Poezia Luceafărul de Mihai Eminescu


    
LUCEAFĂRUL


A fost odată ca-n povești
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.


Și era una la părinți
Și mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.


Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lîngă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.


Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.


Îl vede azi,îl vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
Îi cade dragă fata.


Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd ale ei tîmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.


Şi cît de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.


Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;


Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întunecoasă.


Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă.


Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină !


Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !


El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;


Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creşte.


Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Şi ţine-n mînă un toiag
Încununat cu trestii.


Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.


Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.


- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.


Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.


O, vin' !odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.


Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.


- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;


Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viață,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.


Trecu o zi, trecură trei
Şi  iarăşi, noaptea, vin
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.


Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:


- Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează !


Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde pierde;


În aer rumene văpăi
Se-ntid pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;


Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.


Din negru giulgiu se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă;


Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.


- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;


O, vin' , odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.


O,vin' , în părul tău băla
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele.


- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată !


Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor
Privirea ta mă arde.


- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?


- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înşeles,
Eu nu te pot pricepe ;


Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine.


- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cît te iubesc de tare;


Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.


Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.


În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,


Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,


Cu obrajii ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pînditor
Privind la Cătălina.


Dar ce frumoasă se făcu
Şi mîndră, arz-o focu
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.


Și-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da`ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t` de-ți de treabă.


-Ce voi ? Aș vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeauna,
Să rîzi mai bine și să-mi dai
O gură, numai una.


- Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dămipace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-m prins un dor de moarte.


- Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binișorul.


Cum vînătoru-ntide-n crîng
La păsărele lațul,
Cînd ți-oi întinde brațul stîng
Să mă cuprinzi cu brațul;


Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalț de subsori
Te-nalță din călcîie;


Cînd fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămîi cu fața,
Să ne privim nesățoos
Și dulce toată viața;


Și ca să-țifie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă/nclin,
Tu iarăși mă sărută.


Ea-l asculta pe copilaș
Uimită și distrasă,
Și rușinos și drăgălaș,
Mai nu vrea, mai se lasă,


Și-i zise-ncet : - Încă de mic
Te cunoșteam pe tine,
Și guraliv și de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...


Dar un luceafăr, răsărit
Din liniștea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării;


Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;


Lucește c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalță tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.


Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi și-n veci
Va rămîne departe...


De-aceea zilele îmi sunt
Pustiica niște stepe,
Dar nopțile-s de-un farmec sfînt
Ce nu-lmai pot pricepe.


- Tu ești copilă, asta e...
Hai ș-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Și nu ne-or ști de nume


Căci amîndoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi.


Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.


Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.


Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;


Cum izvorînd îl încojoară
Ca niște mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn`piere totul,totul;


Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochii spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.


Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitării celei oarbe.


- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;


O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;


Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...


Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos...
Și din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.


- Hyperion,ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;


Tu vrei un om să te scoși,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.


Ei numai doar durează-n vînt
Deșerte idealuri-
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;


Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.


Din sînul vecinucului ieri
Trăiaște azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;


Părind pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște.


Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai pune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi-
Să-ți dau înțelepciune?


Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?


Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pămîntul în bucăți
Să-l faci împărăție.


Îți dau catarg lîngă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pămîntu-n lung și mare-n larg,
Dar moartea nu se poate...


Și pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Și vezi ce te așteaptă.


În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.


Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurînd din apă


Și împle cu-ale ei scîntei
Căîrările din crînguri.
Sub șirul lung de mîndri tei
Ședea doi tineri singuri:


-O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;


Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.


Și de aupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentîi
Și visul meu din urmă.


Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gît i-a pus
Și ea l-a prins în brațe...


Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.


Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede:


- Cobori în jos, luceafăr blînd
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gînd,
Norocu-mi luminează!


El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;


Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?


Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.




                                         

Poezia Phylosophia Copilei de Mihai Eminescu



PHYLOSOPHIA COPILEI

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gîndirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceànu-i nemărginit.


Stelele toate angeli îi par,
Angeli cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.


Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirea și renvierei.


Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.


De-aceea nu voi ca eu să fiu :
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.


Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o desmierd
Și-n ea gîndirea mea  să o pierd,
Cum pierde-un èco pribeagul nume.



Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai ţesute,
Pînă ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.



Poezia Care-o Fi În Lume... de Mihai Eminescu




    CARE-O FI ÎN LUME...


-Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.


Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sînte și îngălbenite,


Va fi vitezia cu coif  de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,


Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mîngîie blîndă ale mele plîngeri?


L-am cătat în lume.Unde o să fie
Îngerul cu rîsul de-albă veselie?


Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?


Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,


Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu sufletul de înger, cu chip de femeie,


Dulce și iubită, sîntă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,


Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.


Dar ce rîde lumea? Ce rîde și suspină?
- Femeia nu estye ce crezi tu, nebune.


Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,


Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, cînd e mai senin.


Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere.


Dar dacă e astfel, unde-i a mea zînă
Cu chipul de înger muiat în lumină ?


- N-a fost niciodată. De-a fost vre odată,
Atunci în mormîntul cel aripi senine,


De n-a fost - imagină-ți singur în tine
Un înger din ceruri cu aripi senine,


Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise se sus Dumnezeu


Și care-nainte de-a-l întîlni tu.
În sufletul morții ființa-și pierdu.


