută sub surdină
ca o pîlnie de lumină
inima tresare.
Și răspunde-n Ursa-Mare.

Poezia Printre Lacuri de Munte de Lucian Blaga




PRINTRE LACURI DE MUNTE



Ne odihnim în iarbă, cu un rest
de oboseală în noi, ca sufletul.
Printre lacuri de munte stăm și privim.
Soarele a asfințit în argintul de vest.



Prin aerul de cleștar
stîncile, brazii, munții, lucrulile toate,
chiar cele mai depărtate,
se conturează mai clar.



Ce calm ! Ce puritate !
Dacă am vedea cu lacurile,
stelele s-ar apropia,
întîmpinîndu-ne la drumul - jumătate.

Poezia Inima Pădurii de Lucian Blaga



INIMA PĂDURII


Mire-te, dezmire-te
zilele pădurii,
zile ale facerii,
zilele răsurii.



Mire-te, dezmire-te
văile răsurii,
cari vădesc miresmele,
mîndrele și nurii.


Mire-te, dezmire-te
cîntecul făpturii,
locul unde toate cresc,
inima pădurii.

Poezia Cu Înc-o Bucurie... de Lucian Blaga



CU ÎNC-O BUCURIE...


Octombrie cu înc-o bucurie
prin neguri să mă-ntîmpine ar vrea,
să mai aud odat' pe cale ghinda
pocnind din cînd în cînd sub talpa ta.



Vine Octombrie, peceți să punî
pe miezul vieții, și pe fructe smalț.
Și să reteze cu un sfert de zare
meridianul zilei ce-l înalț.

Poezia Zi de Septembre de Lucian Blaga




ZI DE SEPTEMBRE

Vino să vezi ! În tîrzia, bogată căldură
închis între ziduri cine-ar mai sta ?
Precum a mai fost, pînă-n cealaltă zare,
încă odată tărîmul să crească ar vrea.
Și-n unghi săgetat
pămîntu-și trimite cocorii
spre cercul cel mare.



Lumina ce largă e !
Albastrul ce crud !
Unei noi creșteri, văratice-n toamnă, se pare
c-am fi hărăziți și aleși.
Și-o clipă ne e-ngăduit
bănuitului Sud
să-i trimitem un gînd fără greș.


Între frunza ce cade
și ramura goală
moartea se circumscrie
c-un gest extatică boală.
Un joc îngînînd cu lemnoasele membre
sună tîrziul, nebunul, caldul septembre.

Poezia Floare de Viță de Lucian Blaga




FLOARE DE VIȚĂ


Neglorioasă e această floare,
făcută din stamine și pistile,
fără de nici o urmă de petale.
Dar ce suav miros - de șapte zile
m-atrage printre frunzele de viță !
Este-n mireasmă ca o profeție
a soarelui, adînc dormind pe vie
și-a vinului ce-ncoronat de-arome
pe-un drum de toamnă caldă va să vie.

Poezia Drum de Toamnă de Lucian Blaga



DRUM DE TOAMNĂ



Pe drumuri ce îngînă trăinicia
amurg și ghindă, frunze roșii, cad.
Ca un haiduc eu umblu prin legendă,
prin ciclul vremii mulcom ăncheiat.



Miroase-a foi strivite în copite.
Prin crînguri trec cu calul pintenog.
Aud muntarițe cîntînd din tulnic,
tăiat, în vis, din corn de inorog.

Poezia Văzduhul Semințe Mișcă de Lucian Blaga



VĂZDUHUL SEMINȚE MIȘCĂ



În ceasul acela pe-a muntelui coamă -
unde-adăstrarăm sub brazi,
nimiciți de arzîndul albastru
din clara preziuă de toamnă -
tu adormiseși pătrunsă de soare
mie alături, în șuir de cetini.
În șuier venind din adîncuri
arar ca un val de răcoare.


În valea lăsată în urmă se stinse
de mult și ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ți s-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
că-n an mai putea înc-odată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult și ultimul zvon.



 Diafane semințe întraripate
pe invizibile fire,
zburau peste noi - din veac în altul purtate.
Așa ne încearcă îndemn cîteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă - mai are substanța natura
și-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii, dintre o clipă și altă clipă,
totul nu poate să fie-amăgire.




 Vîzduhul semințe mișca
spre ținte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Și-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri
ți-am pus un sărut în mijlocul palmei -
niciodată tu nu vei afla !
ți-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieții, ce s-alerga.





Poezia Mirabela Sămînță de Lucian Blaga



MIRABELA SĂMÎNȚĂ



Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mîndra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcute seve-n lumină.



