Poezia Călin (file din poveste) partea a-VIII-a Mihai Eminescu



                    CĂLIN
                       VIII


De treci codri de aramă, de departe  vezi albind
Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet ;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde suspină-n flori molatic,
Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic
Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din răstoace
În cuibar rotit de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A poporoalor de muşte sărbători murmuitoare.
Lîngă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese ;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.
Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată ;
Ţapăn, drept, cu schiptru-n mînă, şede-n perine de puf
Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,
Care ţine-n a lui mînă mîna  gingaşei mirese.
Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Faţa-i răşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,
Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.
Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună
Nunul mare, mîndrul soare şi pe nună, mîndra lună.
Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul
Lin viorele răsună, iară cobza ţine hangul.
Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnicii ducînd în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci ;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.
Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel ;
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec.
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, to.i şăgalnici şi berbanţi
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii,
Iar mireasa viorică i-aşteapta-ndărătul uşii.
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten ;
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi :
-Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.