Poezia Călin ( file din poveste ) Partea I şi II de Mihai Eminescu




             CĂLIN

        ( file din poveste )

                 GAZEL
                                       
Toamna frunzele colindă,
Sun-un grier sub o grindă,
Văntul jalnic bate-n geamuri
Cu o mînă tremurîndă,
Iară tu la gura sobei
Stai  ca somnul să te prindă .
Ce tresari din deodată ?
Tu auzi păşind în tindă -
E iubitul care vine
De mijloc să te cuprindă
Şi în faţa ta frumoasă
O să ţie o oglindă
Să te vezi pe tine însăți
Visătoare, surîzîndă.



                  Capitolul I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -
De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot ;
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie ;
Aşezînd genuchi şi mînă cînd pe-un colţ, cînd pe alt colţ,
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit
Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute , printre gratii luna moale
Sfiicioasă şi smenită şi-au vărsat razele sale ;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă,
Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.
             

Iar de sus pîn-în podele un paianjăn prins de vrajă
A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă ;
Tremurînd ea licureşte şi se pare a se rumpe,
Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe,
După pînza de păinjăn doarme fata de-mpărat ;
Înecată de lumină e întinsă în crivaţ.
Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb : cu ochiu-l măsuri
Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri ;
Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată.
Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,
Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie,
Şi sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie,
Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Braţul ei atîrnă leneş peste marginea de pat ;
De a vîrstii ei căldură fragii sînului se coc,
A ei gură-i decleştată de-a suflării sale foc,
Ea zîmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici , subţiri ;
Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.


Iar voinicul s-apropie şi cu mîna sa el rumpe
Pînza cea acoperită de un colb de pietre scumpe ;
A frumuseţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă.
El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -
Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.



                      Capitolul  II


Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte,
Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte -
Ea zîmbind şi trist se uită,şopoteşte blînd din gură :
- Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.
                        






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.