Neapărat, mai mult decît prin orașul rumorilor,
c-o străduință mai mare
decît subt arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin tîrguri
căutînd vînzători de sămînță.
Mi-ai tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporește și crește-n izvoniță.
Mi-ai ghicit încîntarea ce mă cuprinde în fața
puterilor, în ipostază de boabe,
în fața mîrunților zei, cari așteaptă să fie zvîrliți
prin brazde tăiate în zile de martie.




Am văzut nu odată sămînța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rînduri de saci cu gura deschisă -
boabele să ți le-nchini : gălbii,
sau roșii, verzii, sinilii, aurii,
cînd pure, cînd pètrițe.



Asemenea proaspete, vii și păstoase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor
sau la ouă de păsări. Semințele-n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l-ar da
pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri.



Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
să intru-n picioare în cada cu grîu,
cufundat pîn' la gură în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de rîu.
Și-acuma, în timpuri tîrzii, cînd mai văd
cîteodată grămezi de semințe pe arii,
anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți
de-a le atinge cu fața.



De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.




Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor !
Un gînd de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
s-ascunde în fieștecare din ele, cînd dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de cîmp și amiezi de grădină,
un veac pădureț,
popoare de frunze
și-un murmur de neam cîntăreț.



Poezia Noaptea de Mai de Lucian Blaga



NOAPTEA DE MAI


jos prin ierburi, printre lemne,
uhuit s-aude, semne.
Rar un foșnet, rar un murmur.
Sus e zodie de gemeni.
Toate îsi răspund prin liniști.
Pitpalac își spune vrerea
pitpalacului din iniști.
Orice glas ascultă glas,
numai greierul prin ceas
Parcă n-are-n lume semeni,
doar în iniști cele liniști.

Poezia Ceas de Vară de Lucian Blaga




CEAS DE VARĂ


Dulcele, ce începu,
cîntecul, l-auzi și tu ?
Într-un lan pe un colnic
cîntă singur un voinic.



Pe sub zările fierbinți
sună secerea din zimți.


Huma s-a făcut în zi
ca din arse ciocîrlii,
ce s-au mistuit, cîntînd,
înălțimile-ngînînd.



Vezi al ceasului străfund
Aer curge. Suntem prund.



Într-un lan pe un colnic
cîntă singur un voinic :
,,Stă mîndra la sărutat
ca spicul la secerat'' .



Cîntă singur un voinic
într-un lan pe un colnic,
și nu știe cît de-adînc
taie-n inimă pe cîmp
un cuvînt de unul spus -
altora pe vînt adus.




Poezia Iarbă de Lucian Blaga




IARBĂ


Iunie este
Verde poveste.
Iureș sporește.
Iarba mai crește.


Ziua a șasea,
Sîmbăta ierbii.
Crește mătasea,
N-o calcă cerbii.


Cresc ale ierbii
Fire albastre
Pîn' la-nălșarea
Inimii noastre.



Asta-i măsura.
Pune natura
Luncilor margini,
Lege-n paragini.




Vin curcubeie
Rouă să beie,
Seva vieții
Și-a dimineții.



Praful din spice,
Traiului strajă.
Stă ca o vrajă
Moarte să strice.



Vremea priește
Inimii, ierbii.
Ragă și cerbii !
Stai și privește !



 Cîte anume
Fețe în lume
Are și-arată
Iarba cu artă :



Dulci și frumoase
Linii de coapse,
Linii de fete,
Mintea să-mbete.



Fete ce lesne -
Trupuri și glezne -
Ierbii le-asameni.
Nu mai sunt oameni.




Poezia Cărăbușul de Aramă de Aramă Poezie de Lucian Blaga




CĂRĂBUȘUL DE ARAMĂ


Din belșugul de verdeață
cărăbușul de aramă
vine din turnătoria
verii, să-l luăm în seamă.



Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avîntă,
să arate că-i din lumea
celor ce nu prea cuvîntă.



Prinse veste de viață
ce se-ncinge, rug, în umbra,
unde ne-am întins, tu basmul,
eu ardorile și țundra.



Cărăbuș te ia cu iureș.
Te încearcă pe la glezne.
Il alungi, el vine iarăși.
Pe-altă parte e mai lesne.



Ca suveica rîndunica
țese pînzele de vară.
Ah ce cald e ! Va să plouă
ecvatorial pe seară.



Susur mare de lăcuste
și de gîze fără număr.
Cărăbușul de aramă
s-a oprit pe caldu-ți umăr.



Mișcă ? Stă să-nchege gînduri ?
Se destinde ? Se descalță ?
Parcă-ar ști de pe umăr
numai zborul mai înalță.



Și o ia către stăpînul
Iulie, cuptorul - astru,
să ne ducă fericirea
spre uitare în albastru.