Și cîntă pe-ăst înger de dulce amor
Și plînge-l cu jale și plînge-l cu dor ;


Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu rîuri de cînturi, cu flori de lumină ;


Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primbl- adese cu gînduri uimite ;


Alege-ți o cruce, alege-un mormînt
Și zi : Aici doarme amorul meu sînt ;


Și cîntă la capu-i și cîntă mereu :
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu !





Poezia Horia de Mihai Eminescu




                  HORIA


Să privesc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mîni streine.


Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.


Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,


Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gîndurile lor.


- Eu am - zise-un tunet -  suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;


Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.


- Nalți suntem noi munții - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.


Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o- nsenină,


Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.


Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor,


Cînd în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Poezia Frumoasă-i... de Mihai Eminescu




   FRUMOASĂ-I...


În lacul cel verde și lin
Resfrînge -se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfîșiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stîncă stîrpită de ger
Înalț-a ei frunte spre cer.
Pe stînca sfărmată mă sui,
Gîndirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Și caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stînca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cînt,
La geamătul dulce din vînt.
Natura de jur, împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur
Pe jos e un verde covor,
Țesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vîntul o-ncruntă-n suspin,
Simt zefir cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vînt,
Prin unde din aripe dînd,
Văd fluturi albaștri, ușori,
Roind și bînd miere din flori.


De ce nu am aripi să zbor!
M-aș face un flutur ușor,
Un flutur ușor și gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aș pune pe-o floare de crin,
Să-i beau suflețelul din sîn,
Căci am eu pe-o floare necaz:
Frumoasă-i ca ziua de azi!

Poezia De Ce Nu-mi Vii de Mihai Eminescu




     DE CE NU-MI VII


Vezi,  rîndunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-așează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?


O, vino iar în al meu braț,
Să te privesc cu mult nesaț,
Să razim dulce capul meu
De sînul tău, de sîntul tău!


Ți-aduci aminte cum pe-atunci
Cînd ne primblam prin văi și lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atîtea ori, de-atîtea ori?


În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scîntei...
Dar, oricît ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!


Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mîndră decît orice stea,
Iubita mea, iubita mea!


Tîrzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Și lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Poezia La Steaua de Mihai Eminescu




      LA STEAUA


La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.


Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.


Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.


Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.

Poezia Nu Mă Înțelegi de Mihai Eminescu




      NU MĂ ÎNȚELEGI


În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți;
Mi-aș risipi o viață de cugetări senine
Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,
În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.


..............................................................................


Și azi cînd a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară,
Cînd ochiul tău cel mîndru străluce în afară,
Întunecînd privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lui adîncă,
Azi cînd a mea iubire e-atăta de curată
Ca farmecul de care tu e-atîta de curată
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Cînd dorul meu e-atîta deadînc și-atît de sfînt
Cum nu mai e nimicaîn cer și pe pămînt,
Cînd e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine și de rău,
Cînd ești enigma însăși a vieții mele-ntregi...
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi !



Poezia Baba Cloanța de Vasile Alecsandri

Baba-i calul dracului
     ( vorbă veche )


BABA CLOAȚA


Șede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Și tot cată nencetat
Când la luna cea balaie,
Când la focul cel din sat.


Și tot toarce, cloața toarce,
Din măsele clănțănind
Și din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.


,,Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frumos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mîndrei,
Făt-Frumos.


De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!


Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Și de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!


În cap ochii să i se-ntoarcă
Și să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fer aprins,
Din pept inima să-i stoarcă
Și s-o ardă-n foc nestins!


Feară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit.
Și lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roș și Hraconit!"



Toarce baba, mai turbată!
Fufu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ș-în sat focul au scăzut:


,,Dragă puiule, băiete,
Trage-ți mâna din acel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ș-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari,făr' de noroc.


Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,

De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta.



Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!


Adă-mi fața ta voioasă
Ș-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ți torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.



Vârcolaciul se lățește
Sus, pe lună, ca un nor ,
Vin ca paserea-ntr-un zbor
Pân' ce viața-mi se sfârșește
Ca și lâna din fuior.''



Baba Cloața geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârșit,
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit își frănge,
Crunt strigând spre răsărit.



,,Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului dușman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului,Satan!


Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaște de sfânt,
Când încurgiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!


Vin' ca-n ceasul urgie
Când zbori noaptea blăstemănd,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gînd,
Că de-acum pe vecinicie
Ție sufletul îmi vând!''


Abie zice, și deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Și pe-o creangă ridicată
Doi ochi dușmani strălucesc!


,,Eu pe mândru-ți l-oi aduce
(Zbeară-un glas ce dă fiori ),
Pintre șerpi și pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Și-mpregiuru-i de trei ori!''



Baba Cloața se pornește
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinți grozav scrâncește
Și tot blastemă turbat.


Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Și-n urmă-i se desfășoară
Toată lâna din fuior


Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Și-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.


Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Și urmează șuierând,
Baba Cloanța cea nebună
Care-aleargă descântând.


Codrul sună, clocotește
De-un lung hohot păn' în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozește,
Dar pe dânsa n-o pătrund!


Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către țelul depărtat.


Zece pasuri încă grele...
Mândrul că și-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Și de șerpi l-a descânta.


Doi pași încă...Vai! în luncă
Țipă cucoșul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă
În băltoiul mucezit!


Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Și de trestii, și de maluri
Mult cu vuiet se izbi.


Iară-n urmă liniștită
Dulce unda-și alina,
Și în taină legăna
Fața lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...


Când pe malu-i trece noapte
Călătorul șuierând,
Printre papuri când și când
El aude triste șoapte
Ș-un glas falnic suspinând:


,,Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ți-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi câta,
De diochi, de soarte rele,
Și de șerpi te-oi descânta!''




                                                            1842, Mircești

Poezia Anul 1855 de Vasile Alecsandri




ANUL 1855


Dup-atâți răi secoli negri de dureri, de vijelie,
Ce-au trecut fără-ncetare peste biata Românie,
Tu, an nou, ce ne vestești?
Vii s-aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace,glorie, putere, libertate, fericire,
      Îndurările cerești?


Din noianul veciniciei ești tu sol de mângâiere?
Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere
                    Să te blastem, să te-admir?
 Ești amic, sau tu faci parte din cumpliții ani de rele
Ce-au depus în al lor treacăt peste fruntea țării mele
                  O coroană de martir?


Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare,
Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare
                 Și cu suflet de român
Căci românule întocmai precum stâncele mărețe
Care-n valuri mărei furtunate și semețe
                Neclintite-n veci rămân.


Pe aceste mândre țărmuri sentinelă-naintată
Neamul nostru, fără sprijin, în veghere necurmată
            Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte,
Dar acum i-a căzut brațul, i-au căzut armele rupte...
               O! puternic Dumnezeu!


Sunt destule-atâte chinuri! A dă ziua mult dorită,
Zi de pace, de tărie și de glorie iubită
                   Pentru-acest sărman popor,
Pentr-o nație creștină care poart-un mare nume
Și în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume
                 La un falnic viitor.


Fă ca anul care vine să aducă-un măndru soare,
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
               Pentru neamul romînesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită !
El a fost și vrea să fie sentinelă neclintită
              Pe pământul strămoșesc !












Poezia Sara Pe Deal de Mihai Eminescu




          SARA PE DEAL


Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine.


Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.


Nouri curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Vale-i în fum, fluiere murmură-n stînă.


Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp ;toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.


Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă


Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Poezia Diana de Mihai Eminescu




           DIANA


Ce cauți unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Și unde păsările-ntr-una
Se-ntrec cu glas ciripitor ?
N-auzi cum frunzele-n  poiană
Șoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hîrjoană
În umbr-adîncă de păduri ?


În cea oglindă mișcătoare
Vrei să privești un straniu joc,
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc ?
S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viață-n orice zvon,
Și numai tu gîndești aiurea,
Ca tînărul Endymion.


De ce dorești singurătate
Și glasul tainic de izvor ?
S-auzi cum codrul frunza-și bate,
S-adormi pe verdele covor ?
Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zînă liniștită
Cu ochii mari, cu umeri goi ?


Ah ! acum crengi e le-ndoaie
Mînuțe albe de omăt,
O față dulce și bălaie,
Un trup înalt și mlădiet.
Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mîndră la vînat
Și peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.



Poezia Criticilor Mei de Mihai Eminescu




CRITICILOR MEI


Multe flori sunt,dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.


E ușor a scris versuri
Cînd nimic nu ai a spune,
Înșirînd cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.


Dar cînd inima-ți frămîntă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,


Ca și flori în poarta vieții
Bat la porțile gîndirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veștmintele vorbirii.


Pentru-a tale propii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecatorii,
Nendurații ochii de gheață?


Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvîntul
Ce exprimă adevărul?


Critici voi, cu flor deșerte,
Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai de spus.

Poezia Iar Cînd Voi Fi Pămînt (variantă) de Mihai Eminescu




IAR CÎND VOI FI PĂMÎNT
               (variantă)


Iar cînd voi fi pămînt,
În liniștea serii,
Săpați-mi un mormînt
La marginea mării.


Nu voi sicriu și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din veștede ramuri.


Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adîncile ape.


S-aud cum blînde cad
Izvoarele-ntr-una,
Pe vîrfuri lungi de brad
Alunece luna.


S-aud pe valuri vînt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfînt
Să-și scuture creanga.


Și cum n-oi suferi
De-atuncea nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.


Și cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cîntarea de bucium!


Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frămînta
Eternele valuri


Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Ci codrul vînt să dea
Frunzișului veșted.


Luceferii de foc
Priviri -vor din cetini
Mormînt făr` de noroc
Și fără prieteni

Poezia Nu Voi Mormînt Bogat(variantă) de Mihai Eminescu




NU VOI MORMÎNT BOGAT
               (variantă)


Nu voi mormînt bogat,
Cîntare și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din  tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Fruzișului veșted
Doar vîntul glas să-i dea.
În liniștea sării
Să mă-ngropați, pe cînd
Trec stoluri greu zburînd
La marginea mării.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Lucească cer senin
Eternele ape,
Care din văi adînci
Se-nalță la maluri,
Cu brațe de valuri
S-ar atîrna de stînci -
Și murmură-ntr-una
Cînd spumegînd recad,
Iar pe păduri de brad
Alunece luna.


Reverse dulci scîntei
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Și stinsele patemi
Le-or troieni căzînd,
Uitarea întinzînd
Pe sngurătate-mi

Poezia De-oi Adormi... (variantă) de Mihai Eminescu




DE-OI ADORMI
    (variantă)


DE-oi adormi curînd
În noaptea uitării,
Să mă duceți tăcînd
La marginea mării.


Nu voi sicriu  bogat,
Făclie și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.


Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
Pe-adîncile ape,


Care-n dureri adînci
Se nalță la maluri,
S-ar atîrna de stînci
Cu brațe de valuri,


Se nalță, dar recad
Și murmură-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
Alunecă luna.


Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Doar moartea glas să dea
Fruzișului veșted.


Să treacă lin prin vînt
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture floarea.


Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte,


Ce n-or ști că privesc
O lume de patemi,
Pe cînd liane cresc
Pe singurătate-mi.

Poezia Mai Am Un Singur Dor de Mihai Eminescu




   MAI AM UN SINGUR DOR


Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați  să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.


Și nime-nurma mea
Nu-mi plîngă la dreștet ,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe cînd cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Al serii rece vînt,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture creanga.


Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi,ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zîmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cînt...
Ci eu voi fi pămînt
În singurătate-mi.

Poezia La Mijloc De Codru... de Mihai Eminescu




LA MIJLOC DE CODRU...


La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș,
La voiosul luminiș,
Luminiș de lîngă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănîndu-se din unde,
În adîncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rîndurele
Și de chipul dragei mele

Poezia Ce Te Legeni... de Mihai Eminescu




          CE TE LEGENI...


-Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt?
-De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește.
Bate vîntul frunza-n dungă -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Și de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vîrf de rămurele
Trec în stoluri rîndurele,
Ducînd gîndurile mele
Și norocul meu cu ele.,
Și se duc pe rînd, pe rînd,
Zarea lumii-ntunecînd,
Și se duc ca clipele,
Scuturînd aripele,
Și mă lasă pustiit,
Vestejit și amorțit
Și cu doru-mi singurei,
De mă-ngîn numai cu el!

Din Valurile Vremii... Poezie de Mihai Eminescu




        DIN VALURILE VREMII...


Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai -
Și fața străvezie ca fața albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei,
Femei între stele și stea între femei
Și întorcîndu-ți fața spre umărul tău stîng.,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plîng.


Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic pe pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.


Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Poezia Te Duci... de Mihai Eminesu




           TE DUCI...


Te duci și ani de suferință
N-or să te vază ochii-mi triști,
Înamorați de-a ta ființă,
De cum zîmbești, de cum te miști.


Și nu e blînd ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.


În față farmecul palorii
Și ochi ce scînteie de vii,
Sunt umezi înfiorătorii
De lingușiri, de viclenii.


Cînd mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău cînd treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atîrnă viața mea de veci.


Te duci și rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri.


C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinți,
Pe frunte-mi mîna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minți.


Puteam numiri defăimătoare
În gîndul meu să-ți iscodesc,
Și te uram cu-nverșunare,
Te blestemam, căci te iubesc.


De-acum nici asta nu-mi rămîne
Și n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mîne,
Ca mîni toți anii s-or urma -


O toamnă care întîrzîie
Pe-un istovit și trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.


Viața-mi pare-o nebunie
Sfîrșită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n brațe te-am ținut.


De-atunci pornind a lui aripe
S-a dus pe veci norocul meu -
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!

Poezia Lasă-ți Lumea... de Mihai Eminescu




      LASĂ-ȚI LUMEA.....


Lasă-ți lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ți-ai da viața toată,
Nimeni-n lume nu ne știe.



Vin' cu mine, rătăcește
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezește
Glasul vechilor păduri.


Printre crengi scînteie stele,
Farmec dînd cărării strîmte,
Și afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.


Părul tău ți se desprinde
Și frumos ți se mai șede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.


Tînguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atîta drag,
Pe cînd iese dulcea lună
Dintr-o rariște de fag.


Îi răspunde codrul verde
Fermecat și dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.


Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei și mai te lași,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaș.


Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate ;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.


Tremurînd cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Și visînd o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.


De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce privești zîmbind în unde ?
Ești frumoasă, se-nțelege.


Înălțimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătînd privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.


E-un miros de tei în crînguri,
Dulce-i umbra de răchiți
Și suntem atît de singuri
Și atît de fericiți !


Numai luna printre ceață
Varsă apelor văpaie,
Și te află strînsă-n brațe,
Dulce dragoste bălaie.



Poezia De-or Trece Anii... de Mihai Eminescu




DE-OR TRECE ANII...


De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăce,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un ,,nu știu cum ” ș-un  ,,nu știu ce”


M-a fermecat cu vro scînteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deși nu e decît femeie,
E totuși altfel, ,,nu știu cum”.


De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăce;
Dac-al ei glas e armonie,
E și-n tăcere-i ,,nu știu ce”.


Astfel robit de-aceeași jale
Petrec mereu același drum...
În taina farmecelor sale
E-un  ,,nu știu ce” ș-un ,,nu știu cum”.

Poezia Somnoroase Păsărele... de Mihai Eminescu




SOMNOROASE PĂSĂRELE...


Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!


Doar izvoarele suspină,
Pe cînd codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace!


Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!


Peste-a nopții feerie
Se ridică mîndra lună,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună!

Poezia Peste Vîrfuri de Mihai Eminescu




    PESTE VÎRFURI


Peste vîrfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.


Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.


De ce taci, cînd fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vre odată?

Poezia Cu Mîne Zilele-ți Adaogi... de Mihai Eminescu



   CU MÎNE ZILELE-ȚI ADAOGI...


Cu mîne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.


Cînd unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum cînd soarele apune
El și răsare undeva


Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.


Naintea nopții noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însă e-o părere
Și un visternic de vieți.


Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvîrte universu-ntreg.


De-aceea zboară anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.


Cu mîne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Avînd cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.


Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gîndului etern.


Poezia Veneția de Mihai Eminescu




            VENEȚIA


S-a stins viața falnicei Veneția,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de balauri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreții.


Okeanos se plînge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereții,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieții,
Izbește-n ziduri vechi, sunînd din valuri.


Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopții bate.


Cu glas adînc, cu graiul de Sibile,
Rotește lin în clipe cadențate:
,,Nu-nvie morții - e-n zadar, copile!”

Poezia Iubind În Taină... de Mihai Eminescu




       IUBIND ÎN TAINĂ...


Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gîndind că astfel o să-ți placă ție,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.


Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.


Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?


Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete.
Fă un sfîrșit durerii... vin`la sînu-mi.

Poezia Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu



                     ODĂ
         (ÎN METRU ANTIC)


Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Sigurătății.


Cînd deodată tu răsăriși în cale-mi
Suferință tu, dureros  de dulce...
Pîn-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.


Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.


De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
                                    

Poezia Și Dacă... de Mihai Eminescu




       ȘI DACĂ



Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.


Și dacă stelele bat în lac
Adîncu-i luminîndu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninîndu-mi gîndul.


Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Poezia Pe Lîngă Plopii Fără Soț... de Mihai Eminescu




PE LÎNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ...



Pe lîngă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.


La geamul tău ce strălucea
Privii atît de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.



De cîte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;


O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.


Dîndu-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;


Ai fi trăit în veci de veci
Și rînduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,


Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zîne ce străbat
Din timpurile vechi.


Căci te iubeam cu ochi păgîni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrîni
Părinții din părinți.


Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,


Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.


Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfînt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pămînt.

Poezia Ce E Amorul? de Mihai Eminescu




        CE E AMORUL?


Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.


De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încît să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.


Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntîlnește drag cu drag
Cum inima ta cere:


Dispar și ceruri și pămînt
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atîrnă de-un cuvînt
Șoptind pe jumătate.


Te urmărește săptămîni
Un pas făcut alene,
O dulce strîngere de mîni,
Un tremurat de gene.


Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atîtea ori
Și noaptea totdeauna.


Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.



Poezia Adio de Mihai Eminescu




         ADIO


De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămîi, rămîi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.


De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.


Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scîntei
Din stele,


Cînd degerînd atîtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.


O, cît eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!


Și cînd în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!


Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.


Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.


Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri


Cu ochii serei cei dentîi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămîi -
Adio!

Poezia Cînd Amintirile... de Mihai Eminescu



   CÎND AMINTIRILE...


Cînd amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.


Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atît de des
Înduioșării mele.


Și peste arbori răsfirați
Răsare blînda lună,
Ce ne găsea îmbrățișați
Șoptindu-ne-mpreună


A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Cînd pe cărări se scuturau
De floare liliecii.


Putut-au oare-atîta dor
În noapte să se stîngă,
Cînd valurile de izvor
N-au încetat să plîngă,


Cînd luna trece prin stejari
Urmînd mereu în cale-și,
Cînd ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși

Poezia S-a Dus Amorul... de Mihai Eminescu




 S-A DUS AMORUL...


S-a dus amorul, un amic
Supus amîndurora,
Deci cînturilor mele zic
Adio tuturora.


Uitarea le închide-n scrin
Cu mîna ei cea rece,
Și nici pe buze nu-mi mai vin,
Și nici prin gînd mi-or trece.


Atîta murmur de izvor,
Atît senin de stele,
Și un atît de trist amor
Am îngropat în ele!


Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu cîte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!


Cum străbăteau atît de greu
Din jalea mea adîncă,
Și cît de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!


Că nu mai vrei să te arați
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecați
Renăscători de moarte!


Și cu acel smerit surîs,
Cu acea blîndă față,
Să faci din viața mea un vis,
Din visul meu o viață.


Să mi se pară cum că crești
De acum răsare luna,
În umbra dulcilor povești
Din nopți o mie una.


Era un vis misterios
Și blînd din cale-afară,
Și prea era de tot frumos
De-au trebuit să piară.


Prea mult un înger mi-ai părut
Și prea puțin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.


Prea ne pierdusem tu și eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu,
Precum uitarăm  toate


Și poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atît de sfînt noroc
Străbătător durerii!






Poezia Doina de Mihai Eminescu



          DOINA


Dla Nistru pîn`la Tisa
Tot Românul plînsu-m-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin și pân` la Mare
Vin Muscaliide-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul ne tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos la vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pîn` în Săcele
Numai vaduri ca acele
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cîntecele pier,
Sboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își desbracă țara sînul,
Codrul - frate cu Românul -
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă -
Sărac în țară săracă !


Cine-au îndrăgit străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia !


Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai asta,
Las`Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Dar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mîntui neamul tău!
Tu te-nalță din mormînt
Să te-aud din corn sunînd
Și Moldova adunînd
De-i suna din corn  odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i sina de două ori
Îți vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spînzurătorile!

Poezia Moldova în 1857 de Vasile Alecsandri


                                               
        MOLDOVA  ÎN   1857



Scumpă Moldovă! țară de jale!
Ah! în ce stare tu ai ajuns!
Lasă-mă-a plânge ranele tale,
Căci păn-în suflet mă simt pătruns!



Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,
Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,
Cum te loveşte soarta cumplită!
Cum te îneacă amarul greu!



Lupii, și corbii,şi vulpii străine
Fac a lor hrană din corpul tău,
Şi tu, Moldovă, plătești cu bine
La toţi aceia care-ți fac rău!



O! cât de crunte ș-otrăvitoare
Sunt pentru tine a lor muşcări,
Când ei cu buze sfăşiitoare
Răspund l-a tale dulci sărutări!



Dar mult aprig trebuie să fie
Chinul ce suferi, amarul chin,
Când vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie
Rupându-ţi sânul de amor plin!



Mamă duioasă, tristă,-n cădere,
Cu agonie mânele-ţi frângi,
Şi nu-ţi rămâne nici o putere,
Nici glas, la lume ca să te plângi!



Când ridici fruntea, jos în ţărână
O-mpinge,-o calcă duşman picior!
Când ridici glasul, o cruntă mână
Îi curmă-ndată gemetu-n zbor!



Dar cât va bate inima-n mine,
Eu în veghe la luptă-oi sta,
Şi,cu tărie, eu pentru tine
În  faţa lumei voi protesta!



Pentru coroana-ţi de suverană,
Pentru-al tău nume și al tău drept
Eu înfrunta-voi hidra duşmană
Ş-un scut ţi-oi face din al meu pept!



Voi zice ţie: ,,Mamă-ntristată!
Prinde la suflet învietor,
Căci tu scăpa-vei de munci odată
Şi-i avea parte de viitor!



Las' sa te prade hoţii în taină,
Să urle lupii in urma ta.
Lasă-i să rupă mândra ta haină...
Haină mai mândră tu vei purta!



În zadar răii vreu în orbire
Cereasca lege a-mprotivi.
Cerul voieşte a ta mărire,
Şi tu, Moldovă, mare vei fi!


În zadar cearcă ei sa ridice
Un zid pe Milcov, despărţitor
Cădea-va zidul, si tu, ferice
Vei fi unită cu a ta sor'.



Căci tot se află în Românie
Inimi aprinse de-un sacru dor,
Ce vreu românul ca să renvie
Mare, puternic, ca dorul lor!



E scrisă-n ceruri sfînta Unire!
E  scrisă-n inimi cu foc ceresc!
O! Românie! l-a ta mărire
Lucrează brațul dumnezeiesc!"



Voi zice, zice până la moarte
Celor ce-s duşmani neînpacaţi:
,,O! voi, unelte de rele soarte
Pentru românii ce vă sunt fraţi!



Voi, care însuți cu-a voastră mâne
Mormântul ţării l-aţi pregătit,
Ş-aţi mușcat mâna ce va da pâne,
Şi-aţi rănit sânul ce v-a iubit!



Voi, care țării plătiţi cu ură
Când ea va cheamă dragii săi fii,
Uitând Dreptate, Lege, Natură,
Uitând că însuți aveţi copii,



Blăstemul ţării tunând să cadă
Pe capul vostru nelegiuit!
Blăstem şi ura!... Lumea să vadă
Cât rău în lume aţi făptuit!


Fie-vă viața neagră, amară!
Copii să n-aveți de sărutat!
Să n-aveţi nume , să n-aveţi ţara,
Aici să n-aveţi loc de-ngropat!


 Şi  când pe calea de vecinicie
 Veţi pleca sarbezi, tremurători,
 Pe fruntea voastră moartea să scrie:
 Duşmani ai ţări! Cruzi vânzători!"   
                                 


                                
                                                                                                     Iaşi, 1857

Poezia Lăcrimioare de Vasile Alecsandri

                                                                                                                      


LĂCRIMIOARE


Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!


Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când, prin stele legănate,
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.



Sunteți fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.


Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea pere, viaţa trece!


Poezia O Noapte La Ţara de Vasile Alecsandri


O NOAPTE LA ŢARA
                                                                                                                Am o inimă în lume
                                                                                                          Care știu că mă iubește...
                                                                                                                               ( CONACH )


Frumoasă e câmpia cu  dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a  lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!


Când inima hrănește o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Perzând orice credinţă, oricare nălucire,


Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!


Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce răvărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunze raze de îndumnezeire.


Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primblându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.


Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! în ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!


Deodat-un glas de înger,o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:


,,Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăvește armonia şi-nalta poezie,
Ca dismierdări plăcute de glas prietenesc.
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încantatoare
Zburând la nemurire ca vulturul in soare;


Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu- nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentu altul şi-n altul a trăi,
Și dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!"


                                                                                                       Mânjina,mart 1845

Poezia Cântic Haiducesc de Vasile Alecsandri

   
     CÂNTIC   HAIDUCESC



Iarna vine,vara trece
Şi pădurea s-au rărit!
Ziua-i viscol, noaptea-i rece,
Greul vieţii au sosit!


Cât mi-a fi iarna de mare,
Ce-o să facem, vai de noi!
Fără codru, fără soare,
Făr' de bani, făr' de ciocoi?


Sai pe creanga cea uscată,
Dragă corbi, corbişor.
Vezi, în calea depărtată
Nu-i zări vrun călător?


Călător cu punga plină
Şi cu şal la cap legat,
Să-mi mai cerc astă rugină
Şi să-mi fac bani de iernat.


Daleu! codre, frăţioare,
Ce-ţi făcuşi frunzişul des,
Unde-n pândă, la răcoare,
Stam sunând din frunzi ades?


Vara trece, iarna vine,
Şi tu, codre, te-ai uscat!
Trece vara, și ca tine
Florile mi-am scuturat!


Ne-au ajuns vremea de muncă,
De scos arma de la brâu,
De lăsat potica-n luncă
Şi de dat capul sub frâu!


Daleu! dragă primăvară,
De-ai veni când aş vrea eu,
Să mai ies voinic prin ţară,
Să fiu iar la largul meu!


Să-mi pun cuşma pe-o ureche
Şi să-mi las plete-n vânt,
Şi-n potica mea cea veche
Să mă-ntind iar la pământ.


Să simt iar durda pe spate
Şi să-mi văd ici că lucesc
Cinci pistoale ferecate,
Cu hamgerul haiducesc.


Şi pe coada-i cea pletoasă
Să-mi dismierd murgul voinic,
Şi pe zarea luminoasă
El să zboare, eu să-i zic:


,Fugi ca vântul, fugi ca gândul,
Măi, voinice năzdrăvan!
Căci acum ne-au venit rândul,
Au sosit vremea de an,


Să ținem codrii și valea
Noi, vitejii amândoi.
La neferi să-nchidem calea,
Să dăm groaza prin ciocoi..."
    


Poezia Deșteptarea României de Vasile Alecsandri



DEȘTEPTAREA  ROMÂNIEI
                  1848


Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân' la ceruri din a lumei deşteptare,
                  Ca o lungă salutare
                  Cătr-un falnic viitor?


Nu simţiţi  inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiți în peptul vostru un dor sfânt și românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
                Ce pătrunde si răzbate
                Orice suflet omenesc?


Iată ! lumea se deşteaptă din adânca-i letergie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit
Ah!treziţi-vă ca dânsa, fratii mei de Românie!
                 Sculaţi toţi cu bărbăţie,
                 Ziua vieţei a sosit!


Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate cătră dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
                 Se cerc vesel ca să zboare
                 Cătră soarele ceresc!


Numai tu, popor român, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numa tu să nu iei parte la obşteasca înfraţire,
                  La obşteasca fericire,
                  La obştescu viitor?


Până când să creadă lumea, o!copii de României!
C-orice dor de libertate a perit,s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
                  Și la caru-i de trufie
                  Să ne-njuge ea pe noi?


Până când în ţara noastră tot străinul sa domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme ! faceţi lumea sa priviască
                  Pe câmpia românescă
                  Cete mândre de români!


Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică măndrie
                  Şi de-acum pe vecinicie
                  Cu toţi mânile vă daţi!


Hai,copii de-acelasi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas,romani ! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
                 Pentru-a mamei desrobire
                 Viaţa noastră să jertfim!


Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea renviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
                Pentu Patria sa moare,
                Nemurire moştenind.

Poezia La Gura Sobei de Vasile Alecsandri



       LA GURA SOBEI



Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește
Privesc focul, scump tovarăs, care vesel pâlpâiește,
Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni.



Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punți de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripați
Care- ascund în mari palaturi mândre fete de-mpărați.




Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lume albă feți-frumoși cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai.



Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncânta
E Ileana Cosânzeana! în cosiță floare-i cântă.
Pană-n ziuă stau pe ganduri si la ea privesc uimit.
Ca-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!
        











Poezia Cânticul Margaritei de Vasile Alecsandri

                                      
CÂNTICUL  MARGARITEI

                    
Auzit-ai, frate, de un plai frumos
Care-n veci răsună de cântări iubite?
Unde se-mpreună cerul luminos
Cu albastrul mărei cei nemărginite?
Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu;
Pe-ale tale braţe de-mă,dragul meu!


Unde vântul serii, blând ca un suspin,
Leagănă-n tăcere dalbe flori de aur?
Unde pe-ale rodii salbe de rubin
Flutură verdeaţa frunzelor de laur?
Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu;
Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!


Auzit-ai, frate, de acel Bosfor,
Ce din valuri iese şi s-atuncă-n valuri?
Care oglindează ca prin vis uşor
Tainice saraiuri şi-nverzite maluri?
Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu;
Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!


Unde calătorul, vesel îngânat,
Doarme-n leagănarea lungelor caice,
Și în alt- lume tainic deșteptat,
Vede împlinirea viselor ferice?
Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu;
Pe-ale tale brațe, du-mă, dragul meu!


Auzit-ai frate, de-un plai îngeresc,
Unde înfloreşte scumpa nălucire?
Unde a iubirei dar dumnezeiesc
Ca cerescul suflet are nemurire?
Acolo-mi e dorul,acolo mă vreu;
Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!


Dar ce zic?Ah!unde este plai
Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire
Decât ţara noastră, acest dulce rai
Plin de încântare, plin de fericire?
Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu;
Lasă-mă aice să mor, dragul meu!
                         
                                    

Poezia Oaspeţii Primăverii de Vasile Alecsandri



OASPEŢII  PRIMĂVERII


În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.



El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară ;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: ,,Bine-ai sosit!"



În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâtii se-nvârtesc.



Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul si pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!





Poezia Vânătorul de Vasile Alecsandri



      VÂNĂTORUL


Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire,
Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire.
Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare
Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare.



Valuri limpede de aer, cu o mare nevăzută,
Trec alin pe fața lumii și din treacăt  o sărută.
Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde,
Ce-n curând sub raza caldă se usucă se usucă  și se perde.



Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții,
Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții,
Admirând în umbra caldă florile de prin poiene,
Și pâraie cristaline , și vultani cu mândre pene.



Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică,
Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică.
Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare...
Două veveriți pe-o creangă râd arma-i lucitoare.





Poezia Secerişul de Vasile Alecsandri



SECERIȘUL



Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepelița cântă-n grâie grierul cântă-n mohor.



În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era înca umed de răsuflul aurorii.
Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu,
Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.




Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade.
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți.
Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți.



Mai departe, lucrând iute, un flăcău ș-o fată mare
De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare,
Când o pasere măiastră, peste lan trecând ușor,
Zice: ,,Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!"










Poezia Cositul de Vasile Alecsandri



        COSITUL


Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă străluceste, ea se clatină la vânt,
Ș-a ei umbră lin se mișca în dungi negre pe pământ.



Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri și un stuh le încunună.



Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tainuită,
Unde umbra pare verde și de flori e-mbalsămită,
Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiță în căpiță dumbrăveanca saltă-n zbor.



Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,
Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcina.
,,Ce să fie?... Cuib de feară? ...O! minune!" zice el.
Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!









Poezia Lunca Din Mircesti de Vasile Alecsandri



LUNCA  DIN  MIRCEȘTI



Bate vânt de primăvară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând,
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.



O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.  



Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.



El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.



Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei.
Paserea-și gatește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.



Sus, paingul de un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu priveghetoarea dulce se îngână-armonios.



Jos pe tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smălțuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.



O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!... stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor,
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.



Și stejarul zice ierbei: ,,Mult ești vie și gingașă!"
Fluturașul zice floarei: Mult ești mie drăgălașă!"
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raza se împreună iubind.



Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele
Ca grădinele Armindei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te încinge cu-al său braț dismierdător.



Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată.
Stă aproape de lumină, prin poieni tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
 Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.



Și-i încîntă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!











Poezia Dimineaţa de Vasile Alecsandri



DIMINEAȚA



 Ziori de ziuă se revarsă peste vesela natura,
 Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură.
 În curînd și el apare pe-orizontul aurit.
 Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.




El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scara
Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediței și viorele, brebenei și toporași.
Ce răzbat prin frunzi uscate și s-arată dragalași.






Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Pasarelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpii, dealuri, prin poiene și prin vii
Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii.




Caii zburdă prin ceairuri;turma zbeară la pășune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n răpigiune,
Și o blândă copiliță, lâna din fuior,
Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor.









Poezia Concertul În Luncă de Vasile Alecsandri




       CONCERTUL ÎN LUNCĂ


În poiana tăinită unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.



Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer stau lipite, de lumânărele-n floare
Răspâdind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.



Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.



Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.


Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă, vine întristat, fară soție,
Și el apare galbin, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.



În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de roua dulce care-n umbră scânteiază.



Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.



Mirele vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, jale lungă.



Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n spinare...
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.


Iată-n urmă și albine aducând în gură miere...
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.



Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin framăt se aude!
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită...
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.



În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunzi alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân` ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.



Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește.
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.



E priveghetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimei sale, visul ei de fericire...
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume...
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!





Poezia Malul Siretului de Vasile Alecsandri



       MALUL  SIRETULUI

                                 
Aburii ușori a nopții ca fantasma se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.


                                 
Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.


                                 
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticile rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nor trecător.


                                 
Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale
Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smaralad
Cată țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald.




Poezia Tunelul de Vasile Alecsandri



    TUNELUL

                                       
Pe lanul lung și verde, cu grâul răsărit,
O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece,
Precum un râu de munte când gheața s-a topit
Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece.


                                       
E umbra unor nouri albii, ușori, marunți
Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți;
Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet
Și, ca semnal de viața, aprind în cer un tunet.


                                       
Văzduhul bubuiește!...pământul desmorțit
Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde,
Și de asprimea iernei simțindu-se ferit,
De-o nouă-ntindere ferice se pătrunde.


                                      
La răsărit urare! urare la apus!
Urcând de vulturi ageri, rotindu-se pe sus,
Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară
Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.


                                     

Poezia Sămănătorii de Vasile Alecsandri



SĂMĂNĂTORII



Sămănătorii harnici, cu sacul subsusoară,
Paşescu-n lungul brazdei pe fragedul pământ;
Pe culme, pe vălcele se suie și coboară
Zvârlind în a lor cale seminţa dupa vânt.




,,O mie!"zice unul menind cu veselie.
,,Noroc și roadă bună!"adaoge un alt.
,,Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie!
Ca trestia cea naltă sa fie paiul nalt!



Din ziori și până-n noapte tot grâul să răsară;
În el să se ascundă  porumbii osteniți,
Și când flăcăi și fete vor secera la vară,
În valuri mari de aur să-noate rătăciți!"


Sămănătorii veseli spre fund înainteaza,
De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc,
Şi grapele spinoase de-aproape le urmează
Îngroapă-ncet seminţa si câmpul netezesc.



Poezia Lacul Mihai Eminescu





        LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă ;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă



Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept ;


Să sărim în luntrea mică,
Îngînaţi de glas de ape,
Şi să scap din mîna cîrma,
Şi lopeţile să-mi scape ;


Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blîndei lune -
Vîntu-n trestii lin foşnească,
 Unduioasa apă sune !


Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lîngă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.