Poem Istoric Dumbrava Roșie Lupta partea a-VII-a Vasile Alecsandri



                    LUPTA
                       VII

Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
Lui Albert se închină și pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă,
De lângă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grabă, aprinși de răzbunare,
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fugă mare,
În fața lui Toporski s-oprește ș-astfel zice:
,,Toporski! din doi unul e scris să peră-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, și vin la luptă dreaptă!”
,,Cârjă! răspunde leahul, ai minte înțeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Ești leu năprasnic, însă și tu mă știi pe mine,
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte,
Pe când aveam braț verde și inimă ferbinte
Nici tu, vechiul meu dușman, nu m-ai învins pe mine,
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
Ce dar n-am putut face în focul tinereții,
Pute-vom face oare sub iarna bătrâneții?
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
Și lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
Privește! alții, tineri, stau împregiuril meu,
Demni adversari acela de pe-mpregiurul tău.
A lor acum e rândul, frate. Noi, veterani,
Șoimi învechiți, deoparte să stăm, privind șoimanii.
Vin cole lângă mine, și nu fi dușman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice dușmănie!”
Răspunde-atunce Cârjă: ,,Toporski, ai dreptate,
Ades e rece peptul, și inima tot bate!
Apoi, mărind-și glasul, el strigă la ai săi:
,,La luptă, voi, șoimanii, luptă, feții mei!”
,,La luptă!” strigă însuși Toporski-n mare glas,
Și amândoi bătrânii deoparte s-au retras.



Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot paloșele-n soare c-un freamăt de oțel.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate,
Căci fiecare-alege un dușman pentru el.



Plecând apoi cu toții, stâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni,
Și zbor pe-aripa urei, cu-avântul de nălucă,
Și intră ceată-n ceată și-n luptă se apucă.
Pământul ropotește sub tropot de copite,
Văzduhul strălucește de arme ascuțite,
Iar paloșele albe cionindu-se-n loviri
Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri.
În cliăpă cad sub ele, străpunși, scăldați în sânge,
Iarmeric Mazovitul, ce-n două părți se frânge,
Și Buhtea parcalabul, cu-o largă brazdă-n pept,
Și tânărul Cozjatic, lipsit de brațul drept.
Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin glotă
Și sabia-mpregiuru-i făcea o largă roată
Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Și Grodeck în turbare pe rând le număra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iată, din mulțime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poartă ușurel
O ghioagă monstruoasă, cu dinții de oțel.
Grodeck răpede spada-i în peptul lui Balaur!
Sângele curge!... peptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
Zbor crierii lui Grodeck, și dinții toți' din gură;
Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Nendeplinind în viață grozavu-i jurământ.



Coman, de la Coman, cu Velcea, șerpe iute,
Privesc din depărtare cum vine și cum saltă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
C-un voinicel subțire ca trestia de baltă.
,,Cine să fie oare cel căpitan frumos?”
,,E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.”
,,Vânat de soi, e, frate?”
,,E pui de palatin!”
,,Aține-te dar, Velceo.”
,,Coman, mă ațin.”
Și amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu brațe goale, și Velcea cu o coasă.
Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă:
Venea voiosul Biela pe câmp cel de jale,
Și pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,
Tăind în carne vie,făcea ochiuri deșarte.



Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuiește,
Și calul-mpuns la glezne din fugă poticnește,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan
Îl zvârlea peste capu-i în peptul lui Coman.
,,Bine veniși la mine!” îi zise urieșul,
Și-n brațele-i de schijă, râzând, grozav îl strânge,
Cât peptul îi zdrobește și oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leșul...



Gorow și Zablotowski combat delaolaltă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, și cu șoltuzul Daltă.
Umăr de umăr, coastă de coastă, om și cal
Se strânge, se prind cu ură în cleștet infernal,
Voind a să absoarbe de pe a lumei față
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viață.
Și sânge din pepturi, din frunți mereu se scurge
Și pe sub cai de-a lungul el gâlgâie și curge.



Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată,
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmpul să cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţei pradă!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor,
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor.
Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară.
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară
Strigând în desperare: ,,Ah! zece morţi mai bine
 Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine!"
 Cobaci rătează capul baronului Huminski,
 Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski
 Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare.



Zbaloş pe-un cal de câmpuri,
Negrea pe-un cal de munte
Se întâlnesc cu ochii ş-aleagă să se-nfrunte .
Izbindu-se-n mulţime cu-avânt apăimântător,
Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerând şi leahului fatală!
El cade jos!...în mâna-i se frânge a sa pală,
Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: ,,Frate Zbaloş,
Pe-un om căyut nu-mi place să cadă al meu paloş.
Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine!"
A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată să răpede,
Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă,care-l vede,
Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate!"
Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Ciuntuită, risipită şi-n tabără-alungată,
Fugând cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.
Iar crainicu Toporski, cu fruntea obosită,
Şopteşte vărsând lacrimi: ,,O! soartă mult cumplită!
Eu, tare-odinioară, vechi arbor a Lehiei,
Perdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins! Cârjă, de-acum sunt robul tău!”
,,Rob, tu? nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ție,mie,
Un tu, ș-un eu, Toporski,nu cade în robie!”


Așa grăiește Cârjă, bătrânul înțelept,
Și,singur, merge vesel la Ștefan, domnul drept,
Ce-i zice: ,,Ani mulți, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie-ți neamul viteaz și priceput!



Apoi cătră oștimea pe lângă el rămasă:
,,Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
Ce trece și răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Dați vânt armelor voastre! pe cai, și după mine!”
Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duși de Ștefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici șanț, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risipă.



Fug leșii, fug cruciații și fuge însuși craiul!
Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leșească un lung pustiu ramâne
Sub apriga furtună a cetelor române!



Când suflă vântul toamnei prin codrii vesteziți,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiți,
Și crengile căzute, și frunzele uscate
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.







                                     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aveți de comentat ceva, așteptăm comentariile dumneavoastră.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.