Poezia Ceasul Care Nu Apune de Lucian Blaga




CEASUL CARE NU APUNE


În holda de grîu ce se coace în vară,
subt basmul arborescent,
e cu neputință a spune
pe ce cale viitorul s-apropie.
Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii.
Pîn-adineauri a fost incoruptibil  distant.
S-apropie-acum, e aci, e prezent.
Alchimie e încă totul în lume.



După pravila ei, pe-o neștiută dimensiune
a locului, tu te ascunzi
În dosul pleoapelor mele,
devenind sufletul meu.
Și ceasul e-aci, înflorește și nu mai apune.

Poezia Focuri de Primăvară de Lucian Blaga




FOCURI DE PRIMĂVARĂ


Îngînănd prin văi tăria
sună ramul, sună glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.


Prinși de duhul înverzii -
prin grădini ne-nsuflețim.
Pe măsură-naltă-a firii
gîndul ni-l desmărginim.



Ce-am uitat, aprindem iară.
Sub veșminte ne ghicim.
Căutăm în primăvară
un tărîm ce-l bănuim.



Căutăm pămîntul, unde
mitic să ne-alcătuim,
ochi ca oameni să deschidem,
dar ca pomii să-nflorim.




Poezia Prier de Lucian Blaga



Prier


Amurg fecund, din altă vîrstă,
amurg fecund de Prier e,
precum a fost și altă dată,
cînd Leda albă se-nvoise
să-ndure-n albul de narcise
povara unei lebede.


Pe-o nicovală pitpalacul
își bate cîntecul fierbinte.
Sub straiuri moi, subt verde linte
zămislește viață lacul.
Coboară-n fericiri de stuh
puteri de àripi, din văzduh.



Și vegetația de apă
dă învoaltă în smaragde.
Sămînța lebedei divine
în seară cîntă pretutindeni,
cîntă-n trupuri de Undine,
în Marii, în Flore, Magde.




Poezia Eco de Mihai Eminescu


ECO


Cu-ncetu-nserează și stelele izvoresc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stîncile rar
Ca stîlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.


Diamant e în aer, în codri - miros
Și umbră adînc viorie ;
Și atele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.



Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tînăr, pe vînturi, cu capul în joc,
Cu clipa gîndirea se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mînat ca de-a spaimelor zînă
Bătrînă.



Pe umeri de munte, din stînci de bazalt
Castelul se nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cîntare.



În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cîntării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre oșoare ;
Trec albe ca-n vînt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.



Ca cerbul uimit ce prin creștet de stînci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gîrle adînci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzînd
Cu coama pe vînt,
O dată-ncă pinten I-împunge
Și-ajunge.



Iar tînărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
C-un salt a suit
Al porții granit.
Urcat într-un arc de fereastră
Adastă.



Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mînă-a cuprins
Uitîndu-se-n sala cea vastă.
Pe stînci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.



Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gînduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor se razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,




Ca-n vînt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Și beți de muzică plutesc ca vîntul,
Jocul e repede, încet e cîntul
Și pe cînd sufletul stă de beție
Plutesc ființele... o vijelie...
Pînă ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stînd risipite
S-adun în grupele orînduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o timidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mînuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blînde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce, ușor :



Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.



Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrînul stejar.


Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stînci,
Cobor în adîncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adînci.


Prin nourii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns,
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plîns.


Doresc doar ca în fundul mării
Se mă ia cu sine-n sarai
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.



Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier -
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.



Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreu,
Atît e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.



Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbàrețe valuri de rîu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.



Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun -
Ah ! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.



În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește -
Ah ! cum mi-ar putea fi de drag.


Un murmur feeric desmiardă
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestrei arcată pompos
S-aude vibrînd mandolină
Și-un eco ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.




Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cîntecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere :



Sara pe  deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc - stele li scapără-n cale,
Apele plîng clar izvorînd în fîntîne -
Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine.



Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunzăa cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină -
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.



Nourii curg, raze-a  lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună ridică,
Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.



Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp, toate răsună mai tare -
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.



Ah ! în curînd valea și satu-amuțește,
Ah ! în curînd pasu-mi spre tine grăbește,
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum ești dragă !



Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr -
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blîndețe.



Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sîni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii -
Stelele-n cer mișcă - auritele zodii.



Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm - astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată ?

..........................................................................................................................

Pe vîrful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stîlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.



În halele-albastre - 'nstelatele bolți -
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stîncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frînt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.



În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure -
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducînd înstelata lor viață
Prin ceață.



Un șuier în noapte, prin codri, un vînt,
Un freamăt - și totul dispare...
Și nori se-ncrețesc risipiții și s-avînt.
În lună stau stîncile rare -
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrăne.